Între singurătate şi destin
Să trăieşti frumos şi să spui mereu:
< Viaţa e-o poveste, e stare, e emoţie, e vis…
ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă !>
Asemeni picturii lui Bruegel – iluzie şi vis -,
năluci par oamenii
ca-ntr-un teatru al umbrelor ni se desfăşoară.
Căutând dantela veche a amintirilor,
oglinda viitorului rămâne numai trecutul.
Prin trecerea discretă a serii,
într-o zi crudă de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.
– Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!
………………………………………………………………………………
– Conştiinţa-i o provocare!
Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.
Ce vor, de fapt, femeile? – Să fie iubite!
Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!
De ce se caută jumătăţile spre completarea sferei
separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!
Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.
O poartă deschisă-ntre lumi, o întâlnire-cheie,
rezonanţa pe care-o simţi perfectă.
Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!
Cuvinte cu-adânci înţelesuri,
o singură viaţă nu poate să le pătrundă.
Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.
Întrebări. Răspunsuri. Explozii de lumină.
Culori de cuvinte, cuvinte de iubire,
de dor, de durere,
şoapte, poveştile memoriei. Oamenii vin, pleacă.
În ceaţă dispar lucrurile!
Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.
– Bărbaţii iubesc recţiile femeilor,
dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.
Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.
Nu există constrângeri când iubeşti! – îi spuneai.
Pătimaşe sărutări, un vis eşti, mă răvăşeşti!
– Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu,
acoperită erai de sărutări. Peste tot câte una,
să dai drumul fluturilor spre înălţimi,
Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia!
Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii
simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!
În casa cu grinzi de lemn,
în acea casă te-am văzut singură.
Acolo, în mine, s-a născut ceva!
În liniştea nopţii doream să fii cu mine,
dorinţa de a-ţi simţi conturul feţei
şi-al trupului a prins viaţă.
În gândul nopţii am ajuns lângă tine,
în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.
O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!
Am reţinut repetiţia:
„atinge-mă cu respiraţia ta!”
Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie,
ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea,
prin unda iubirii căutăm adevărul Luminii.
– Avem nevoie de iluzii,
vreau ecoul acelei camere, un alt timp!
Acolo ne risipim şi ne-adunăm
înainte de venirea zorilor?
Nemăsurată-mi e dorinţa de-a fi cu tine,
nu pot reda emoţia!
E doar iubirea, chemarea ţi-am simţit-o!
– O lume paralelă realităţii,
dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!
Voi intra în visul tău! Divină întâlnire,
perfecţiunea iubirii prin evantaiul de simţuri!
Ne-atingem sufletul, comunicăm prin priviri,
apa vie din fântâna interiorului!
Prin tot ce trăim ne-activăm,
înflorind lotusul iubirii, cerurile se deschid.
– Mi-ai venit în vis, salbatico,
îmi transferi totul prea mult!
Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium,
strigăt în strigăt – extaz şi durere –
ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Să păstrăm pietrele noastre,
am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea inimii!
– Trăieşte visul! Felia ta este la mine.
A venit vremea, închide ochii,
trăieşte secvenţa de-acolo!
Un timp premeditat altor timpi,
te-aştept în vis sau, şi mai bine,
primeşte-mă în visul tău!
Voi veni în visul tău, te vei oglindi, vioara mea,
un cântec a trecut prin zidul de piatră!
Pasăre de foc e iubirea, priveşte marea întâmplare!
Simţi, spune, tu simţi? O fată ţi-a străbătut timpul,
un alt timp în acest Poem nocturn,
– Timp de-amintire, timp de uitare –
Două clipe, mai mult decât una!
Mâine e prea departe,
odată venit aici somnul se desprinde,
totul se uită, rămân sclipiri, frânturi de vise,
incertitudini,
un gest, un zâmbet, o adiere,
iubirea ce-ndepărtează întunericul,
nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul nimănui.
În lacrimă e împletită iubirea,
tu… eu… atât de aproape şi totuşi departe!
…………………………………………………………………………
Între singuratate şi destin ne pendulează timpul!
Totul se derulează ca şi cum, pe un drum nesfârşit,
pentru o clipă, ţi-apar călători în calea ta
care, ca şi tine, nu-şi ştiu ţinta,
alţii, te-nsoţesc un timp,
apoi la o intersecţie de drum,
dispar fara motiv, topindu-se ca nişte umbre.
E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi
să-ţi ocupe gândurile şi fantezia,
rupându-ţi chiar inima,
înainte de a-nţelege ceea ce erau, nişte năluci.
Poate că şi ei, la fel, credeau despre tine…
Nu ştie nimeni când cade o stea
Omul este cel ce ar trebui
să-şi vegheze lumina dată, iubirea!
Împreună trecem prin tenebrele
care ne-apasă din adâncuri.
Împrăştiem aurore spectrale,
ne scufundăm, puri şi drepţi,
pentru a ajunge în melancolia verde
a câmpului sufocat
de roşul sângeriu al macilor.
