GANDHI Canon by George Anca

George Anca

GANDHI

CANON

The play turns to Gandhianism

personae

Atma
Usha
Nansi
Nilima
Horace
Regista
Witty
Vidusha
Som
Gupta

Prima donna

Registrar

I

Regista, Witty

 

Regista: You’re instinct liberator with self-breaking taboos.

Witty: I guessed he did it to you. And he boasted me, Bravo mister, you came with her to tell me you fucked my babe.
Regista: I also think you did not know him.

Witty: Pretty soon to forget the Romanians. What can I not self believe anymore, that you raped me?
Regista: As well as you have been implanted on to me? The author points out a variation of the subject between the couples caught and detached from the game.
Witty: Not once the blow-out is even. Another distribution is stamped, unavailable holders. Hear is about how to never play the play, pushing actors, scene after scene, preferably in the carcass or tomb, if it is also incinerated as usual in the delicacy of our destination.
Regista: We count on directing and spectators-show.

II
Atma, Horace

Atma: Do you know about Shivaramaya’s assassination?
Horace: I’ve heard. Friend with the former deputy chancellor and me. I also received a threat of death from Iran if not from Romanian security together with them. And Shiv explained the legal ways of my attack, if I had been defending myself in India. The confused accusation of anticommunist Cassanovism had not held him back. Not even the Rushdie article. Until today, nothing. I had also forgotten in India of the incident. Was he not assassinated for me?
Atma: The death threat is mathematically fatal.
Horace: The right to murder that kills one another’s curse.
Atma: Crack of Shivji and NN, murder and cancer. The message I’m going to send is not known to me.
Horace: On Barakamba Intercontinental floor 14, I do not need my person anymore.
Atma: Ashok went to Avignon, invited by Brook. Here’s Vanesa Redgrave.
Horace: Invite, Sir, visiting professors.
Atma: They only gave dictionaries or Indological India. Come with Hindi, more like English.

Horace: Sir, but the money gave you were to pay me, not to wear them.

 

III
Horace, Som

(Horace, introduced to Som. Refreshments, white lemon).
Horace: Sinha has great ideas.
Som: He can not maintain his own buildings. Do you know how much a new one costs? 400 crores.
Horace: He was thinking of a Eliade Bhavan in Shantiniketan.
Som: I got your point, pragmatism. There are rich people in Chicago. His budget was cut. Shantiniketan lives more on ICCR. They do not keep their courses well enough, foreigners complain.
Horace: I was glad to hold a conference.
Som: Look, 30,000 rupees are here a lot. I give somebody to catalog the Romanian books from the Indian National Library. He can sit at either them or Ramakrishna Mission. You write my proposals in a letter, you show it to the ambassador and you send it to me. I’ll answer you.
Horace: Just one of my librarians stayed at Ramakrishna Mission.
Som: I give you as gift a tie with ICCR sign.
Horace: I also received one from President Dayal Sharma.
Som: I have to make 17 cultural centers and two chairs. But a construction costs 4-5 crores of rupees. Conferences, student exchange annually.
Horace: A Bessarabian was abhorred by Romanian books received in Chisinau.

Som: India is not Bessarabia.
Horace: Oh, my God, what shaving blade of Romania. Somji, you platen me to pragmatism, but offering more than I would have allowed to ask – scholarships, stipends, understanding. That’s what I’m saying, what’s going on out to Minister Murli, which theater swollen-deflated.

 

IV
Horace, Gupta

 

Horace: Noon-janoon.
Gupta: You have nothing to tell.
Horace: Where you come from, where you are gone.
Gupta: You would not ask me.
Horace: I would not ask you.
Gupta: Former adulterous, neither at reconciliation it bring their mind.
Horace: The world says I look good for this age.
Gupta: Well, nothing changed.
Horace: Maybe we do not lose all the breath for so many years.
Gupta: Bhai riksha, come on. It’s my country. I was not anywhere, not in England.
Horace: Leave the Tamil alone.
Gupta: Bum bum, Subramanian Bharati.
Horace: Why did not you come to anthropology? We have Armenians from Calcutta, African tribes.
Gupta: In India, Calcutta, Bombay, Madras do not have so many cars.

Horace: Poetry, why not drama.
Gupta: You are a very dramatic person.
Horace: Re-ho-bo’am was one and forty zears. Old when he started to reign. And he reigned seventeen years in Jerusalem, the city which the LORD had chosen all the tribes of Israel to put his name there.
Horace: So Victoria, Queen to her island, Empress, like Shah Jahan.
Gupta: The gate of India in Bombay is taken after Fartherpour Sikri and after the Roman triumphal arches.
Horace: Read the Taj, read the Koran.
Gupta: What did I say to you, Mr. Gupta, when you wanted to convert me, I had translated Kent’s recipe from French to English.
Horace: Get the fish bone in my throat at Shantiniketan, and I’m in the throat of the fish in Bombay.
Gupta: The women remember the dead who beat them, the good ones they forget them.

