Portret de cioban – pictură realizată de Lucian Opriceanu

Orice dispreț nemotivat este o formă de manifestare a unui complex de superioritate părelnică și neîntemeiată. Guvernul și administrația din Franța îi tracasează pe ciobanii francezi în fel și chip. Le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, în urma cărora mulți țărani ajung la faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că țăranii francezi dau faliment și vreo șase sute dintre ei se sinucid în fiecare an, cam doi pe zi, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare la fisc și la bănci, rămase pe seama urmașilor? Pe vremea când România era a cincea forță mondială în exportul de tractoare (după Ford, Massey Ferguson, Fiat și Renault), 17% din populația Franței lucra în agricultură. Azi doar 3%. Ce s-a întâmplat cu cei 14% de agricultori din populația Franței? Au trecut în industrie? Industria Franței aparține trecutului, ca și a României. Dar numai în Franța se duce o politică împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european?

De unde vine disprețul sau ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații de la Bruxelles mai bine decât știe un cioban din Carpați, câți câini îi trebuie lui ca să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau măsuri devastatoare, pentru ca țara noastră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul din orice țară este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum se merge orbește spre desființarea țărilor și a națiunilor. Strategia este de a începe cu a nimici talpa fiecărei țări, care asigură hrana tuturor, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.

Abel din Biblie era cioban, iar Cain agricultor. Constantin Noica scria în 1944: „Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Vedem toți cum profeția lui Noica e pe cale de a se împlini în zilele noastre.

Ciobanii noștri arhaici au creat și ne-au transmis poemul Miorița, giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au considerat că o națiune, care a creat o asemnea capodoperă, are dreptul să aibă un stat național. Miorița a atârnat în balanță ca un argument diplomatic, când marile puteri au fost de acord cu Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă îi mai deranjează. Miorița a fost și este utilizată de politicieni și de cozile lor de topor, în scopuri dăunătoare poporului care a creat-o, mai exact dăunătoare nouă, care am primit-o moștenire.

Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari afumați de propriile lor fumuri. În apărarea lor, nu pot să cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar superficiali, neglijenți și nu au luat în serios poemul nostru național, întrucât aveau preocupări mai importante și nu i-au acordat atenția necesară. Au subapreciat înțelepciunea și capacitatea creatoare a strămoșilor noștri, au bagatelizat Miorița și nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile ei. Nu au fost conștienți că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, iar el ar fi laș, resemnat, pesimist și i-ar plăcea moartea mai mult decât viața. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci totul e fantezie poetică. Nu au văzut că toate cuvintele în Miorița sunt simboluri cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care cu bună știință sau din naivitate fac jocul vrăjmașilor României. Ce nu face omul pentru bani? Se vinde pe el însuși și pe ai săi. Unii își vând țara. Care mai e patria celor ce își vând patria? Cine își vinde patria și-ar vinde și mama, dar nu le-o cumpără nimeni.

Varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Multe alte variante sunt cel puțin la fel de frumoase și de emoționante. Sunt pline de sensuri luminoase, înălțătoare. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. În exegeza lui Eliade sau a multora, se vede că au citit numai varianta publicată de Alecsandri și nicio altă variantă. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie, pe lângă multe altele, și care sunt prezente în aproape toate variantele Mioriței:

a). Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cine mai poate spune că ciobanul din Miorița e pesimist, fatalist și cum a mai fost calomniat? Cercetarea anterioară nu a luat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.

Scoțianul Victor Turner scoate în evidență ceea ce noi toți știm: că în realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). El ne atrage atenția că acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive, pentru acțiuni neîndeplinite. Pornind de la observația lui Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:

– în cele mai multe variante, verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc,

– în altele, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În aceste variante, este cât se poate de evident că el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici sacrificați și reînviați, din alte religii sau culturi vechi. Strămoșii noștri l-au asemănat pe Isus cu ciobanul din Miorița. Aceasta a facilitat pătrunderea creștinismului în teritoriul mioritic încă de la începuturi și fără uciderea misionarilor sau sub poruncă de la stăpânire, ca la alte popoare.

