Vitalie ZĂGREA: Încă o pagină de neuitat în istoria satului Cupca din Bucovina

Satul Cupca, regiunea Cernăuți, o frumoasă localitate de pe malul Siretului este cunoscut în țară și în lume prin personalitățile remarcabile care pe parcursul anilor s-au născut și au crescut  în această pitorească vatră românească, dar și prin istoria acestui sat atins de valul deportărilor și înstrăinării de neam.

Despre acești oameni minunați, despre acele locuri pline de istorie și amintiri s-a scris foarte mult. În anul 2003 a apărut prima parte a monografiei ”Cupca, un sat din Bucovina”, autori fiind Petru Ciobanu,  Raveica Prelipceanu și Vasile Slănină, originari din comuna Cupca.  În acea monografie se descrie cu lux de amănunte istoria satului, de la prima atestare documentară din anul 1429 și până în anul 1944.

Un alt fiu al satului Cupca, domnul Domețian-Modest Cucuruz, o personalitate cunoscută și stimată în sat și nu numai, a adunat pe parcursul anilor documente și informații necesare și  suficiente pentru a alcătui o nouă monografie a acestui sat românesc. Astfel, datorită parlamentarului Grigore Timiș, cupcean și român de origine, zilele trecute monografia ”Cupca, un sat din Bucovina” , partea a doua, care cuprinde anii 1944-2000, autor  Domețian-Modest Cucuruz, a văzut lumina tiparului la Editura ”Misto” din Cernăuți.  Un prilej de bucurie pentru locuitorii satului, întrucât între copertele acelei cărți se regăsesc fiii și fiicele satului, cei care au muncit din greu pentru bunăstarea oamenilor și prosperarea comunei, dar și acei oameni care și-au adus aportul la înstrăinarea de țară și neam a multor cupceni deportați în gulagurile siberiene. Oamenii, trebuie să-i cunoască și pe cei care au luptat împotriva comunității, doar istoria unui sat nu este scrisă numai în culori roz.

Autorul monografiei ”Cupca, un sat din Bucovina”, partea a doua, domnul Domețian-Modest Cucuruz  și-a invitat prietenii și colegii de cândva, oamenii satului la Complexul Instructiv-Educativ Cupca, pentru a prezenta și a lansa această carte foarte prețioasă. Evenimentul a decurs într-o  adevărată atmosferă de sărbătoare, fiind prezenți Grigore Timiș, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, primarul comunei Cupca Aurel Alerguș, directoarea școlii-gazdă Maria Lazurca, care l-au felicitat pe autor, mulțumindu-i pentru eforturile depuse la alcătuirea acestei monografii  – o muncă imensă de zile și nopți nedormite, de ani petrecuți asupra acestei lucrări.

Primarul satului i-a înmânat domnului Domețian-Modest Cucuruz  o diplomă de merit și un premiu bănesc, iar doamna Maria Lazurcă i-a oferit o diplomă autorului din partea colectivului pedagogic și al elevilor de la Complexul Instructiv-Educativ Cupca.

A venit din Moldova să împărtășească bucuria acestui vis împlinit al tatălui de a vedea adunate în copertele unei cărți munca de o viață, istoria unui sat, fiul domnului Domețian-Modest Cucuruz – Nicolae.

Modest din fire, cum este autorul monografiei, cuprins de emoții și fericire, luând cuvântul în fața oamenilor dragi ai satului, le-a mulțumit pentru prezență, dar și pentru susținere și încurajare. Nu ar fi fost posibilă apariția acestei monografii dacă nu ar fi răspuns cu amabilitate parlamentarul Grigore Timiș, care a plătit serviciile tipografice, profesoara Marilena Zâgrea și jurnalistul Marin Gherman, care au depus eforturi ca  monografia respectivă să apară în condiții poligrafice excelente.

Parlamentarul Grigore Timiș, care ține foarte mult la istoria satului său și la oamenii de prin părțile locului este convins de faptul și speră, totuși, că societatea de azi și generațiile viitoare vor aprecia pe deplin truda și eforturile depuse de domnul Domețian-Modest Cucuruz.

BucPress

  http://www.bucpress.eu/social/inca-o-pagina-de-neuitat-6886

Eleonora SCHIPOR: Rămas bun Maria Motrescu-Popescu!

Azi, 2 iunie, am condus-o pe ultimul drum pe vrednica fiică a Crasnei, profesoara, scriitoarea și nu în ultimul rând, păstrătoarea comorilor spirituale ale crăsnenilor, sora vestiților frați patrioți și scriitori – Ilie, Ștefan, Nicolae Motrescu, cea care le-a păstrat memoria până la ultima suflare, i-a iubit și promovat în permanență – Maria Motrescu-Popescu.