V

Nansi, Nilima

 

Nansi: You have no inspiration.
Nilima: No life.
Nansi: Right in Shalimar Bagh.
Nilima: Marza fucked Mary and passed her to Omer to whom she fell în love. Having sex with someone, she falls in love instantly.
Nansi: After the last, she met a seventy.
Nansi: That’s why you smiled, pop.
Nilima: A Punjabi, eight-year-old widow, has rites, walks around, walks over. He’s not getting very accommodated.
Nansi: Who else to rape virgins over 50?
Nilima: He does not laugh, I do not meet anyone. Pansy or not, vegetarian, he fried my chicken tandoori and died my stomach.
Continue reading „GANDHI Canon by George Anca”

Germain Droogenbroodt: Cuvântul, ce altceva caută…

 

CUVÂNTUL, CE ALTCEVA CAUTĂ…

 

 

Ce caută oare, în țărna ființei,

cuvântul? Pesemne

nespusele sensurice

 tot mai adastă,

ca apa-ntr-un râu.

Prin mâini strecurată,

cu grijă adunată

în câte-un ulcior

fluida siluetă-i

menită să-nfrupte.

La fel izbutește,

arar, un poem.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Daniel IONIȚĂ: Poezia ,,Limba Noastră”de Alexei Mateevici tradusă în engleză

Din volumul Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul – Daniel Ioniță și Maria Tonu (cu Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews) – editura MediaTon – Tornto  – Canada, susținută de Academia Româno-Australiană pentru Cultură – Sydney.

 

 

OUR LANGUAGE

(Alexei Mateevici – translation Daniel Ionita)

 

Our language is a treasure

From the deep, ascending grand

String of gems beyond all measure

Overflowing on our land.

 

Our language is a fire

In a nation to prevail

From the deadly sleep and mire

Like the hero from the tale.

 

Our language is a tune,

Yearning folk-tune, longing true

Crushing thunder which will swoon

Charcoal clouds, horizons blue.

 

Our language, voice of bread

Wind of summer’s rustling sound

Our ancestors, it is said,

With their sweat had blessed this ground.

 

Our language, leaves of green

From the woods’ unceasing strife

Dniester soft, its waves serene

Lucent stars’ eternal life.

 

You will never more bemoan,

That your language is too poor,

Bounteous in word and tone

Is the tongue of our dear shore.

 

Our language, ancient stories.

Legends from another time;

And in reading of these glories,

We are stirred, profound, sublime.

 

Our language, chosen, rare

To raise glory to the skies

And for all, in prose and prayer,

Of eternal truth advise.

 

Our language, it is sacred,

Brogue of homilies of old

It is wept and it is chanted

By our folk in their abode.

 

***

 

LIMBA NOASTRĂ

(Alexei Mateevici)

 

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

 

–––––––

Daniel IONIȚĂ (traducător)

Sydney, Australia

31 August 2018

Ziua Limbii Române

Selma Lagerlöf: În problema emigrării – Traducere din suedeză Victor Ravini

Selma Lagerlöf (1858 -1940)

Prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură

și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).

***

Erau de față preotul și polițaiul și asesorul din Högbro și proprietarul joagărului din Hyllinge și inspectorul mărunțel de la stația de cale ferată îngustă și câțiva țărani și negustori rurali.

Ținuseră întrunirea anuală de alegeri la banca locală de economii, iar acuma trecuseră prin toate socotelile, se aprobase eliberarea de răspundere a conducerii, revizorii pentru anul viitor fuseseră aleși, iar președintele lovise cu ciocanul în masă și declarase întrunirea încheiată. Acuma erau liberi să plece fiecare la rosturile sale, însă rămaseră pe loc în jurul mesei celei mari din localul băncii, ca să mai schimbe o vorbă, să mai discute diferite păreri.

Și, după ce au pălăvrăgit puțin despre una-alta, veni vorba și despre problema emigrării.

Erau câțiva dintre ei, care ziceau că acei bani, care veneau din America, erau așa de puțini, încât era mai mult ca și cum nu erau.

Iar alții spuneau că ăia, care emigraseră, scoseseră mai mulți bani din țară decât se știa.

Și mai erau unii care afirmau că în curând nici nu va mai fi posibil să se lucreze pământul în parohia asta, de-aia, fiindcă, deoarece, din cauză, pentru că toți lucrătorii își luau tălpășița. Iar munca asta imensă pentru desecarea lacului, care trebuia să se fi făcut până acuma, nici nu se va mai putea înfăptui, pentru că toți cei tineri și întreprinzători, se căraseră.