Variantele din primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge realitatea acțiunii din poezie și istoricitatea ciobanului; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” El nu este ucis cu adevărat, ci doar trece printr-un ritual, în care este omorât simbolic, ca la teatru. Moartea simbolică are loc nu numai în Miorița, ci și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Unii dintre cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul, cu moartea simbolică a lui Zalmoxis sau cu mituri din alte culturi, au fost discreditați vehement și fără drept de apel. Adevărul umblă cu capul spart. Ultimii trei menționați mai sus fac parte din cercetarea post-eliadiană și nu i-a mai atacat nimeni.

b). Cuvântul lege apare în câteva sute de variante ale Mioriței. Mulți sunt siguri că are sens juridic. Marele lingvist Ovid Densusianu, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Prin urmare, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are același sens ca nomos din greaca veche: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Afirmația lor este confirmată de faptul că versurile din toate variantele Mioriței sunt pline de conotațiuni cosmice. Însă cei doi nu au fost luați în seamă.

c). Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Uneori, ciobanul poruncește să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Aici sunt de observat două aspecte: Nimeni nu poruncește să fie ucis. Deci nu poate fi vorba de o ucidere adevărată, ci el poruncește să efectueze un ritual, cu o mimare a uciderii, ca la teatru. El este regizor și actor principal în această piesă de teatru popular. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. Care etnolog a mai întâlnit la noi sau la alte popoare un asemenea obicei de înmormântare? Variantele din primele două categorii se încheie cu vorbele ciobanului. Textul nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă în realitate.

d). Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. Atunci, de ce să-și cheme numai un câine? Știm cu toții că nici cel mai fioros câine nu poate face față la doi adversari, pentru că nu își poate distribui atenția. Câinii răzbesc orice în haită. Așadar câinele de care vorbește mioara nu are rolul să îl apere, ci simbolizează ceva. Vom vedea ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. E un câine cu aspecte umane: bărbătesc și frățesc. Deci prsonifică însușiri omenești. Teoria literaturii ne învață că orice personaj literar care vorbește cu un animal, vorbește cu sine însuși. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul lui. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care psihologul elvețian C. G. Jung o numește Anima. Câinele pe care trebuie să îl cheme ciobanul simbolizează Animus, partea masculină, pe care el trebuie să o activeze mental, în vederea ritualului la care se gândește și despre care vorbește cu mioara, adică vorbește în sinea sa, cum face oricine când gândește cu voce tare.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. Colindătorii urează în fiecare ogradă belșug și prosperitate în noul an. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Eliade a explicat cel mai elegant, mai clar și mai coningător concepția unanimă, după care ciobanul înlocuiește moartea sa cu o nuntă cosmică, pentru a înfrumseța tragismul situației, a da un sens sublim morții sale și a suporta moartea mai ușor. În teoria literaturii, înlocuirea unui cuvânt respingător sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, cu un alt cuvânt care înfrumusețează realitatea, se numește eufemism, nu alegorie. Felul în care au înțeles Eliade și toți ceilalți situația din Miorița nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului. Ceea ce au văzut ei în Miorița se numește eufemism, dar au spus că este alegorie. Aceasta este una dintre cele mai bizare și mai neîngăduite erori metodologice în cercetarea de până acum a Mioriței. Asta e la fel de grav ca o declarație vamală falsă. Moartea ciobanului și nunta lui cosmică nu pot să fie termenii unei singure alegorii, cum s-a crezut în unanimitate. Clasificarea defectuoasă a fenomenelor analizate și definirea incorectă sunt una din cauzele care au dus la regretabila confuzie, de unde ni se trage înțelegerea pe dos a Mioriței, denigrarea ciobanului și a noastră a tuturor, ca români.

Moartea și nunta ciobanului nu sunt termenul concret și termenul abstract al unei alegorii, ci sunt doi termeni concreți din două alegorii diferite. Moartea ciobanului în Miorița nu este adevărată, cum au crezut toți savanții, inclusiv Eliade, ci e simbolică și are același sens abstract ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice: Eu mor în fiecare zi (1 Cor 15:31) și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Căci eu prin lege am murit față de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu (Gal. 2:19). Același sens religios are și cuvântul lege ce apare în câteva sute de variante ale Mioriței, nu și în cea a lui Alecsandri, în legătură cu moartea ciobanului. Moartea lui Pavel sau a ciobanului din Miorița este o moarte simbolică față de lumea socială, față de cele lumești și murdare, pentru a trăi într-o lume spirituală, curată, unde oamenii se se îndumnezeiesc. Ciobanul nostru moare simbolic la fel ca Pavel, tot prin lege, însă față de legea pre-creștină, pentru a se purifica și a se uni cu zeitatea feminină din cer. În unele variante, mândra crăiasă din cer sau sora soarelui este înlocuită cu o Fată Frumoasă, împodobită cu simboluri solare, ce apare pe munte și caută ciobanul. Fata de pe munte este apariția (hierofania) unei divinități, iar nu o nimfomană, cum s-a crezut în cercetarea anterioară. În unele variante ciobanul caută divinitatea în cer, iar în altele divinitatea îl cautută pe el. Acestea sunt cele două modalități cunoscute în fenomenologia religiilor pentru a lua legătura cu divinitatea. Nunta cosmică a ciobanului, în cer sau pe munte, este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit o experiență psihologică la care au încercat, dar nu au reușit să ajungă Gilgamesh, Dante Aligheri în Divina Comedie sau Faust al lui Goethe.