A fost o doamnă demnă, mândră, curajoasă, cinstită, sinceră, adevărată tisă carpatină. A trăit, a luptat, a muncit, a creat, a ars până la ultima suflare și…a plecat. Repede și pe neașteptate. Rămâne pe veci în amintirea zecilor și sutelor de foști elevi pe care i-a instruit de-a lungul carierei sale pedagogice, a colegilor, a prietenilor, a rudelor, a celor doi copii ai săi Ana și Vasile, a nepoților, a fraților Constantin (Tatinuț) și Grigore, a tuturor rudelor, vecinilor, consătenilor a oamenilor de creație care au iubit-o și apreciat-o, au stimat-o și au prețuit-o.

Este autoarea cărții „Între vis și realitate”. Doar cu câteva zile înainte de plecarea ei spre alt tărâm am fost la gimnaziul din Crasna la lansarea cărții fratelui ei mai mic Nicolae Motrescu. A fost visul ei de reuși să scoată de sub tipar încă o carte începută de fratele ei drag despre Crasna lor natală. La 10 ani de la trecerea în neființă a celui care a fost un adevărat fiu al Crasnei, profesorul și scriitorul Nicolae Motrescu, cu ajutorul unor oameni de bună credință, visul i s-a împlinit. Deși n-a putut fi prezentă la ceremonia în cauză, s-a simțit fericită. A fost ultima ei scânteie de fericire din zbuciumata-i viață.

Acum a plecat acolo sus la ei, la frații săi – Vasile, George, Ștefan, Ilie, Nicolae, la părinții Ana și Ion, la soțul ei Dumitru. Nouă nu ne rămâne decât să ne rugăm la bunul Dumnezeu și la Sfânta Fecioară Maria să-i așeze sufletul la loc curat, plin de verdeață, la odihna veșnică. Pe Pământ a lăsat o urmă neștearsă. O vom pomeni, o vom păstra-o în inimi și în memorie. Dumnezeu s-o ierte!

——————————–

Eleonora SCHIPOR

Bucovina de Nord, Ucraina

2 iunie, 2018

Vasile FILIP: Centenar 2018 (versuri)

Centenar 2018

 

Oare când au trecut o sută de ani?

Şi cât a trăit România Mare,

Pentru care, de la facerea lumii,

Au depus jertfă de viaţă străbunii

Botezaţi de noi Eroi necunoscuţi?

 

Nu revendic regatul Burebista,

Dar îl preamăresc pe Rege ca pe-un sfânt.

Pe Decebal îl cobor de pe soclu

Şi îi fac statuie înlăuntrul meu,

Înfăţişându-l cum moare-n picioare.

 

La Centenar vă chem deci la tribună,

Nu însă una dintr-un lemn exotic,

Ci-nchipuită doar din trupurile

Celor ce au murit pentru Unire

Şi ne privesc din ceruri cu mirare.

 

Noi ce-am făcut din visul lor de ţară,

Cel care-a ars precum o torţă,

Spre-a ne lăsa o vatră a luminii,

Izvorâtoare din celeste candeli

Şi ocrotită pământean de oameni?

 

Ne strângem doar în declamări festive

Şi fâlfâim deasupra noastră steagul,

Şi palma dreaptă-o aşezăm pe inimi

Care nu bat în ritmurile noastre.

Numai jertfiţii varsă lacrimi încă…

 

 

Plânset centenar

 

Ne închinăm la România Mare

Îngenuncheaţi în România Mică.

Învrăjmăşiţi în strâmbele hotare,

Din ce-am avut nu mai avem nimică.

 

Pe Brâncoveni i-am aruncat în baltă,

Iar pe Mihai l-am fost scurtat de cap.

Mereu ne-am prefăcut într-o unealtă

În mână ucigaşă de casap.

 

L-am fugărit din ţară şi pe Cuza,

Pe Horia şi Cloşca i-am dat roţii.

Din Gheorghe Doja n-a rămas nici spuza;

Şi amintirea ne-au furat-o hoţii.

 

Eroii noştri nu au nici morminte,

Duşmanilor le-am ridicat statui.

Ne-am depărtat de toate cele sfinte,

Fără de Cer suntem ai nimănui.

 

Ci unde este inima Mariei,

Dar sabia lui Ştefan unde este?

Suntem în tot supuşi nimicniciei,

N-am mai rămas nici file de poveste.

 

Ne-am adâncit în hăuri precum orbii,

Ni s-a uscat de-atâta plâns privirea.

Precum pe stârvuri ne mănâncă corbii,

S-au istovit şi ura şi iubirea.

 

I-am scos din cărţi pe marii voievozi.

Ne adâncim în marele păcat.

Suntem o stână fără de zăvozi,

Un biet ţăran rămas fără de sat.

 

Ni s-a luat şi bruma de pământ,

Nu mai avem nici strachină nici linguri;

Ne-au mai rămas doar vorbele în vânt

Şi sărăcia, să o vindem singuri.

 

Suntem ca nişte stupi fără de faguri,

Ne risipim în cele patru părţi,

Ne-mpedicăm la orice pas de praguri –

O ţară dispărută de pe hărţi.

 

Suntem meniţi de a ieşi din scheme

Mai înainte chiar de a ne naşte;

În ochii lor nimic nu-i prea devreme –

Oricum pământul este plin de moaşte.

