Adoptarea Constituţiei şi votarea noii legi electorale au dat un nou impuls evoluţiilor politice interne.
La 15/27 iulie 1866, s-a constituit un nou guvern, condus de Ion Ghica, dar, odată cu revigorarea luptei politice interne, noul cabinet a reflectat divorţul radicalilor de conservatori. Majoritatea membrilor săi erau conservatori de diverse nuanţe (C. A. Rosetti, radical, a demisionat după câteva zile), George Ştirbei, Petre Mavrogheni, Ioan C. Cantacuzino. Noul guvern a trebuit să facă faţă foametei din ţară şi, în acelaşi timp, a fost silit să amâne aplicarea legii tocmelilor agricole din cauza unor frământări ţărăneşti. După intrarea în vigoare a Constituţiei, în viaţa politică aveau loc regrupări, fără să se închege încă partidele propriu-zise, de exemplu, conservatorii s-au grupat în jurul Comitetului Ordinii, iar liberalii radicali în societatea Amicii Constituţiunii. Odată cu noile grupări politice, s-a afirmat şi presa de partid, ,,Ordinea”, organ conservator apărut la Bucureşti, ,,Constituţiunea”, foaie de aceeaşi culoare la Iaşi, ,,Românul”, publicaţie virulent radicală, condusă în continuare de C. A. Rosetti. Pe lângă liberalii radicali, cea mai dinamică grupare politică româneacă, foarte activă în Muntenia, se va constitui ,,Fracţiunea liberală şi indepenentă”, în Moldova, condusă de Nicolae Ionescu, fruntaş paşoptist, care reprezenta stânga liberală.
După adoptarea Constituţiei şi votarea legii electorale, constituirea a două mari partide a completat în bună măsură ,,suprastructura” politică din România. În 1866, la începutul domniei lui Carol, liberalii, activi şi dinamici în general, continuau să fie divizaţi. Pe primul plan, erau radicalii, gruparea politică cea mai puternică şi mai închegată, condusă de cei doi tribuni paşoptişti, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, personalităţi de mare anvergură, care au avut un rol decisiv în viaţa politică, după 11 februarie 1866, urmaţi de moderaţii munteni, sub conducerea lui Ion Ghica. În Moldova, aşa cum am văzut, în spiritul liberalismului acţionau două grupări, ,,Fracţiunea liberă şi independentă” de la Iaşi, coagulată în jurul lui Nicolae Ionescu şi mica grupare liberală închegată de M. Kogălniceanu. Acesta acumulase un imens prestigiu ca ziarist şi istoric vizionar înainte de 1848, autor al unei constituţiei liberale în timpul revoluţiei şi prim-ministru reformator sub domnia lui Cuza.
Dintre aceste curente liberale, radicalii erau cei mai bine organizaţi şi mai energici. Această grupare avea în frunte pe Brătianu şi Rosetti, lideri politici care pentru români întruchipau ,,spiritul paşoptist”, adică acel efort nobil de a crea o societate modernă bazată pe emancipare şi respectul libertăţilor civile fundamentale. Personalităţile celor doi se completau reciproc: Rosetti era ideologul inspirat, ziaristul înaripat, plin de entuziasm şi spontaneitate, care credea cu toată pasiunea în forţa ideilor de a transforma societatea, în timp ce Brătianu era omul politic, neîntrecut în dezbateri şi bun organizator, devotat, ca şi prietenul său, ideilor liberale, dar fără să fie marcat de ideologie, un spirit pragmatic. Convinşi că numai un partid numeros, bine închegat, putea să rămână la putere pentru a-şi realiza obiectivele propuse, ei au procedat la închegarea unui partid cu o largă bază de masă, având organizaţii în fiecare judeţ şi oraş însemnat, în toamna lui 1866. Sub egida ,,Societăţii Amicilor Constituţiei”, au fost trimişi delegaţi în fiecare parte din ţară pentru pentru difuzarea de materiale informative şi organizarea de întruniri, în care să fie explicate principiile directoare ale noului sistem politic. Radicalii urmăreau cu obstinaţie să atragă grupurile comerciale şi profesionale urbane şi pe tinerii intelectuali care studiaseră în Apus, dar mesajul lor era îndreptat şi spre elementele sărace ale muncitorimii din oraşe. Scopul lor era închegarea unui partid la scară naţională, care să se bucure de sprijin în straturile claselor mijlocii şi de jos.