Și mai era ba unul, ba altul, care susțineau că din cauza emigrației se încasau așa de puține impozite. Fiindcă, pentru că, dacă toți cei tineri, care ar fi trebuit să contribuie la întreținerea celor bătrâni, erau plecați, ce să te mai miri că situația era așa cum era.

Și mai erau alții care spuneau că întreaga țară era în pericol, din cauză, fiindcă, dacă, deoarece plecaseră toți cei care aveau sarcina să o apere, putea să ne biruie dușmanul când o avea poftă.

Și fiecare era mai înfocat decât altul să-și spună părerea, când de-odată se făcu liniște. Preotul era. Preotul se mișcase așa un pic. Nu zisese nimic până atunci, așa că acuma toți așteptau că o să spună ce avea de spus.

Fiindcă vezi, după cum știi, preotul era un om așa… Aproape întotdeauna avea el o altă părere, în răspăr cu părerile tuturor și oricât ai fi crezut că cineva are dreptate, dumneata nu puteai fi niciodată sigur că n-o să zică el iarăși niște vorbe de-alea, care întorceau cu susul în jos chiar și cele mai temeinice păreri ale cuiva. Așa că acuma, când se vedea că preotul voia să zică ceva, dintr-odată deveniră toți un pic cam neliniștiți, atât negustorii și țăranii, cât și proprietarul joagărului din Hyllinge și polițaiul și inspectorul de stație de la calea ferată îngustă.

Dar preotul nu zise nimic, ci ședea tăcut ca și mai înainte. Așa că deveniră și mai înfocați și mai siguri pe ei înșiși. Fiindcă erau, nu-i așa, siguri până-n inimă și-n măduva oaselor că în această problemă, nu mai putea preotul să mai facă nici o obiecțiune, ci de data asta trebuia să le dea dreptate. În mod evident, emigrația era vătămătoare pentru țară. Asta nu mai putea nimeni să spună că nu e așa.

Și începură să discute câtă pierdere de oameni capabili pentru Suedia și că ce de oameni destoinici erau acuma de folos altei țări.

Unii vorbeau de toți acei emigranți care nu reușiseră. Da, mai era și câte unul pe ici pe colo care ajunsese bine pe acolo pe unde se dusese, dar de ăia care au ajuns în mizerie nu se mai auzea niciodată nimic.

Iar alții ziceau că ăia care plecaseră, mai bine ar avea un pic de bun simț și nu ar mai trimite fotografiile alea, unde erau îmbrăcați în mătăsuri și catifele, fiindcă tocmai fotografiile alea îmbolnăveau lumea aici acasă de dorința de a-și încerca și ei norocul acolo departe.

Iar alții vorbeau cât de dăunător și de vătămător era pentru oamenii din țara aceasta să plece în America. Căci se vedea cât de colo, când mai veneau pe acasă să-și vadă rudele, că deveniseră așa de ciudați și de suciți, încât nici nu puteai să-i mai suferi.

Tot timpul, preotul ședea și tăcea. Însă unul din ei băgă de seamă că preotul mișcase capul și parcă avusese o sclipire în ochi. Le dădu cu cotul celorlalți și se întrerupse imediat discuția, ca să poată auzi ce avea de spus preotul. Dar nici de data aceasta preotul nu zise nimic. Și nici nu era de mirare. Era imposibil ca să aibă el alte vederi decât ale lor, tocmai într-o asemenea problemă.

Și mai ziseră că erau parohii, unde casele rămăseseră goale și că abia dacă puteai să mai dai peste vreun om. În parohii unde înainte locuiseră mai multe mii, acuma abia dacă mai erau câteva sute.

Și ziceau că era nemaipomenit, că oamenii nu înțelegeau că era nedrept să-și părăsească țara în care s-au născut și au crescut. Unde tata și mama s-au putut descurca, era locul destul de bun și pentru copii să rămână și să-și câștige o pâine.

Niciodată nu aveau să se simtă bine cu adevărat aceia care și-au părăsit patria, a mai zis altul. Mai mergea cum mergea, câtă vreme erau tineri, dar când venea bătrânețea, venea și dorul de țară.

Preotul tăcea mereu. Stătea lăsat pe spate în scaunul de președinte, masiv și lat în umeri, cu mâinile așezate cruciș peste burtă.

De-odată se aplecă un pic asupra mesei și întrebă molcom, cam câți ar putea fi din parohia asta, care plecaseră în America.

Mde, cifra exactă nu era nimeni care să o poată spune așa dintr-o dată, însă de bună-seamă că erau pe puțin așa, cam la vreo cinci sute.