 

Ne ducem toţi, preîmpăcaţi cu gândul

Că vremea noastră ca o apă trece,

Dar că şi lor va să el vină rândul

În lacrimile noastre să se-nece.

 

Dar iată c-a venit şi Centenarul,

Care se-aşterne peste toate cele.

Noi pentru asta am încins grătarul

Şi-n loc de ode înălţăm manele.

 

Zadarnic câte-o voce se ridică

Şi câte-un ochi mai caută spre zare –

Îngenuncheaţi în România Mică,

Ne amăgim cu România Mare.

 

Erou necunoscut

 

Trec regimentele în pas grăbit,

Sub apăsarea raniţelor mari,

Cu dor de casă, doruri de părinţi

Şi dor de tată faţă de copii.

 

Lumină nouă scânteie în ochi

Şi vise vechi le pâlpâie-n priviri.

Pământul geme sub călcâi străin

Ca un soldat care a fost rănit.

 

Ostaşii trec, pluton după pluton,

Precum ţăranii, când se duc la plug;

Ci urmele săpate în pământ

Păstrează-n în taină chipurile lor.

 

Un timp prelung pământul a vuit,

Un timp prelung ostaşii au fost treji.

În urma lor au răsărit păduri

De cruci din crengi cu frunze încă vii.

 

În clipa când furtuna s-a oprit

Şi-o rază nouă s-a ivit pe cer

S-au adunat rămaşii îndeei

Şi nu ştiu ce pe feţe le-a-nflorit.

 

 

S-au ridicat apoi, ca la un semn,

Şi ochii lor spre cer s-au îndreptat.

Erau din nou eroi necunoscuţi,

Aveau un leagăn şi erau popor…

 

Starea Naţiei

 

Patrioticul grătar

Sfârâie şi scoate fum;

Damfuri de parlamentar

Îi dau aer de parfum.

 

Preşedintele-i pe jar,

Iar noi stăm precum şezum;

Guvernanţii n-au habar –

Singuri soarta ne-o făcum.

 

Continue reading „Vasile FILIP: Centenar 2018 (versuri)” →

Jane CRIȘAN: Poesis

MOȘTENIRE

 

E-atâta strâmbătate! Cum, oare, s-o îndrepți!
Pe cine să condamni? Cu cine să te cerți?
E-atâta neputință și-atâta plâns pe-ascuns,
Că, din găleata lumii, în râuri a ajuns!

 

Striviți sub o povară, precum Atlas cu globul,
Din zori până în seară muncim numai, ca robul,
Furăm din fericire, ca stropi firavi de ploaie,
Și ramuri verzi de suflet tristețea le îndoaie…

 

Venim, plecăm cu zgomot sau poate pe tăcute,
Și ne mândrim, sporadic, cu ce lăsăm făcute…
Mizeria umană e-o moștenire sfântă…
Pledăm pentru iubire, ce pare că ne-ncântă,

 

Dar plină-i de trădare, de vorbe spuse-n joacă,
Și-o transformăm în toană, ce inima ne-o toacă,
O face mici surcele, cu care-aprinde focul,
Și bietul om disperă, nu-și mai găsește locul…

 

E-atâta strâmbătate, în legile ce-și plimbă
Moștenitori, în timpul care din toate schimbă!
E-atâta rău și-n bine, și-atâta bine-n rău,
Că nu-nțeleg, planeta, cum mai trăiește, zău!

 

CELEI CARE TACE

 

Dacă scriu pentru ieri pentru azi sau un mâine
Dacă răni încă dor dacă sânge mai curge
Dacă venele-ți plâng când prin ele se scurge
O iubire de-o viață ca iubirea de câine

 

Continue reading „Jane CRIȘAN: Poesis” →

Dorina OMOTA: La tine mamă când ma iei?

La tine mamă când ma iei?

 

A înflorit iar liliacul
Măicuță la mormântul tău,
Şi ce pustiu ți-e azi cerdacul,
În care ne-așteptai mereu.

 

Au înflorit mamă salcâmii,
Dar ce folos că tu nu-i vezi,
Te-ai dus ușor pe ușa vremii,
Lăsând în noi numai zăpezi.

 

Au înflorit și trandafirii,
E primăvară maica mea,
În adieri plutesc zefirii
Dar inima mea-i tare grea.

 

Au înflorit doruri în suflet,
Şi să te văd ce mult aș vrea,
Mi-s ochii arşi de-atâta planset
De când tu ai plecat pe-o stea.

 

Au înflorit pe a mea tâmplă,
De ceva timp albi ghiocei,
Și-ți pun o întrebare simplă:
La tine mamă, când mă iei?