Călcăm uşor printre norii de nelinişte,
pătrundem în rănile translucide
sfidând legile gravitaţiei
şi sângele inimii pulsânde.
Prin nodul de lacrimi curg simţirile noastre,
continuăm să mergem în umbra
penumbrei contopite
din promisiunea fiecărui vis.
Ne adâncim mereu mai departe,
acolo unde regăsim, caldă, amintirea
unor timpuri necunoscute,
în curând vom atinge
culorile crepusculare ale apusurilor
stinse de ţipătul stelelor.
O corabie pluteşte uşor la marginea timpului!
– Pentru că da, ne-am iubit, simţindu-te,
în coşul aşteptărilor ştiu că ai:
vreau comunicare, vreau atenţie,
vreau să mă vezi că sunt aici,
vreau să mă vezi şi când dorm,
vreau să mă înţelegi, fie şi doar, privindu-mă!
Dar, mai ales, să mă simţi în undă,
indiferent de distanţă. O artă a simţirilor!
– Te-am simţit, eu nu mă simţeam,
Dragoste şi dorinţă, aşa s-a numit visul!
Închid ochii şi văd
secvenţe de mare iubire, sublime simţiri,
două energii unindu-se se înalţă,
un magnetism format în interior şi între noi.
Mă-ntreb, acum, ce este omul?
Scânteia divină care se manifestă
şi care-aşteaptă
să redevină scânteie divină!
– Nu ştie nimeni când cade o stea! – îmi spuneai
prin timpii risipiţi şi stingheri
ai cercului suferinţei, parcă fără sfârşit…
Le vent, le cri
Îmi place, acum, piesa lui Morricone!
– îmi spui într-o zi de septembrie.
Acum i-a sosit clipa, un val ce-şi caută malul!
Piesa asta parcă zice: “ Să nu te temi de valuri,
se-ntorc în mare, scuturate de emoţii, calme, aşezate!”
Ca după un timp să revină cu noi emoţii, nelinişti, forţe.
Un zbor, un dans, o căutare!
În toate se-aşează liniştea,
cauţi sensuri lucrurilor, ascultând-o,
eu văd, doar, cum mă izbesc de stânci! – îmi spui.
Încearcă să te înalţi puţin mai sus, alta e panorama.
Acolo sunt albatroşii, pescăruşii!
E cerul şi albastrul lui şi, de acolo, pluteşti,
sunt lângă tine, în lumea şi unda creată,
o mângâiere vei simţi ca adierea sufletului.
Fiecare cu partea lui, atât merit, poate!
Meriţi mult, ştii bine!
Nu mai mult decât mi s-a dat să am,
dacă voi găsi un sens
într-un sens ce nu are sens,
am să-ţi spun dacă va mai urma ceva.
Viaţa-ţi va oferi multe surprize,
uimirea-ţi va fi în multe!
Piesa se termină cu un pui de albatros,
începe cu o pasăre matură,
stăpână pe ea,
şi se termină cu un pui de albatros fricos.
Puiu-şi continuă zborul, acolo e stapânul mărilor,
trebuie doar să aibă încredere în el.
Mi se-nchid ochii, vino aici!
Legănat eşti de-o dulce oboseală,
cât vei dormi te voi privi,
ascultând şoapta vântului, tânguirea mării…
Locul rămas lipsă
În clipa când te-am luat de mână
totul s-a schimbat.
Sub temerile tale, sub durerile tale,
sub întristările tale,
mereu este cu tine
un peisaj
multiplicat cu mii de sori
din veşnicia timpului.
În Templul Oglinzilor
ţi-am simţit
pasiunea
şi grija ce-o-ndrepti
spre tot ce te-nconjoară,
farmecul unei vieţi în care
te regăseşti.
Cum să te eliberezi?
Încă nu ştim nimic
despre iubire.
Ai impresia că-ncepi
cu fiecare floare
ce o descoperi
o altă şi altă iubire,
imortalizând clipa.
Pentru că a uitat cine este,
pedepsită-i să uite
orice limbă,
iar visul ei
să se nască-n al tău.
Purtaţi de vânt, departe de lume,
libertatea-i ca o poartă.
Ai vrea să fiu o poveste, te aşteptai?
Cu ochii senini, plini de iubire,
coboară cerul pe pământ
şi ridică perdeaua trupului
pentru a fi învăluită
de razele fiinţării.
În adâncul din tine m-ai aşezat
ca pe tine însăţi,
dorul de tine
mă ţine mai aproape de Rai,
am ieşit din orice cerc
de când te-am întâlnit
şi-mbrăţişat ca pe Dumnezeu.
În esenţă ai fost acolo dintotdeauna,
săpată în palmele mele
şi de ce nu în coastă, se spune.
E locul de cinste şi cel rămas lipsă!
– îmi spui, zâmbindu-mi,
în oglinda dintre lumi… şi vis, şi trezire…
–––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
Bucureşti
10 mai, 2018