Atunci, preotul se aplecă și mai tare peste masă și se uită țintă la ei, cum stăteau în jurul lui.

– Acuma vreau să vă întreb pe voi toți, care sunteți așa de porniți contra emigrației, un lucru, zise el. Ce v-ați face voi, cu toți aceștia cinci sute, dacă s-ar întoarce?

Și se lăsă din nou pe spate în scaun și își așeză mâinile sale mari cruciș peste burtă, ca mai înainte.

Când preotul a aruncat această întrebare, asesorul din Högbro deschise imediat gura pentru a spune că acesta ar fi cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla. Dar își aduse aminte că avea un frate, care de mult de tot plecase în America. Iar dacă acuma ăla ar fi să vină înapoi, o să aibă pretenția să se facă proprietar pe ogorul acela, care tatăl lor îl hărăzise ăluia și pe care până acuma nu apucase să și-l fi folosit. Și, când se gândi asesorul ce pământ bun avea ogorul acela și cum îl cultivase și câtă muncă băgase el acolo și-l amenajase, închise gura și nu mai zise nimic.

Unul din negustori înălță capul ca să spună că ziua în care ăia o să se întoarcă din America o să fie o zi fericită pentru el și pentru întreg ținutul. Dar își aminti imediat că atunci ar însemna că și sora lui, care emigrase și se măritase cu un om sărac și acuma era văduvă cu cinci sau șase copii și nu aveau din ce trăi, ar însemna să se întoarcă și nu ar fi fost deloc plăcut pentru el să vină pe capul lui toată liota asta, să le poarte el de grijă. Așa că nu-i mai răspunse preotului nimic, ci se apucă să-și strângă hârtiile ca și cum ar fi gata să o ia din loc.

Când inspectorul de stație feroviară băgă de seamă că aceștia doi, care fuseseră atât de îndârjiți și își vânturaseră părerile totă seara, nu se încumetau să-i răspundă preotului, avu de gând să spună sus și tare că, atunci când ăia din America o să se dea jos la stația sa, atunci el o să stea pe peron și o să strige „urrraaa”, pentru ei. Dar de-odată se gândi că avea pe cineva acolo afară, căreia cândva îi făgăduise că o s-o ia de nevastă, dar pe care o părăsise. Erau mulți ani de atunci și, așa bătrân cum era, nu i-ar fi plăcut să dea ochii cu ea și să audă prin câte greutăți a trebuit ea să treacă fără să aibă o mână de ajutor care să o sprijine. Așa că, în loc să-i răspundă preotului, se ridică și spuse că trebuie să se ducă să-și înșeueze calul.

Când inspectorul de stație s-a dus într-ale lui, se auzi proprietarul joagărului potrivindu-și îndelung glasul. Dar tocmai când avea de gând să-și înalțe vocea și să răspundă că el desigur le-ar asigura muncă și locuințe și traiul la cinci sute de oameni – n-ar fi fost asta nicio greutate pentru el – se gândi că dacă toți cei plecați s-ar întoarce, ar însemna să vină înapoi și un fiu al lui, care fusese un nemernic și un neisprăvit, încât fusese o pacoste pentru el și pentru nevastă-sa și pentru toată casa. Așa că începu să se îndepărteze încetinel de la masă și se duse în cealaltă încăpere să-și caute mantaua de ploaie.

Îndată ce se ridică el, se mai ridicară și doi țărani. Fiindcă unul din ei avea un prieten bun acolo departe, care îi trimisese ceva bani să i-i chivernisească. Banii aceia i-i pusese cu dobândă bună la bancă, până mai adineauri, când, chiar mai deunăzi, fusese nevoit să intre în banii ăia și să se împrumute din ei, ca să-și facă nunta fetei. Și n-ar fi putut spune că își dorea ca cel ce emigrase să se întoarcă mai înainte de a fi clarificat el lucrurile și a fi pus totul la loc în bună ordine.

Celălalt, ce se ridicase în același timp, avea un băiat acolo departe, care se descurca bine și îi trimitea bani atât de Crăciun cât și la sărbătoarea de miezul verii. Și nu știa cum și-ar mai fi putut ține ferma, dacă aceste trimiteri de bani ar fi încetat.

Polițaiul mai stătu un pic la masă, dar se gândi la unul, o pușlama care băgase spaima și groaza în întreaga zonă și care de mai multe ori îl amenințase că-l omoară. Și își zise că nu ar fi tocmai de dorit ca licheaua aia să se întoarcă înapoi. Se ridică și el și se întoarse spre perete și stătea acolo și se uita la niște anunțuri mari ale unor birouri turistice.