––––––––-

Dorina OMOTA

11 mai, 2018

 

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Titania – eh, amurg, amurg

ȘI PARCĂ TOT MAI IERI MĂ ÎNȚEPAM ÎN ȚURȚURI

… eh, amurg, amurg,
eh tu, TITANIA !
sclipirea râului departe de a fi o filozofie,
mă lasă să mă bucur cu ochii în luciul ei,
fac și câțiva pași, călcând cu sufletul
prin șuvoiul de-mi susură ode ancestre,
râul mă cheamă,
sclipirea lui se ridică peste orizont,
mă așez pe o stâncă ce-și scoate limba din curgere
și din așezat râul se devine o filozofie …
totul curge !
iată ce simplu …
dau cu privirea printre sclipiri de soare și mă trec
fiori de rece care-mi cer socoteala
pentru că datorită lor am câteva frânturi de gând …
cununa regelui este o apăsare de amurg,
Doamne dar de când curg ?
ecoul se resfiră printre copacii
care aduc depărtările atât de aproape,
timpul îmi coboară codrii sfâșiați de limbile drujbelor
și atât rumeguș se amestecă în sclipirile râului,
că musai să schimb filozofiile:
pas cu pas până la cununa regelui !
iată ce-și visează un ins …
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Titania – eh, amurg, amurg” →

