La începutul anilor cincizeci ai veacului XX zona din Floreasca, parcelată în străzi cu nume de compozitori, era încă un câmp în care existau câteva vile destul de frumoase. Am cunoscut această zona bine, fiind născut acolo. În esență cel mai bine cunoșteam zona cuprinsă între Calea Floreasca, stradă Garibaldi (la vremea aceea Donizetti), parcul/depozit ITB și stradă Ceaikovski. De fapt întreagă această vastă zona era gazdă a câtorva case. Pe strada Puccini era o clădire mai înaltă, cu apartamente luxoase, încălzire cu păcură și calorifere. În acea casă au locuit familii evreiești dar și personalități ale vremii dintre războaie, Prințesa “Pussy” Calimachi, Mociornița. Acolo viețuia și ramolitul maior de cavalerie Hertza, un personaj scârbos și murdar care, periodic, primea corecții corporale aspre din partea nevestei lui, jucătoare de cărți și patroană de legături ilicite, vulgo dictum: ”codoașă”. Era , pe aceiași stradă, și casa părinților mei la numărul 4. Pe stradă Bartok Bella, colț cu Rahmanonov, era o casă masivă cu trei nivele, fiecare nivel cuprinzând câte un apartament mare și de bună calitate. Casa era proprietatea familiei Gustav Zink, un sas din Brașov căsătorit cu Maria (Mitza) Senchia din Făgăraș, o femeie cu mare personalitate, relații și farmec. Aveau doi fii, cunoscuți că Puiu și Bebi, prieteni cu frații mei mai mari. Ulterior ei s-au reașezat în Germania. Tot pe strada Rahmaninov era o casă frumoasă și solidă care avea să fie “casă de oaspeți” a Ministerului de Externe și despre care voi vorbi mai apoi. După ea venea cocheta vilă a familiei Inginerului Ștefan (nenea Fănel) Popescu. Inginerul Ștefan Popescu era un moldovean hatru și extrem de cumsecade. Soția lui era Elena (tanti Lenuțica) Guran. Ea crescuse în casa Secăreanu, în condițiile marii boierimi de la începutul veacului XX. În acea casă (Popescu) era o ordine și curățenie exemplară. Deși trăiau în sărăcie, sărăcia comunismului, mereu era ordine, întotdeauna se bucurau de oaspeți și puneau pe masă ceva special. Îmi aduc aminte de inegalabila dulceață de caise cu sâmbure. În casa ei se adunau periodic membrii ai vechii protipendade și prieteni ai lor. Îmi aduc aminte de Nicolae Secăreanu, prim-bas la Opera din București și de prieteni ai lui; Șerban Tasian, Cornelia Gavrilescu și Dinu Bădescu, toți cei pomeniți la urmă au trecut prin închisorile comuniste și erau cântăreți de baza la Opera Română. Au avut doi copii, amândoi deveniți arhitecți; Cezar Popescu arhitect șef în Piatra Neamț și Mariana Popescu, măritată Alaci. Amândoi erau frumoși, foarte bine educați și inteligenți. Pentru mine, care sunt bănățean și nu entuziasmat de spațiul extracarpatic, gospodăria Popescu a rămas ca cel mai luminos exemplu de cămin din “vechiul regat”. Etajul superior al acelei vile era proprietatea Generalului Ionescu, fost comandant al Cernăuțiului și care a avut un rol esențial în salvarea populației evreiești de acolo de la deportare. Un om înalt, cu voce tunătoare și umor direct, politicos, dar cazon. Soția lui era considerabil mai tânăra și mai “entuziastă” și între vecini era cunoscută ca Lala “generăleasa”.
În lungul străzii Glinka erau două vile dintre care una foarte frumoasă, pentru o familie, cu o terasă prevăzută cu un cămin deschis. Ceva mai departe era o altă vilă de o familie, proprietatea unor negistori evrei scăpătați, Reininger. Aveau o față frumoasă, ceva mai mare decât mine, Ani. La sfârșitul anilor cincizeci s-au reașezat în Israel și vila a devenit reședința lui Victor Eftimiu, atunci Președinte al Uniunii Scriitorilor. Pe stradă Donizetti (azi Garibaldi) îmi amintesc de o singură vila, Niculescu, care fusese naționalizată. Lângă ea era o cazarmă temporară, alcătuită din barăci vopsite verde închis. În rest tot spațiul, ceea ce este azi parcul, blocurile din jur și cele din zona Glinka-Ceaikovski, era câmp. Erau pâlcuri de castani sălbatici frumoși și ale căror fructe erau folosite în luptele de stradă între copii. În acest spațiu vast era loc de joacă berechet și mulți copii veneau acolo. Dar schimbările băteau la ușa, era un sentiment de provizorat și anticipație nervoasă. Ingineri și echipe de măsurători veneau periodic. Lucrurile se schimbau rapid. Ca exemplu, aproape simbolic pentru schimbările în curs,relatez o întâmplare.