Pe baza programului politic şi a metodelor specifice utilizate, radicalii au obţinut rezultate rapide, la alegerile din toamna anului 1866 şi, în martie 1867, după o înţelegere cu M. Kogălniceanu, ei au alcătuit un guvern de coaliţie, în care Brătianu era figura dominantă. După instalarea la putere, cei doi lideri radicali au continuat decis planurile lor de constituire a unui partid de anvergură naţională. Ei au acordat o atenţie deosebită Moldovei, unde radicalii erau mai slabi, apoi au urmărit să câştige susţinerea grupării lui N. Ionescu, însă, în ciuda concesiilor făcute, precum îngrădirea activităţilor evreieşti, care afectau interesele comerciale şi financiare moldoveneşti, gruparea de la Iaşi şi-a păstrat independenţa. În plus, în acţiunea lor politică, radicalii au întâmpinat şi împotrivirea lojilor masonice, formate în multe oraşe după 1866. Brătianu şi Rosetti au privit cu suspiciune activitatea lojilor, pe care le percepeau ca centre politice ale opoziţiei conservatoare, urmărind fără succes să le distrugă din interior. Radicalii (,,roşii”, cum erau denumiţi de adversarii lor), pentru a-şi consolida propriul partid, au recurs la ,,maşinăria guvernamentală”, pe care au manipulat-o. Brătianu, de pildă, a uzitat de puterea sa, ca ministru de Interne, pentru a îndepărta numeroşi funcţionari, pe care i-a înlocuit cu simpatizanţi ai radicalilor.
În 1866, ca şi adversarii lor, conservatorii erau divizaţi şi încă nu reuşeau să alcătuiască un veritabil partid politic. Grupările conservatoare erau unite de ,,aversiunea” comună (Hitchins) faţă de acţiunea politică a radicalilor, mai ales faţă de încercările acestora de a câştiga simpatia categoriilor de jos (,,strada”, în jargon conservator). Diversele facţiuni conservatoare s-au întrunit sub conducerea lui Lascăr Catargiu, la sfârşitul lui 1870, în timpul unei crize dinastice serioase. El a reuşit să-i determine şi pe alţi fruntaşi conservatori să i se alăture într-o coaliţie, pe baza promisiunii de a păstra predominanţa politică a marilor proprietari de pământ şi de a adopta măsuri economice care să asigure interesele agrare ale acestora. Dar, ulterior, deosebirile de ideologie politică şi socială, de obiective, precum şi rivalităţile pentru conducerea formaţiunii au împiedicat transformarea coaliţiei conservatoare într-un partid închegat. Mai târziu, mijloacele autoritare folosite de L. Catargiu pentru a-i menţine pe conservatori la putere, în 1871-1876, au dus la destrămarea coaliţiei, unii liderii locali şi-au reafirmat independenţa.
Foile politice erau foarte active, după 11 februarie 1866, fiind stimulate de faptul că articolul 24 din Constituţie instituise un regim de presă dintre cele mai liberale. Pentru a publica un periodic nu era necesară o autorizaţie a unei autorităţi, nici nu se cerea o cauţiune ,,de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi”, iar suspendarea şi suprimarea publicaţiilor era interzisă, ca şi reînfiinţarea cenzurii. Delictele de presă erau judecate de curţile cu juraţi. În această problemă, tânărul principe se dovedea un liberal, după cum scria el tatălui său, la 1/13 august 1867: ,,Sunt pentru libertatea nelimitată a presei aici. Ea este infinit mai puţin periculoasă decât o libertate limitată”. Frederic Dame, martor francez al schimbărilor din societatea românească, remarca într-o lucrare ulterioară că prin Constituţia din 1866, ,,roşii” (radicalii) obţinuseră libertatea presei şi a întrunirilor, înlesnindu-le ascensiunea politică, iar conservatorii au obţinut un regim electoral avantajos, ceea ce le-a permis să participe la putere încă o jumătate de secol.