Marin BEȘCUCĂ: Confesiuni din placentă

CONFESIUNI DIN PLACENTĂ

… e ziua copilului !
copilul din mine s-a trezit …
La mulți ani !
toate ale mele i se adresau cu o emoție nefirească,
eu ?
rece,
un sloi gânditor !
inima,
un țurțure cu rațiunile lui …
și ce țurțure !!
cândva,
ehee …
încercam o fierbințeală prin memorie,
veneau amintirile-n buluc,
se amestecau crepusculii fără de vârstă,
veneau să-mi ceară preempțiune …
eu ?
scoteam la repezeală încercări,
aiurea chiar !
veneau frânturi de timpi târzii să-mi spună oarece,
somnul pierdut îmi cerea să-mi amintesc, atunci …
în anii aceia, somnul cum era !?
un vânt și el aduse întrebarea:
mă mai știi ?
mă ridicam în capul oaselor, privind, cum o fac ades,
în niciunde …
cuvintele se dezlânau silabe, să le-mpart mai mult mângâi
și le-mpărțeam,
de sufletul se stăruia să mă-nțeleagă …
câteodată, mă uit în mine și văd atâta adâncime,
că timpul mi-ar fi invidious
altădată, tac tăceri sfărâmate-n colțul lacrimei,
ochiul știe,
dar lui nu-i pasă !
niciodată nu i-a păsat decât căutarea,
i-am dat pace …
intram înghemuit în iz de nămiaz,
un pui de somn trecea atât de aproape încât fâlfâiul
i-l simțeam …treceam un ațipit, chiar două, poate trei,
nu știu dormeam de-a binelea când,
o izbitură din subpleoapă – un vis fusese-nghesuit de-un cip ce mi se fusese mie destinat în fapt și acum,
visul trebuia să-l suporte,
numai că musai eu să-i știu fiece mișcare …!
îl îmbrăcaseră de gală,
cu un frac alb, cât paralela 45,
papion, dintr-o cheie sol,
joben, dintr-o calotă duhnind a untură de focă,
pantofi albi, în măsura codului meu numeric …
purta baston !
avea batistă-n piept,
violet !
pantalonii lui Cristoiu – rupți în fund !
… și-avea să-mi povestească:
te știu din burta mamei !
te știu din celula ou !
câtă bătălie până ți-au dat masculul !
dar te trăgeai mai mult spre sfială,
mai apoi ai deprins curaj !
erai destul de mâncăcios !
ciuleai simțurile și fereai anatomiile la fiece semn
de mișcare, fremătai la muzică, la joc,
dar șoapta te trăgea cel mai ades …
și câte șoapte mama !
lacrimi câte,
qintale de suspin !
plină de spini pe mîini când apa i s-a pornit,
haha,
parcă nu te-ai mai fi vrut ieși luminii,
atâta chin până ce te-ai dat în scâncet …
era o joi nămiaz, din 12 de septembrie a lui 1957,
poate d-aia timpul nu ți s-a rămas prieten,
mereu te-ai fost un amurg prematur,
predestinat congenital chiar !
pasul ți s-a pus fix la un an, vorbirea s-a venit normal
și, da s-a curs fluient, singurul bâlbâi, așa cum zici,
mi te-am iubesc !
copilăria s-a fost o acuarelă, fără pretenții de expus !
și cum apa, s-a și dus …
copilul și-a urmat firescul timpului,
balanța n-aș ști spune încotro s-a înclinat,
dar panta n-a avut vreme să te audă de strigi mâna,
Dunărea ți-a păstrat mereu albii de dor,
poate tocmai de aceia acum ALBIILE DORULUI,
iar de nu mai auzi chemarea locului, te cugi spre mare, simte-i talazul !
chiar, ție cum de nu ți-a plăcut apa ?
am dat din cap doar …
m-am oprit la doar să cânt Dunărea !… susur doar mie,
apoi tac …
tăcerea mă poartă-n adâcul atât de adânc al uitării
și scot de acolo fascicule de Adevăr,
iar Adevărul îmi face discret cu ochiul, ca și cum mi-ar cere să-l prindem cu minciuna …
știu călătoriile cu trenul în înconjurul țării,
fuseseră marile inunduri din 1970…
ce îngroziți voi, copiii care nu apucaseți să vedeți…
știu când ați avut în casă televizorul,
știu micile tale năzbâtii …
îți știu frica de te-a urmărit o viață
(și încă !… mă aud prin tăcând)
m-am făcut băiat mare mai repede decât alții !
spuneai într-un poem,
din placentă te-ai venit cu dorința mamei de a te fi
un băiat cuminte …
și ?
și chiar te-ai fost !
școlile le-ai decupat – figuri din hârtie colorată !
plastilina nu ți-a plăcut,
cum olar ?
dar tina de pământ ai călcat-o cu picioarele, ai dus-o la formă cu brațele pline, spărgând bobii de sudoare-n strânsoarea dinților, învățând zidirea,
și tot din placentă știm înclinația spre răbdare …
ce greu prima declarație de dragoste !
câtă grabă mai apoi printre fete … eh !
armata-n câtă grabă …
fuga la pirostrii !
doi copii,
alte frâturi de școli,
acolo însă era altceva scris, dar fiind masă vie,
viul crește și se transmută din stare – n stare.
suporți !
te uiți înapoi și timpul rânjește …
timpul !
el te adună, te face, te desface …
erau semne de singur !
te-am și simțit cum te-ai lipit …
târziu, peste viață, am găsit similitudini,
dar cum de-ai uita limba sângelui ?
clocotind el a purtat toate câte s-au fost amniotic
și s-ar fi trebuit și tu …
iubirile tale ?
eh …
pete de timp adunate peste depuneri de trecere
și cât precipitat …
recunosc, n-am văzut peniță !
și-atunci cum ?… întreb,
tainicul de-aia e tainic, nici eu nu pot spune,
dar Marele Ghem … eheee …
Marele Ghem !
dar cu el n-ai știut sta de vorbă, chiar dacă el are un capăt de fir lipit placentar, e și-acum, dar cum te mai poate ajuta din moment ce trei părți de viață nu i te-ai uitat
o uitătură măcar ?
da, visule, cum spui tu …
acolo, în placentă aveam să aflu …
aveam să aflu !
viața însă, m-a deșirat cum și-a vrut ea,
uneori,
auzeam în simțuri reverberațiile celor din placentă dar …
uneori încercam marea cu degetul,
dar viața avea mareele mai pronunțate decât marea aspirațiilor mele … și câte aspirații …și ce aspirații …
m-am visat ambasador !
era un feeric pe care târziu l-am dezavuat, dar la ce bun ?
câteodată zicem că niciodată nu e prea târziu,
dar asta n-am auzit-o din degeaba sub copacul unde
Ăl Bătrân mă chemase să stăm de vorbă,
la umbră !
da, mai nimic nu mai era placentar, dar sângele de unde ?
carnea din carnea ei, de unde ?
os, e drept nu din cel domnesc, dar os, de unde ?
până și aura ei m-a urmărit de șapte ori șapte plus șapte !
după ce viața m-a-ngenuncheat abia, am început să chem. spiritele benefice, dar ele nu erau în Marele Ghem …
iar spiritul meu păzitor am avut mult timp impresia că nu-mi e mie, mult timp …
impresia !
ce imprecație de simț primar …
Înger -Îngerașul meu, Ce mi Te-a dat DUMNEZEU …
Tatăl nostru,
Cel din Ceruri …
și Cerurile s-au aruncat asupra mea, unda-n desfășurarea ei neținând cont de nimic din ceea ce sunt, ce vreau și ce pot să fac,
de-aia ANNA – Scrisoare către DUMNEZEU și-a avut Rost în facerile mele, acolo am adunat desfășurarea de stări, iar stările mi-au impus să dau socoteala:
Doamne, mă uite !
dar, visule,
spune tu cipului meu care a nimerit la tine că a 12 bufnitură nu mi-o mai vreau …
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!
sigur,
vreau să plătesc marile răspântii de le-am tot încurcat,
dar acum îngerul din răspântii îmi tot cere …
zi cu zi aduc răspunsuri chemărilor sale, zi de zi …
da, vreau să plătesc !
pentru fiecare cărare din sufletul meu am adus o piatră, din privirile ei mi-am adăpat ochii, iar ochii mei au smuls din mine lacrima cu puteri de Heracles … am colindat marginile timpului fără să -i alterez citoplasma, dar niciun nucleu nu m-a atras cum mă atrage cosmosul …
și de m-ai întreba în limba Halley, tu, Cititorule,
ți-aș răspunde că m-aș semăna în snopi de câte 75
pentru fiecare suflet căruia i-am dat măcar o cărare !…
în schimb cu fiecare piatră voi să arunc în zidurile agorei care mi-a refuzat primirea …
dar nota de mi-o dai nu mă sperie, nici nu mă uit în curtea vecinului (de unde să mai fie capră ?)
îmi văd de munca mea,
din care beethowenizez atâta bucurie, uuu !
apoi,
plec din mine, convins că am cules ce se putea culege,
din placentă fără să știu că într-un cândva s-ar trebui
să-mi fie de CONFESIUNI …
da, visule, CONFESIUNI PLACENTARE !
iar când un om vine și-ți spune:
” Ales Poet al timpului meu/ nostru,
Miorița nu e un moft, cum – cu noimă ascunsă – vă întrebați!… Iar fiindcă interlocutorul Dvs. lăuntric din acest magistral Poem, ce atinge corzile cele mai sensibile ale receptorului, pare a fi un dascăl de la temelia Școlii, atunci un substitut al acestuia v-ar răspunde cu sfială astfel: „Imaginatul Dvs. interlocutor e copleșit de onoarea prin care îl faceti părtaș la zbaterile lăuntrice ale ființei Dvs lirice. Zbatere, în sensul de a ne scoate la lumină frumusețea dramatică a raportării Poetului, întru românism, la Miracolul Vieții .
NU, MIORIȚA NU E UN MOFT! Iar Poetul, respectiv Maestrul care semnează Poemul, știe mai bine decât receptorul adevărul inclus în întrebare. Eu nu mă învrednicesc deloc de cinstea pe care mi-o faceți subliminal. Dar pun pe seama generozității harice a Poetului Marin Bescucă – față de cititor, desigur – distincția de a mi se sugera că aș fi avut onoarea de a participa la adânca sa meditație, din care s-a născut acest antologic Poem. ”
da, visule,
am știut din Marele Ghem că îngerii sunt printre noi,
iar că DUMNEZEU mi l-a arătat pe Gheorghe PÂRLEA,
este o dovadă vie că NIHIL SINE DEO …
da, chiar așa, cine mi-s eu ?
ia, dintr-un suspin apuc să spun că, sunt un biet om !!
robul lui DUMNEZEU, dacă cel mai păcătos …
am adus Șoapta la rangul chintesenței aplecării mele
în ruga de zi cu zi, către DUMNEZEU și întru binele
de aproape, rugă din care mă știu simți în căutarea fără de ogoi a Cărării Împărăției,
iar DUNNEZEU mă știe cum placentar aveam să aflu care este frumusețea parcursului în viață,
de-aia nu schimb macazul !
s-ar fi prea ușor pentru un om care a știut să caute,
să asculte, și să-L întâmpine pe DUMNEZEU atunci când Calea i se va fi deschisă …
Doamne,
primește-l pe robul Tău, Marin, sub Mila Ta Cea Mare și Sfântă, de DUMNEZEU,
lasă-mă Doamne să-mi știu suporta durerea genunchelui
ca semn că Greșalele mele sunt nu doar știute de Tine,
Doamne !!
viața mea e de-acuma poveste…
primește-mă de închinare,
iar din puținul de care sunt în putere,
află dinspre mine că am dat alt rost filozofiei din căpătâi:
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!

