De-a lungul timpului, în creația literară a lui Corneliu Neagu s-au adunat mai multe poeme în care apar, ca elemente simbolice, Licornul și Nagoda. Autorul își asumă paternitatea acestor simboluri în poezia românească. Ambele simboluri fiind de natură fantastică, poemele în cauză pot fi încadrate în curentul literar expresionist-oniric.
Expresionismul a apărut la începutul secolului XX, în pictură și literatură, ca aspirație a Eului către absolut. Din această perspectivă, lumea înconjurătoare apare subiectivă și distorsionată intenționat, în scopul realizării unor creații care să transmită emoții puternice, expresive, chiar dacă nu coincid cu înțelegerea obișnuită, rațională, a lumii materiale. Expresionismul nu a fost niciodată o școală în adevăratul sens al cuvântului, ci s-a impus mai mult ca un stil, decât ca o mișcare artistică. Acest stil va depăși granițele de timp ale începutului putând fi regăsit și astăzi în creația unor pictori sau scriitori, în doze dificil de cuantificat.
În roman, expresionismul capătă valențe puternice în operele lui Franz Kafka sau James Joyce. În teatru, accente impresioniste importante pot fi descoperite la August Strindberg, Georg Kaiser, Ernst Toller și Frank Wedekind. Opera acestor dramaturgi este caracterizată de o bizară distorsionare a realului, însă reușește să transmită stări emoționale foarte puternice.
În poezie, Eul liric se reîntoarce la origini, spre paradigma mitica, spre timpurile primordiale, când ființa se contopea cu cosmosul, formând un întreg. Astfel, apare negarea orașului, poetul căutând refugii în mituri, credințe și ritualuri străvechi. Crezul artistic presupune întoarcerea în timp, în zonele arhetipale ale culturii și ale omenirii, în general.
Lucian Blaga poate fi considerat drept unul dintre expresioniștii de seamă din poezia românească, reușind să surprindă esența acestui curent literar: „De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară, îl întrece, îl transcendentează , trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.” (L. Blaga, Filosofia stilului).
Onirismul este un curent literar românesc apărut și consolidat în anii 1964-1965, avându-i ca inițiatori pe Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Ambii scriitori frecventau cenaclul revistei literare Luceafărul condusă , la acea vreme, de scriitorul Eugen Barbu. După ce Eugen Barbu este înlocuit la conducerea cenaclului de ex-avangardistul Miron Radu Paraschivescu, acesta va edita un supliment de versuri și proză al revistei craiovene Ramuri, (numit Povestea vorbei), cu dorința de a fi transformat într-o nouă revistă de avangardă care să-i unească pe vechii și pe noii onirici. Începând cu anul 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov și Virgil Mazilescu. Revista este însă interzisă după apariția câtorva numere.
Din anul 1968, centrul atenției oniricilor se mută spre revista Luceafărul. Aici, pe lângă scriitorii deja menționați, vor mai publica Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daniel Turcea ș.a. Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov vor prezenta un program teoretic al mișcării oniriste și își vor preciza și poziția în raport cu literatura realist-socialistă. La scurt timp, grupul a fost interzis de cenzură, iar Dumitru Țepeneag a fost silit să se exileze la Paris. Au rămas foarte multe texte teoretice, adunate recent în volum de Corin Braga, un continuator al esteticii onirismului, care se prelungește până în post-modernism prin operele lui Mircea Cărtărescu.
Licornul și Nagoda, utilizate de Corneliu Neagu ca simboluri expresionist-onirice în creația sa lirică, sunt entități ale ficțiunii și ale artei poetice. Licornul, denumit și inorog, este un animal mitologic înaripat, cu corp de cal și corn în frunte. Este considerat, în unele mitologii, simbol al purității. Nagoda, cel mai adesea, este o apariție fantastică, asimilată cu ceea ce denumim, în mod obișnuit, fantasmă, nălucă, arătare, putând avea, în funcție de împrejurări, atitudini benefice sau nefaste. În creația poetică a lui Corneliu Neagu, Nagoda a fost ridicată la rangul de iubită sau zeitate ocrotitoare a iubirii. Vom înțelege această simbolistică din poemele autorului pe care le voi reda mai jos.
| NAGODA
Reascult povestea magicei sucale depănând prin vreme șiruri de fiori care vin adesea pe aceeași cale redeschisă iarăși peste vechi uitări. Ne ajung din urmă false jurăminte spuse într-o noapte într-un lan de grâu când deasupra luna se privea cuminte în oglinda apei dintr-un ochi de râu.