George Călinescu și încă alții susțin că Miorița este un mit. Mircea Eliade îi ignoră pe toți, inclusiv pe Călinescu, și exclude că Miorița ar fi un mit. Eliade acceptă și pune în evidență interpretarea juridică a lui Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Romulus Vulcănescu susține că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime, adică întreg repertoriul criminal pentru care pravilele vechi și nescrise condamnau pe cineva la moarte. Totodată recunoaște că nu a găsit în nicio variantă a Mioriței nicio dovadă. Dovada lui că ciobanul a încălcat aceste legi este aceea că legile citate de el există. Cum poate existența legilor să fie dovada că o anume persoană le-a încălcat? În ce jurisdicție de pe lume s-a mai întâmlat așa ceva?

Cercetători de renume au dat verdictul, sub diferite pretexte, să aruncăm la gunoi cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. Ei știau mai bine decât oricine că știința nu le dă voie să cenzureze textul cercetat. Au pângărit cea mai luminoasă creație a folclorului nostru. Explicațiile lor înjosesc identitatea noastră națională. Le-o fi fost rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani? Sunt cele mai onorabile meserii, la temelia oricărei civilizații și fără de care nu putem mânca. În bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Eliade și alții evită cuvântul cioban și îi spun păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, întrucât acest cuvânt a pătruns în română cu sensul de conducător religios, iar abia în vremuri recente a fost extins de orășeni la sensul de cioban.

Interpretările lipsite de logică din cercetarea anterioară pornesc de la o documentare insuficientă, definiții greșite, multiple erori metodologice, neseriozitate și lipsă de răspundere pentru afirmațiile lansate. S-a neglijat faptul că acțiunea din Miorița nu este concretă, ci este o visare. O visare despre niște abstracțiuni, nu despre ceva concret. Miorița nu este o narațiune care povestește ceva ce s-ar fi întâmplat în realitate, undeva anume în Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Este un poem liric, uneori doină, alteori colind sau cântec bătrânesc – noțiune complicată și greu de definit. Putem să fim reducționiști și să zicem că este o baladă, ca să simplificăm lucrurile și să ne fie mai comod când vorbim despre acest poem național. În limbajul obișnuit, nu prea greșim. Merge și așa. Însă, din punctul de vedere al teoriei literaturii, nicio variantă a Mioriței nu se încadrează în definiția baladei. Balada, prin definiție, este o narațiune despre o faptă memorabilă a cuiva anume, petrecută cândva în istorie. Miorița nu prezintă o faptă a cuiva care a trăit în realitate, petrecută cândva în istorie. În toate variantele Mioriței, totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic.

Spațiul mioritic este pe de o parte peisajul geografic din Carpați, iar pe de altă parte e peisajul sufletesc al ciobanului. Frumusețea și armonia peisajului geografic este termenul concret, prin care se exprimă armonia și fumusețea abstractă din sufletul lui. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și la Eminescu, Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori, la care farmecul este că luăm abstracțiunea poetică drept adevăr concret, ne trec fiorii și ne identificăm cu eroul principal. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros căruia marinarii îi zmulg penele, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles anapoda. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu resemnarea, pesimismul, lașitatea și ce li s-a mai părut lor. Fiecare din noi vedem în ciobanul mioritic, propria noastră oglindire și nu ne dăm seama că asta e calea de conștientizare a subconștientului din noi. Felul cum înțelegem personajele din orice operă literară este un test psihologic. La fel cum unii din noi avem compasiune pentru Ana Karenina sau Madame Bovary, iar alții dimpotrivă. Fiecare le înțelege după cum îi e firea și le apără sau le condamnă.

Orice cititor experimentat observă fără dificultate că baciul din Miorița nu este o persoană concretă, adevărată, preluată din realitate, cum e Nechifor Lipan din Baltagul, ci este un personaj literar fictiv și abstract, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, din întreaga omenire, un erou imaginar din mitologia pre-creștină a ciobanilor. Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale (cum au făcut O. Densusianu, Fochi, Vulcănescu, Eliade și alții) a dus la răstălmăcirea poemului. Savanții care ne-au explicat Miorița au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să vadă că este un mit și că nimic nu e concret ci totul, în toate versurie, e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Tot ce e luminos și înălțător, ei au văzut ca întunecos și tragic. Au refuzat să vadă că este un ritual arhaic cu aspect teatral și au făcut totul ca să ne convingă că ar fi o ucidere adevărată, ca acelea care ajung la tribunal. Au tras concluzii aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară pentru jaf, comisă de doi trădători, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, fatalist și un laș, iar la fel ca ei trei am fi noi toți, întregul popor român.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde vine disprețul pentru Miorița?” →