––––––––––––-

Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

1 Iunie, 2018

Georgeta PETRE: „O corabie la timp potrivit”, de Vasilica Grigoraș- Eveniment poetic

Într-un prezent ardent în schimbări radicale la nivel istoric, social și individual, dominat de un prozaism ofensiv și contaminant în viața cotidiană, în care domeniul cultural este adeseori ignorat și marginalizat, criteriul de rentabilitate din alte sfere de activitate fiind  abuziv impus și actelor culturale, cu efecte negative în privința calității și valorii etice, evenimentele culturale de valoare, constituie o adevărată performanță.

E minunat, e benefic pentru aceste timpuri că se mai scrie poezie, că se mai citește poezie, poezia fiind o expresie profundă și elevată a sufletului omenesc. În acest context cultural, puțin generos, apariția volumelor de poezie, de cele mai multe ori cu sacrificii personale din partea autorilor, constituie prilej de  bucurie spirituală.

Este și cazul volumului de poezie O corabie la timp potrivit, al autoarei Vasilica Grigoraș, apărut la editura PIM din Iași în 2018.

Prezență activă în cultura vasluiană, inițial și în principal prin profesia de bibliograf la Biblioteca Județeană Vaslui, cu o contribuție științifică consistentă la descoperirea și cunoașterea prin cercetări bibliografice și studii de specialitate a tezaurului de spiritualitate românească din spațiul moldovean și național, Vasilica Grigoraș s-a remarcat și în domeniul literaturii.

La vârsta deplinei maturități, se observă în ultimul deceniu o bogată zestre editorială, alături de lucrări bibliografice de specialitate, apar într-un crescendo valoric volumele de literatură, în specii literare diverse, cu precădere poezie.

Dacă privim cronologic volumele de literatură, observăm că autoarea debutează discret cu specii de proză și poezie pentru copii, urmează un remarcabil jurnal de călătorie cu inserții lirice evidente, varii contribuții lirice în volume colective de poezie, nu în ultimul rând experimente temerare în specii ermetice de poezie, de sorginte niponă (tanka, senryu, haiku), apreciate ca excelente, unele cu premii la concursurile de profil.