În Decembrie 1956 un unchi, Dr.Iuliu Pora din Topolovățul Mare, Timiș a trimis părinților mei un porc viu. Era un animal mare de circa 130 de Kg. (La vremea respective un asemenea dar însemna enorm pentru dieta unei familii). A fost expediat la coletărie cu un tren personal care pleca din Topolăvăț seara și ajungea la București dimineață. Animalul a fost depus la coletăria din Gara Basarab. Problema transportului de acolo și până în Floreasca a fost rezolvată într-o manieră tragic-comică.
Nu existau furgonete și angajarea unui “camion” cu cai ar fi fost posibilă dar la un preț prohibitiv. În aceste condiții un unchi, care a adus porcul în Floreasca, a angajat o trăsură cu muscal. La vremea aceea în Gara de Nord și în jur mai existau și agonizau, își cântau “cântecul de lebedă”, încă vreo câteva trăsuri, foste elegante, mânate de către “muscali”, vizitii Ruși îmbrăcați în “caftan” tradițional. Deci cușca enormă cu porcul au fost aburcata în trăsură și încet, încet au ajuns în Floreasca, în Puccini 4. Imaginea porcului dus cu trăsura cu muscal arăta dramatic schimbarea vremilor. Efectiv era o dramatica vizualizare între ceea ce va fi fost pentru acel “muscal” “hubris” și dureroasa“ephemerae”! Deci scurt după aceea , în zona de care amintesc, au început marile schimbări, de decor și de compoziție socială. Dar până atunci, în același spațiu au existat două așezăminte.
În casa așezată între reședința Zink și Popescu, pe stradă Rahmaninov, exista o casă destul de frumoasă cu fațada din cărămidă smălțuită roșie. Acolo a fost un “cămin” al Ministerului de Externe. Nu era o reședință de “lux”, bănuiesc că era pentru personaje de rang junior. Oricum reședința era închisă, la poartă avea un milițian și o bună bucată fusese înconjurată și era folosită drept parc pentru acei invitați. Acest parc era delimitat de strada Puccini, Strada Rahmaninov, până la reședința Popescu. Era un gard din cărămidă, înalt de circa un metro și optzeci, vopsit în alb și având deasupra olane roșii. De jur în jur era decorat cu arcade “oarbe”. Acolo puteau fi văzuți “invitații”. Cei mai mulți erau asiatici, cred Chinezi și Coreeni. Cei mai tineri, uneori, ieșeau și jucau fotbal cu băieții mai mari și comunicau într-o franceză aproximativă pe care o stăpânea fratele meu mai mare. Casa de oaspeți a durat până ce au început să fie înălțate blocurile și perioada ei de “înflorire” a fost în vremea “Festivalului Tineretului” organizat la București în 1954, cred.
Ceva mai sus, între străzile Rahmaninov și Puccini, de la hotarul casei părinților mei și până la stradă Glinka, era un teren, inițial proprietate a familiei Cameniță, în care s-a organizat o creșă săptămânală. În colțul dinspre strada Rahmaninov era clădirea creșei, cenușie, funcțională dar foarte rece și de jur în jur era un parc înconjurat cu un gard identic celui din jurul “casei de oaspeți”. În acel parc erau gropi de nisip, gazon și câteva leagăne simple. Creșa era cumva “misterioasă”. Nimeni nu știa a cui copii îi adăpostește, zvonul era că ai Ministerului de Interne, sinistra “Securitate”. Aveau un paznic permanent dar, Dumineca, el era complet inactiv,bănuiesc că stătea beat. De acest lucru profitau copiii din zona. Săream gardul și ne jucam în lege. Când și când, paznicul apărea vociferând și amenințând, într-o stare de echilibru aproximativ dar, după circa jumătate de oră eram înapoi.
“Casa de oaspeți” s-a închis prin 1958 și pe locurile din jur s-au ridicat case cu apartamente, reședință personală. Căminul a mai funcționat multă vreme. La un moment dat, pe o porțiune, Ilie Năstase a plănuit să își facă o casă dar a abandonat. Terenul a fost în lungi procese de retrocedare către Familia Cameniță, și nu știu cum s-au sfârșit. Prin 2014 acolo s-au ridicat două vile elegante.
Dar atunci Floreasca intrase într-o altă fază a istoriei sale.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

31 mai,  2018