Acuma nu mai rămăsese decât unul din negustori la masa băncii de economii, iar pentru el fusese întotdeauna limpede că cea mai mare nenorocire care i s-ar fi putut întâmpla ar fi fost dacă s-ar fi întors acolo vechiul negustor, care îi vânduse prăvălia și care fusese atât de destoinic în afaceri și știa să-și atragă muștereii, încât ăla ar fi atras la el tot comerțul de prin partea locului, dacă nu i-ar fi trecut prin cap să emigreze.

Preotul șezuse tăcut și așteptase până atuncea. Iar când băgă de seamă că nu mai rămăsese la masă decât cel mai neînsemnat și mai sărac dintre negustori, se răsuci spre el:

–Eh, ce zice Söderberg despre treaba asta?

–Păi, eu zic că cel mai bine e să rămână așa cum e, zise negustorul.

–Da, așa cred și eu, spuse preotul. Știam eu că o să ajungeți toți la concluzia asta, numai să aveți răgaz să cugetați pe îndelete.

* * * *

Traducere din suedeză Victor Ravini

Din volumul Troll och människor, culegere de povestiri scrise între 1915 – 1921.

Notă: Prin emigrările în America de la sfârșitul secolului XIX, începutul sec. XX, Suedia a pierdut două milioane de locuitori, din populația de cinci milioane de atunci. În prezent, datorită în mare măsură imigrației, Suedia a trecut de nouă milioane locuitori.

Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii

Motto:

„E rimarrai

La cosa piu bella

Tra tutte la cose belle

A cui non ha saputo

Dare spiegazione.’’

(Gianluca Purgatorio)

 

„Si vei rămâne

Cel mai frumos lucru

Între toate lucrurile frumoase

Care nu au ştiut

Să dea explicaţii.’’

(Traducere din limba italiană de Mihaela Anca Dimciu)

 

 

UNEORI, URMELE

 

Mă iau după urmele tale, ştiind că ai

Trecut cândva prin faţa visului avut,

Şi nu ajung nicăieri: numai smârcuri,

Corbi, pomi desfrunziţi-un peisaj funest.

 

Caut continuarea lor, în cele patru puncte,

Fire nevăzute mă ţin în loc, înaintând

În mocirlă, cu greu, încercând să prind

De gheare una din păsările ce zboară

Deasupra, ce strigă numele tău.

 

Multe aripi, în vârtej, ridicat, şi norii storc apă

Pe faţa mea, numele tau rămâne scris şi

Rostit de nu ştiu cine, până ce urmele

Îşi lasă ploaia: nu mai înţeleg visul

Şi mocirla, şi numele.

 

 

COREGRAFIE

 

Aduni, alergi şi risipeşti petale de înţelepciune,

Precum păpădia, cântecul rămâne

Abur pe cer în trecerea avioanelor

La foarte mare înălţime.

Ce armonie-te întrebi şi te miri

Când faci piruiete între pământ şi cer,

Adâncind lutul, înălţând zmeu gândul.

Ai vrea să cuprinzi, din înalt, ceea ce n-ai

Înţeles, să topeşti nectarul în miere, să

Ungi ferestrele sufletelor, să strigi, fără

Să fii auzit doar de tine, cine ştie cine…

 

Ce scurt e dansul într-o coregrafie învăţată de la

Naştere-chiar de mai-nainte, cu vârste:

Jumătate e viaţă, restul e domol de moarte,

În ocean, o Atlantidă de iubire.

 

 

VINERI-SEPTEMBRIE

 

N-ai mai completat cuvinte în căsuţele goale

Pustiite de păsări; ai privit de pe dealuri

Rugina pădurii şi copiii ce alergau

Printre copacii pregătiţi să-nceapă, treptat,

O nouă toamnă spre iarnă, cu răbufniri

Printre frunzele lăsate de părinţii tăi.

Viile nu s-au cules, în arealul păstorit de tine,

Te simţi legat de mustul ce-ncepe să

Sară ca un ied în boabe, aşteptând

Zurgălăii tinereţii bahice ai anilor, acum

Scuturaţi în bănuţi de salcâm.

Norii sunt tot acolo, aşa cum îi ştiai,

Când printre florile de mărăcini, ca un domn,

Scriai versuri ce alunecau în râuri

Printre vârste şi aripi ridicate în văzduh.

Cine e acolo unde tu nu mai cauţi,

Nu vrei să ştii de sărutul trecător al

Dimineţilor albastre din jocuri

Un tangaj ce ameţeşte, pe rând,

Râuri, pomi, vârste şi părinţi.

 

 

BĂTAIA ÎN UŞĂ A UNUI PESCĂRUŞ

 

Talazurile mării spre ghiocei romantic urcă:

În lotuşi, menire de a cânta urcuşul iubirii,

Pedeapsă de cine inventată?