Volumul  O corabie la timp potrivit (un titlu insolit și cifrat al mesajului artistic) poate fi privit ca un volum sintetic de autodefinire artistică și umană prin vocație, iubire și credință. Se regăsesc în acest volum și propriul crez artistic (De ce scriu?) la început de volum, și întrebările (și uneori, răspunsurile) despre existența umană, despre sine și sensul vieții (Sub semnul întrebării, Zădărnicie și miracol etc.), și simfonia sentimentelor de iubire pentru oameni, pentru omul iubit, pentru mamă, copii, prieteni, natură, pentru Creator, și credința în EL, în mod minunat și salvator pentru tot zbuciumul vieții interioare (De ce ?, Liberă de contract și multe altele)

Se simte parcă un joc, o întrecere cu timpul călător în exprimarea propriului univers de trăiri, sentimente delicate de nostalgie pentru copilărie, trăiri profunde de regrete, așteptări și speranță în tinerețe, de visare, reflecție și reacție la evenimentele prezentului, de luptă dar și de împăcare cu sine, de acceptare calmă și înțeleaptă a vârstei senectuții.

Demersul artistic se distinge printr-un lirism confesiv delicat, discret, fără efuziuni sentimentale ostentative, cu profunzimi sugerate, nonviolent exprimate, moderat temperate prin mijloace stilistice. Se întrevede astfel o poetă cu aleasă sensibilitate, cu trăiri nobile și aspirații spre frumusețea vieții, iubirea în toate și credința în creație.

Poezia autoarei se înscrie în sfera liricii feminine sensibile, subtile și rafinate, cu sinceritate strunită discret și elegant. Versurile sale concentrate, sintetice uneori, exprimă multă substanță poetică, de altfel, poeta și-a afirmat această calitate de exprimare concisă, plină de esență, în speciile lapidare nipone.

În peisajul poetic actual, poezia Vasilicăi Grigoraș este o demonstrație de afirmare a potențialului creativ existent latent în fiecare dintre noi, care apare rar la lumină, uneori, însă, în mod fericit se dezvăluie, chiar dacă mai târziu, spre toamna vieții, prin îndelungă căutare și cunoaștere de sine, prin trudă și vocație artistică.

–––––––––––––

Georgeta PETRE

Constanța

 30 mai 2018

Anna-Nora ROTARU: Ecourile copilăriei (poeme)

COPILĂRIE

 

Pierdută-n timp, m-a prins adâncul nopții gânditoare,
Privind cu melancolie, poze vechi dintr-un album…
Mă întreb neîncetat, pierduți unde-or mai fi oare,
În ce noian, anii de-atunci și cum sunt eu acum ?

 

Mă uit și nu-mi vine-a crede cât eram de mică,
Îmi amintesc de-atunci, frânturile gândurilor răzlețe…
În brațe îmi lingușeam, cu duioșie, iubita mea pisică,
Luând, ca o vedetă, diverse poze zâmbărețe…

 

Cochetă cum eram, voiam să ies frumoasă tare,
Cu băsmăluță roșie pe cap, eram nu spun cât de fudulă…
Parcă știam de-atunci că poza o voi privi când oi fi mare
Peste anii ce vor trece, cu enervant tic-tacul de pendulă…

 

Și mă gândesc acum, târziu, așa-mi veni-ntr-o doară,
Cum ni se scurge-a noastră viață, cât e de trecătoare ?
Cum anii se-mbulzesc să fugă și parcă pentru prima oară,
Să le tai calea vreau cu mâinile tremurătoare…

 

Nu vreau să-i las în goană, grămadă, să treacă peste mine,
Să mă acopere cu-ale toamnei, căzute fruze-ngălbenite…
Oprește Doamne trenul vieții mele, năvalnic, ce-n fugă vine
Și fă-l să se întoarcă iar de la început, pe drumuri nepornite !

Anna-Nora Rotaru la 2 ani,

cântand “Țărăncuță, țărăncuță, cu bujori în obrăjori… “

*

ECOURI DE BALADĂ

Pe-un alt tărâm, îndepărtat, a rămas copilăria,
Cu verdele pădurii de stejar şi albastră zarea…
Mi-a-ncremenit pe scoarţă zâmbetul şi bucuria,
S-a aşterne colbul pe cărări de vis şi-uitarea !

 

Acolo, la uşa minţii-mi bat gânduri, se perindă,
Că vor să îmi trezească şiraguri de-amintiri…
O undiţa în timp arunc, sperând să prindă,
Cuvinte, fraze, trăiri dulci de-atunci, simţiri !

 

Mai vreau să colind prin bălţi şi prin hârtoape,
Fluierând vreo doină, să cobor pe ulicioară…
Părinţii să-mi revăd, să-i simt iarăşi aproape,
Destinul să-l împiedic, să nu-i las să moară !

 

Mai vreau să-mi văd prietenii, ce-am iubit,
Strigandu-i, să ne fugărim şi să ne prindem…
Să revăd castelele din lut, ce-mpreună am zidit,
Şi-n felinare din dovleci, lumânări s-aprindem !

