Jane CRIȘAN: Poesis

MOȘTENIRE

 

E-atâta strâmbătate! Cum, oare, s-o îndrepți!
Pe cine să condamni? Cu cine să te cerți?
E-atâta neputință și-atâta plâns pe-ascuns,
Că, din găleata lumii, în râuri a ajuns!

 

Striviți sub o povară, precum Atlas cu globul,
Din zori până în seară muncim numai, ca robul,
Furăm din fericire, ca stropi firavi de ploaie,
Și ramuri verzi de suflet tristețea le îndoaie…

 

Venim, plecăm cu zgomot sau poate pe tăcute,
Și ne mândrim, sporadic, cu ce lăsăm făcute…
Mizeria umană e-o moștenire sfântă…
Pledăm pentru iubire, ce pare că ne-ncântă,

 

Dar plină-i de trădare, de vorbe spuse-n joacă,
Și-o transformăm în toană, ce inima ne-o toacă,
O face mici surcele, cu care-aprinde focul,
Și bietul om disperă, nu-și mai găsește locul…

 

E-atâta strâmbătate, în legile ce-și plimbă
Moștenitori, în timpul care din toate schimbă!
E-atâta rău și-n bine, și-atâta bine-n rău,
Că nu-nțeleg, planeta, cum mai trăiește, zău!

 

CELEI CARE TACE

 

Dacă scriu pentru ieri pentru azi sau un mâine
Dacă răni încă dor dacă sânge mai curge
Dacă venele-ți plâng când prin ele se scurge
O iubire de-o viață ca iubirea de câine

 

Ce se-ntoarce-napoi chiar de tu îl lovești
Deși fuge speriat neputând înțelege
Că-n iubirea umană e și-o altfel de lege
Ce-ți dă drept să urăști ce pretinzi că iubești

 

Toate trec alte vin și dispar când dispare ființa
Peste zâmbet se-aștern umbre noi tremurând
Când clipești cade-n lacrimi un gând
Ca stilet ascuțit înfigând cu cinism neputința

 

Pentru tine femeie cu strigătul mut
Rămasă o sclavă plângându-și destinul
Închin astăzi un vers antidot la veninul
Ce în timp ai băut până n-ai mai putut

 

Pentru tine ce suferi și nu ai cui spune
Și-o viață amară e tot ce tu-ai strâns
Îți șterg tandru c-un vers râu de lacrimi în plâns
Tu pe umărul meu de poem suferința o pune

–––––––-

Jane CRIȘAN
Seattle,WA,USA
1 iunie, 2018