În fiecare zi, bătaia aceea în uşă sau în inimă,

Îndulceşte speranţa unui mers târât-

Apoi decolezi în tine.

Un tărâm aşa cum îl ştiai, de atunci când

Zăpada ţi se părea că e grămadă de fulgi,

Dintr-un loc unde cineva jumuleşte

Păsări, să-ţi arate o cale de a zbura, fără

Să te ridici de la pământ.

Acum ai urmărit câtiva paşi spre umbrele

Ce ţipă în jurul tău, iar tu, credul, nu înţelegi

Că e un scenariu, cu un bun regizor,

Cum în apus un joc de nimeni inventat,

Descifrând durerea într-un plăcut sărut,

De jumătate alb şi jumătate negru.

Te las într-un vals, cu o barcă şi-un pescăruş

Crescut de mine.

 

 

ALFABETUL RIDICĂRII

 

Un copil vede un balon înălţat şi ar dori

Să fie acolo, ca o treaptă spre şi mai sus.

Lângă el, tatăl îi spune că odată a fost

Cu dorinţa în flăcări de înălţimi,

În lanul mării de maci ai vârstei.

Nu te poţi târî, ostaş al tranşeelor pustii, cuib

Cu zgomote conservate în canalele de știri.

Nu poţi zbura, Dedal şi Icar au plutit

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii”

Maria DAHLGREN: George Roca – Poeme cifrate traduse în lumba suedeză (1)

KYSSEN

Traducere în limba suedeză:

Maria Dahlgren

 

Jag blev förälskad i dina läppar!

Vackra, röda, sensuella

lik en persika korsad med ett körsbär

 

När jag började kyssa dig

din mun hade passionsfruktens smak.

 

Allt var så närvarande och verkligt

som om två änglar

älskade på min tunga.

 

Då har jag förstått

varför Adam har syndat!

 

KY553N

 

J46  8L3V  FÖRÄL5K4D  1  D1N4  LÄ994R!

V4CKR4,  RÖD4,  53N5U3LL4

L1K  3N  93R51K4  K0R54D  M3D  377  KÖR58ÄR

 

NÄR  J46  8ÖRJ4D3  KY554  D16

D1N  MUN  H4D3  945510N5FRUK73N5  5M4K.

 

4LL7  V4R  5Å  NÄRV4R4ND3  0CH  V3RKL167

50M  0M  7VÅ  ÄN6L4R

ÄL5K4D3  9Å  M1N  7UN64.

 

DÅ  H4R  J46  FÖR57Å77

V4RFÖR  4D4M  H4R  5YND47!

 

 

SĂRUTUL

George Roca

 

M-am îndrăgostit de buzele tale!

Frumoase, roşii, voluptoase,

aidoma unei piersici altoite cu o cireaşă.

 

Când am început să te sărut

gura ta avea gustul fructului pasiunii.

 

Totul era atât de activ şi real

de parcă doi îngeri

făceau dragoste pe limba mea.

 

Atunci am înţeles

dece a păcătuit Adam!

 

5ĂRU7UL

 

M-4M  ÎNDRĂ605717  D3  8U23L3  74L3

FRUM0453,  R0Ş11,  V0LU970453,

41D0M4  UN31  913R51C1

4L70173  CU  0  C1R34ŞĂ.

 

CÂND  4M  ÎNC39U7  5Ă  73  5ĂRU7

6UR4  74  4V34  6U57UL

FRUC7ULU1  9451UN11.

 

707UL  3R4  47Â7  D3  4C71V  Ş1  R34L

D3  94RCĂ  D01  ÎN63R1

FĂC34U  DR460573  93  L1M84  M34.

 

47UNC1  4M  ÎNŢ3L35

D3C3  4  9ĂCĂ7U17

4D4M…

 

*

 

DET GALNA RÅDJURET Continue reading „Maria DAHLGREN: George Roca – Poeme cifrate traduse în lumba suedeză (1)”

Doreanu MIRCEA: Cronica traducerilor – Árpád TÓTH, wisdom of the ranger

Cei ce își odihnesc mintea și o păzesc de pericolul invaziei unei limbi străine nu știu ce pierd: încântarea (vine de la cântec) de a asculta muzica unui text bun fără a picoti cu arma dicționarului sub pernă.