Luptele dintre liberali şi conservatori au constituit motivaţia fundamentală a instabilităţii guvernamentale, în primii cinci ani (1866-1871), au funcţionat zece guverne de culori diferite şi au avut loc şase dizolvări ale parlamentului. Dar efervescenţa politică a perioadei se explică numai în parte prin lupta asiduă dintre partide, libertăţile cetăţeneşti, aplicate după 11 februarie 1866, stimulaseră elemente noi şi diverse să intre în viaţa publică şi să-şi alcătuiască propriile grupări. Deoarece niciuna dintre ele nu era suficient de puternică pentru a alcătui singură guvernul, coaliţiile politice erau pe cât de inevitabile pe atât de efemere! Instabilitatea politică din aceşti ani era amplificată şi de noutatea sistemului parlamentar introdus de Constituţia din 1866. Astfel, pentru o scurtă perioadă de timp, Parlamentul bicameral a fost ,,propriul său stăpân” (Hitchins), constituind cel mai important factor în viaţa politică a ţării. Pe de altă parte, cei mai mulţi deputaţi, datorită lipsei de experienţă, erau individualişti şi ambiţioşi, nefiind dispuşi să accepte disciplina altora. Dezbaterile din Cameră şi Senat sunt grăitoare pentru lipsa de rigoare din viaţa politică, dramatice, imprevizibile, adesea nesfârşite. Principele apusean, exponent al unei alte tradiţii politice, a încercat să impună ordinea în haosul acesta politic, dar fără succes, necunoscut şi străin faţă de realităţile precare autohtone, el nu s-a putut impune şi nici face ascultat, în primii săi ani de domnie. În lipsa unui sentiment dinastic evident, pentru moment, el se putea baza numai pe prestigiul casei sale princiare, iar situaţia politică nu-i îngăduia nicio influenţă asupra instituţiilor politice.
Guvernul I. Ghica, care s-a menţinut la putere până la sfârşitul lui februarie 1867, a fost un cabinet de tranziţie, cele câteva proiecte de legi pregătite, cel referitor la poliţia rurală sau cel privitor la reforma monetară, n-au fost supuse dezbaterii Camerei. Numai necesităţile acute de numerar au dus la încheierea unui împrumut extern cu firma Oppenheim, dar în condiţii dezavantajoase pentru guvernul român.
Primele alegeri, desfăşurate după adoptarea Constituţiei şi a noii legi electorale, au avut loc în octombrie 1866, sub guvernarea Ghica. Aceste alegeri au fost libere, deoarece guvernul nu s-a implicat deloc, dar niciuna dintre grupările politice n-a obţinut majoritatea: conservatorii 40, radicalii 30, liberalii moderaţi 25 şi fracţioniştii moldoveni 20. La 15/27 noiembrie 1866, s-au deschis lucrările Camerei, în Mesajul său, principele Carol înfăţişa Constituţia drept ,,sacră şi inviolabilă”, aceasta fiind ,,lucrarea a înseşi naţiunea”. El menţiona apoi cele două flageluri care loviseră ţara, seceta şi holera (peste 24.000 de victime), descria starea proastă a finanţelor, cerea să se facă economii în cheltuielile publice şi anunţa participarea României la Expoziţia universală de la Paris, pentru a lua parte ,,cu demnitate la această luptă a muncii şi a civilizaţiunei”.
———————
Prof. IOAN POPOIU
Istoric/Teolog
12 mai, 2018