Frecvent este întrebuințată, uneori laudativ dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de “scandalizare”, expresia “Românul este născut Ortodox.” Mai cu seama în vremea din urmă, vremea “globalismului” și ideologiei lui dizolvante, expresia este pomenită ca “dovadă” de fanatism, exclusivism și direct abominatie.
Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.
“Românul este născut Ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut “ceva” nu înseamnă de loc rămânerea în aceiași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceiași stare. Putem fi născuți chiar în purpură și asta nu înseamnă și nu este garanție că în aceiași condiție vom și muri. Putem fi născuți Ortodocși și putem muri “sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.
Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.
“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.
Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea.
Unitatea românească era de Neam, Lege și Limbă.
Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre, așa cum era și a locuitorilor, slavi, greci, vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție.
Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc, din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat, un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almaj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “italian” din Toscana, sau un “german” din Styria nu îl va înțelege pe un “german” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și aceasta este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba, căci limba slavonă era strict a Liturghiei, restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românescă, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă,și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea, importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr:
“Limba nu este doar un subordonat al gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare, asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.” Această concluzie are o importantă absolut colosală.
Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În această întelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor, ”genunea care pe genune cheamă”.
Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita, suntem condiționați și suntem parte din ele, fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”.
Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Această credință a produs unitatea de “Neam, lege și limbă” a Românilor și în aceste împrejurări, pentru a rămâne consecvenți cu istoria, personalitatea și identitatea lor, Românii nu au de ales căci, în fața lor, există doar doua posibilități : Ortodoxie sau Moarte.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

24 iulie, 2018