 

Mi-e dor şi de-ntinsele lanuri, aurii, de grâu,
De sperietorile, s-alunge poate câte-o cioară…
De scăldat, cu râsete voioase, în volburos pârâu,
D-expediţii pe coclauri, când căutam comoară !

 

Mă mistuie dor nebun şi mă cuprinde-o teamă,
Că-n grădina sufletului cu miresmele de crini,
Mi-au trecut grămadă anii, nebăgând de seama,
Că-n copilăria-mi verde, au răsărit ciulini !

 

De nucul nostru, atârnă frânghia din scrânciob,
Dovadă, că-n goană ne-au trecut anii haini…
Îmi oglindesc, azi, vestejita-mi privire-ntr-un ciob
Şi-mi văd cununa de roze, că-i uscată şi cu spini…

 

CINE MI-A LUAT-O, S-O ADUCĂ ÎNAPOI…

Mi-am pierdut copilăria undeva în timp,
Rog, cine mi-a luat-o, s-o aducă înapoi…
Nu pot spune prin ce anume anotimp,
Știu, că de-atunci, au fugit anii înconvoi…

Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !

Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !

Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…

În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…

Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !

 

Anna-Nora Rotaru pe la un an și jumătate

*

TĂRÂMUL POVEȘTILOR

 

Ne-am lăsat copilăria, undeva, în timp pierdută,
Printre mărăcinii vieții, poate-atât de tumultoasă…
Ne mai strigă când și când, ca răniții pe redută,
Cu oftaturi și cu geamăt, parc-aduse de vântoasă !

De departe, printre vremuri, ca ecou ne vine-n minte,
Anii acei de fericire, când nu cunoșteam de grijă
Și la glasul deznădejdii, al aducerilor aminte,
Parcă sufletul se strânge, ca rănit fiind de-o schijă !

Rămăși singuri-singurei, ne simtim ca prinși în gheară,
Că nici timpul nu ne lasă să ne-ntoarcem înapoi…
Peste toate numai colbul și ceva lacrimi de ceară,
Ne-au umbrit copilăria, ne-au lăsat de suflet goi !

Tare-am vrea să ne găsim la scrânciobul din grădină,
Să se-adune c-altădată mulți copii de pe-ulicioară…
S-așteptăm iară pe Moșul, pe hogeag ca să ne vină,
S-aruncăm zmeul în vânt, să-l privim în nori cum zboară !

Și-am avea așa de multe de făcut și-ncă de spus…
Și secrete și mistere… povestiri la gura sobei…
De îmi spun, că-i nemiloasă soarta care ne-a impus,
Să uităm copilăria, drag cuvânt din tolba vorbei !

 

CAUT LUMEA-MI DE COPIL …

Mă-ntorc pe căile ce-mi duc paşii în trecut,
Să reîntâlnesc copilu-acela de-altădată…
La primii ani ai vieţii mele, la anii de-nceput,
Atunci când frică n-aveam de necunoscut,
Neştiind că lumea-mi va dispărea vreodată !

 

Parcă-l văd cum zburdă printre flori sprinţar,
Din cupa crinilor sorbind aghiazma dimineţii
Şi fluierând în vânt, cu mâinile în buzunar,
Cutreieră, ca gândul prin patru zări, hoinar,
Bucurându-se în sine de darul frumuseţii,

 

Căci, lumea îi era o fără de margine livadă,
C-un soare ce sclipea doar pentru el pe cer…
Era numai al lui, n-avea-nsă cum să prevadă,
Că va veni o zi când soarele-i va fi pradă
Unui Demon ce-l va fura ca prin mister !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Ecourile copilăriei (poeme)” →

Emma POENARIU SERAFIN: 1 Iunie

1 Iunie

 

Copil suav în viața mea, minune
Te pot iubi, atâta pot, atât
Și să te strâng în mine, rugăciune
În paşii tăi să-acopăr ce-i urât.

 

Înger venit în viață, nu în gând
Ești miezul vieții, ca un miez de nucă
Nici gerul nu te sparge că nicicând
Nu am să-ngădui, vântul, să te ducă.

 

Zborul de aripi Cerul poate-atinge
Nimicul , vreau din calea ta, plecat
Lumina ochiului să nu știe a plânge
Și tot ce-i greu, să fie-nduplecat.

 

Iubirea ta vreau să mă ostoiască
Îți sărut fruntea-n dulce alinare
Tu mângâie privirea mea de iască
Și sufletul, deschis, ca o scrisoare.

 

Aşază-te cu trupul tău pe pleoape,
Pe ochii mei, din verdele pădurii
Şi lasă-ți mângâierea, să se-adape
Și ochii tăi, din negrul, furat murii.

 

Din când în când mai prinde-mă de mână
Și ține-mă să nu mă rătăcesc.
Privirea mea pe-a ta o mai îngână
Și lasă-mă sa strig cât te iubesc !

 

În suflet înflorit, minune a minunii,
Aşază-mi paşi, să nu mă desfrunzesc
Eu te aşez, în capul rugăciunii,
Iar de acolo-n psalmi, să te iubesc.

–––––––––––––

Emma POENARIU SERAFIN

1 iunie, 2018