Identică este șansa unui autor de a fi foarte bine tradus. O traducere bună amplifică vocea auctorială, iar atunci când limba traducerii este cea a obișnuințelor noastre muzicale, engleza, rezultatul este mai clar și, poate, superior originalului… sau doar pare așa datorită deschiderii congenitale a românilor către tot ce este străin; nu valul snobismului contemporan care mătură aproape tot mă face să consider traducerea lui Dragoș Barbu una necesară. The old hunter, primul text din carte, e o deschidere cum nu se poate mai bună, un blues în care auzi bolborositul acvatic al chitării pe fundal, iar peisajul devine perceptibil în totalitate, fără a fi altfel decât sugerat prin nota finală:

We can hear now his trudge, in a sad melancholy

His old rifle was already sold

He caressed his beloved greyhound

And shed a tear for the incoming winter…

În cele din urmă prezența textului românesc nu era necesară  –  cine vrea intuiește conținutul, dacă vrea, ca preexistent variantei engleze.

Mi-am dorit o opinie privitoare la traducerea rusă, însă aici intervine un fenomen pe care sociologii ar trebui să îl studieze în profunzimi. Oare urâm atât de tare politica acestei țări încât să îi detestăm și limba? FRUMOASĂ CA LIMBA RUSĂ , o expresie de mult timp consacrată. Da, dar rusoaicele ne plac … adică… eu știu… foarte mult…

Îl urăsc pe  Putin, marele star malefic, dar îi iubesc pe Cehov, Gogol și, mai nou, pe Dovlatov… sunt prea bătrân, nu mai e timp să învăț rusa, care îmi sună atât de bine când e cântată de Andrei Vâsoțski și al cărei alfabet înfrumusețat cu tinde și cerdace este un amestec genial al celui grec cu cel ebraic, o intersectare grafematică a două culturi fără egal.

    Astfel, am fost nevoit să apelez la opinia, opiniile fostului meu profesor de italiană de la filologie, dr. Romeo Magherescu, absolvent de Teologie înaintea Literelor din București acum mulți ani, în vremuri călinesciene în care se învăța de-a binelea… bun cunoscător al slavonei și rusei, precum și al limbii lui Homer, apoi a lui Elytis. Dumnealui m-a salvat din acest dublu impas; îi reproduc în continuare opiniile, pe care mizez:

Dacă neogreaca, așa nouă cum se numește, are rădăcini antice și dăruiește un aer atemporal frumoaselor cântece ale Domnului Artanghel, rusa le conferă un aer de noblețe. Nu se poate ca vânătoarea să nu ne trimită la Turgheniev, iar forma clasică a versurilor, la Boris Pasternak. Lirica rămâne personală, stenică, deplin încrezătoare și demnă de încredere sub amândouă aceste forme lingvistice.

    Intervine o problemă deontologică:  traducerile sunt certamente lucrate prin intermediar englez, or acest fapt nu este acceptat din punct de vedere profesional, la modul consacrat academic de lucru. Dată fiind însă claritatea excepțională a operelor acestui scriitor, putem să considerăm această abatere de la norme o licență și date fiind rezultatele valide estetic, chiar să o salutăm cu bucurie.

  Ar fi de adăugat că greaca și rusa sunt limbile esențiale ale marii tradiții ortodoxe creștine. Astfel, tot ce ține de divinitate în această lucrare sună deosebit de convingător, așa cum tematica naturii și anotimpurilor capătă adâncimi particulare, mitologice și livrești, de neocolit.

    ––––––––––-

Doreanu MIRCEA

14 august, 2018

Daniel IONIȚĂ: Scrisoare către Basarabia (poem bilingv)

Sângele și lacrimile tale curg în râuri adânci

țâșnind parcă din coapsa străpunsă a lui Hristos,

răstignit și El, nevinovat ca și tine.

Se preling pe câmpurile și printre dealurile tale

de la Bălți la Orhei, Dolna și Slobozia,

prin toate satele tale cu toamne și primăveri încătușate încă,

înflorind din doruri întru poeme cu arome de libertate.

De la Marele Ștefan,

ce se jertfea pentru credință și moșie,

de la Bravul Mihai care, pentru o clipă doar,

a implinit un vis ce ne răscolește încă –

tu ai rămas acolo, între Prut și Nistru,

cu fiicele tale și cu fii tăi –

sfinții aceștia ce-mi sunt surori și frați.

Ei mi te-au înălțat ca să te privesc,

ca să te cunosc și să mă îndrăgostesc de tine,

eu, cel de departe –

de peste nouă mări și nouăzeci de țări,

eu, cel care visează la „Insula cuvintelor de acasă”,

eu, cel care a ajuns a-ți cunoaște sufletul

prin fereastra luminoasă

pe care ei mi-au întredeschis-o…

Te-am cunoscut prin cântul lor.