Te priveam aievea, fragedă nagodă, din neant venită în tăcerea mea călărind licornul cu șaua tripodă născocită-n taină pe un ciob de stea. L-am legat cu frâul de un mac albastru legănat de vântul dulce și suav să sorbim nectarul lângă un jugastru pe un pat din frunze puse-ntr-un răstav.
Rătăceam cu visul printre vorbe spuse cu prelungi suspine din adâncul tău și gustam năvalnic din licori aduse noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu. Ne rupeam din vraja nopții siderale, dintr-odată stinsă-n margine de râu, cântecul de taină-al magicei sucale depănându-și zorii prin lanul de grâu.
NAGODA ARABĂ
Sosite pe muchii de timp retezate, neșterse-amintiri se întorc din trecut cu doruri pe margini de dună lăsate sub umbrele șterse de pasul pierdut.
O toamnă rebelă plutea peste oază, trecea caravana târziu, pe-nserat, vedeam cum apusul încet se așează pe dunele-n raze de aur scăldat.
Iar liniștea nopții venea ca o boare, pe aripi de visuri picate din cer, la marginea dunei vedeam că apare nagoda arabă în strai auster.
Plutea ca o umbră prin oaza turbată, trecând peste apele prinse-n delir, lăsându-mi în cuget dorința ciudată să-i sorb de pe buze vrăjit elixir.
De când am privit-o sosind peste ape un dor fără milă se-ntoarce în gând, să caut nagoda, s-o țin mai aproape, în brațele mele s-o simt tremurând.
|
NU MAI ȘTIAM
Eu nu mai știam că trecusem odată prin satul acela pierdut printre ploi, că lumea prin curți aștepta speriată o toamnă nebună venind dinspre văi. Dar astăzi, acolo, ajuns peste vreme, (de ce nici nu știu să vă pot explica) mă simt, dintr-odată, scăldat în poeme ajunse cu ciobul căzut dintr-o stea.
Prin mine se scurg amintiri colorate cu umbre de visuri trecând prin decor, scăpate de ploile toamnei plecate cu aripa frântă-ntr-un mit zburător. Un mit care-și lasă pe creste arome, păstrate din timpul acela uitat, ce încă mai duce cu el, peste vreme, mirajul ascuns într-un ludic păcat.
Păreai o nagodă plutind peste ape, călare ajunsă pe calul licorn, voiam să te-aduc peste râu, mai aproape, în trupul vrăjt elixir să îți torn. Dar luna intra sub un nor, speriată, o ploaie turbată, căzută din cer, trecea peste râu și ștergea dintr-odată din mintea-mi vrăjită celestul mister.
DESCÂNTEC
Trecea nagoda peste râu, din visul adormit plecată, lăsând licornul fără frâu să bea jăratec din covată. Înaripat, precum era, s-a ridicat la cer deodată, părea un nor de mucava întins pe cerul fără pată.
Ea l-aștepta sub un gorun, descântec să-i așeze-n cale, din mâțișorii de alun să-i facă frâu pe nicovale. Din ghindele căzute jos potcoave noi să-i făurească, să-ntoarcă râul tot pe dos, mirată apa să descrească.
Mantaua din zefir, pe mal, să o ascundă-ntr-o găoace când fiul nopții din caval îi va cânta să se dezbrace. Iar ea, cuprinsă de delir, să îl aștepte dezbrăcată, licornul priponit c-un fir să îi vegheze noaptea toată.
|
Notă bibliografică: anumite informații din partea teoretică a acestui eseu au fost preluate din prefața lui Mircea Iorgulescu la volumul de versuri „Leonid Dimov- Cele mai frumoase poezii, Ed. Albatros, București, 1980”, iar altele de pe internet.