Prin Cântarea lui Alecu Russo

din cazaniile lui Mateevici

din jalea lui Vieru

din destinul iubitorilor de neam al Leonidei Lari

din răstignirea lui Dabija,

din arhivele Golgotei lui Suceveanu,

din iubirile Renatei Verejanu

din  întrebările de toamnă și moarte… ale lui Băluță

din largul Mariei Chirtoacă,

de la vârcolacul visător al lui Butnaru

ce zbura spre salcâmii nebuni ai lui Cibotariu.

Prin toți aceștia și alții ca ei,

tu râdeai și plângeai,

suspinai și visai în sufletul meu

cu mult înainte să-mi dau seama

că bucuria lor izbucnește în bucuria mea

că jalea lor plânge în jalea mea,

că inima lor bate în inima mea.

 

 

LETTER TO BESSARABIA

 

Your blood and your tears

flow in deep rivers

as if bursting from the pierced thigh of Christ,

himself crucified, innocent, just like you.

They trickle on your hills and fields

from Bălți to Orhei, Dolna and Slobozia,

through all your villages with autumns and spirngs shackled still,

flowering from longings into poems with scents of freedom.

From Great Stefan,

who sacrificed his whole life for faith and land,

from Brave Michael, who, for but a moment,

fulfilled a dream which still  troubles us –

you have remained there, between the Prut and the Dniester,

with your daughters and your sons,

these saints whom I call sisters and brothers.

They have elevated you so I can behold you,

so that I know you and fall in love with you,

me, who lives far away –

over the nine seas and the ninety lands in between,

me, who dreams of the island of words from home,

me, who got to know your soul

through that luminous window

which they prized ajar for me

through their songs and poems.

From the Hymn of Alecu Russo,

the the homilies of Mateevic,

the sadness of Vieru,

the destiny of those who love their nation

of Leonida Lari,

the crucifiction of Dabija,

the Golgotha registers kept by Suceveanu,

the loves of Renata Verejanu,

the questions about autumn and death of Băluță,

the high seas of Maria Chirtoacă,

and the werewolf of Butnaru

who flew between the crazy wattle trees of Cibotariu.

Through these and others like them,

you laughed and wept,

sighed and dreamed inside my soul

long before I got to understand

that their joy bursts though my joy,

their sadness weeps through my sadness

their heart beats though my heart.

––––––-

Daniel IONIȚĂ

București, România

iulie 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Sunt copac / Je suis un arbre

Sunt copac

 

Sunt copac

cu rădăcinile-n pieptul tău,

ce să fac!?

 

Să mă desprind de tine!?

Mi-e teamă, mi-e teamă de singurătate

şi de moarte mi-e teamă

aşa cum mi-e teamă… de tine

 

Sunt copac

cu rădăcinile-n pieptul tău,

ce să fac?

 

Mai toarnă-mi un pic de vorbă

şi fără risipă

să-mi fie de dragoste ţie numai o clipă!

şi tac,

 

cu radacinile-n pieptul tău…

sunt copac…

 

Je suis un arbre

 

Je suis un arbre
avec les racines dans ta poitrine… Que faire?
me détacher de toi?
j’ai peur, j’ai peur de la solitude,
et de la mort j’ai peur
tout comme j’ai peur de toi…

 

je suis un arbre
avec les racines dans ta poitrine… Que faire?
aie la gentillesse de m’offrir,
sans gaspillage,
un seul instant d’amour! et je me tais,
avec les racines dans ta poitrine, puisque
je suis un arbre…

——————————

Daniela PÂRVU DORIN

(din volumul de poezii ,,MI-E NERVUL APRINS”)

 

Günter KUNERT: A lupoezinii

Fotografie Germain Droogenbroodt, Ithaca 27.7.2018

 *

a lupoezinii

Asemeni feței tale, ce-n camera obscură,
Neclară și străină de-abia se deslușește
Stă atârnată luna pe bolta de tăciune.

O văd scăldată-n dalbă lumină sclipitoare
Disc șlefuit cu trudă dintr-un metalic ciob

Ce-n după-amiezi albastre pe cer ni se arată
Pălind epuizată, schimbându-se ades,
De parcă un zburdalnic copil ar fi pictat-o,
Amestecând vopsele diluate neglijent
Și totuși încărcate de frăgezimi duioase.

Günter Kunert, Germania, 1933

Din: “Erinnerung an einen Planeten“ (*Amintiri de pe o planetă), Ed. Hanser

 

(Das Gedicht vom Mond// Wie dein Gesicht im dunklen Zimmer/ So aufgelöst und fremd/ Hängt auch der Mond am schwarzen Himmel// Hell sah ich ihn und weiß/ Und hart geschliffen wie ein Stück Metall.// Am frühen blauen Nachmittag/ Manchmal auch blass und matt/ Als hätte ihn ein Kind gemalt/ Mit schlechten Farben/ Doch voll Zärtlichkeit.)