Selma Lagerlöf (1858 -1940)
Prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură
și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).
***
Erau de față preotul și polițaiul și asesorul din Högbro și proprietarul joagărului din Hyllinge și inspectorul mărunțel de la stația de cale ferată îngustă și câțiva țărani și negustori rurali.
Ținuseră întrunirea anuală de alegeri la banca locală de economii, iar acuma trecuseră prin toate socotelile, se aprobase eliberarea de răspundere a conducerii, revizorii pentru anul viitor fuseseră aleși, iar președintele lovise cu ciocanul în masă și declarase întrunirea încheiată. Acuma erau liberi să plece fiecare la rosturile sale, însă rămaseră pe loc în jurul mesei celei mari din localul băncii, ca să mai schimbe o vorbă, să mai discute diferite păreri.
Și, după ce au pălăvrăgit puțin despre una-alta, veni vorba și despre problema emigrării.
Erau câțiva dintre ei, care ziceau că acei bani, care veneau din America, erau așa de puțini, încât era mai mult ca și cum nu erau.
Iar alții spuneau că ăia, care emigraseră, scoseseră mai mulți bani din țară decât se știa.
Și mai erau unii care afirmau că în curând nici nu va mai fi posibil să se lucreze pământul în parohia asta, de-aia, fiindcă, deoarece, din cauză, pentru că toți lucrătorii își luau tălpășița. Iar munca asta imensă pentru desecarea lacului, care trebuia să se fi făcut până acuma, nici nu se va mai putea înfăptui, pentru că toți cei tineri și întreprinzători, se căraseră.
Și mai era ba unul, ba altul, care susțineau că din cauza emigrației se încasau așa de puține impozite. Fiindcă, pentru că, dacă toți cei tineri, care ar fi trebuit să contribuie la întreținerea celor bătrâni, erau plecați, ce să te mai miri că situația era așa cum era.
Și mai erau alții care spuneau că întreaga țară era în pericol, din cauză, fiindcă, dacă, deoarece plecaseră toți cei care aveau sarcina să o apere, putea să ne biruie dușmanul când o avea poftă.
Și fiecare era mai înfocat decât altul să-și spună părerea, când de-odată se făcu liniște. Preotul era. Preotul se mișcase așa un pic. Nu zisese nimic până atunci, așa că acuma toți așteptau că o să spună ce avea de spus.
Fiindcă vezi, după cum știi, preotul era un om așa… Aproape întotdeauna avea el o altă părere, în răspăr cu părerile tuturor și oricât ai fi crezut că cineva are dreptate, dumneata nu puteai fi niciodată sigur că n-o să zică el iarăși niște vorbe de-alea, care întorceau cu susul în jos chiar și cele mai temeinice păreri ale cuiva. Așa că acuma, când se vedea că preotul voia să zică ceva, dintr-odată deveniră toți un pic cam neliniștiți, atât negustorii și țăranii, cât și proprietarul joagărului din Hyllinge și polițaiul și inspectorul de stație de la calea ferată îngustă.
Dar preotul nu zise nimic, ci ședea tăcut ca și mai înainte. Așa că deveniră și mai înfocați și mai siguri pe ei înșiși. Fiindcă erau, nu-i așa, siguri până-n inimă și-n măduva oaselor că în această problemă, nu mai putea preotul să mai facă nici o obiecțiune, ci de data asta trebuia să le dea dreptate. În mod evident, emigrația era vătămătoare pentru țară. Asta nu mai putea nimeni să spună că nu e așa.
Și începură să discute câtă pierdere de oameni capabili pentru Suedia și că ce de oameni destoinici erau acuma de folos altei țări.
Unii vorbeau de toți acei emigranți care nu reușiseră. Da, mai era și câte unul pe ici pe colo care ajunsese bine pe acolo pe unde se dusese, dar de ăia care au ajuns în mizerie nu se mai auzea niciodată nimic.
Iar alții ziceau că ăia care plecaseră, mai bine ar avea un pic de bun simț și nu ar mai trimite fotografiile alea, unde erau îmbrăcați în mătăsuri și catifele, fiindcă tocmai fotografiile alea îmbolnăveau lumea aici acasă de dorința de a-și încerca și ei norocul acolo departe.
Iar alții vorbeau cât de dăunător și de vătămător era pentru oamenii din țara aceasta să plece în America. Căci se vedea cât de colo, când mai veneau pe acasă să-și vadă rudele, că deveniseră așa de ciudați și de suciți, încât nici nu puteai să-i mai suferi.
Tot timpul, preotul ședea și tăcea. Însă unul din ei băgă de seamă că preotul mișcase capul și parcă avusese o sclipire în ochi. Le dădu cu cotul celorlalți și se întrerupse imediat discuția, ca să poată auzi ce avea de spus preotul. Dar nici de data aceasta preotul nu zise nimic. Și nici nu era de mirare. Era imposibil ca să aibă el alte vederi decât ale lor, tocmai într-o asemenea problemă.
Și mai ziseră că erau parohii, unde casele rămăseseră goale și că abia dacă puteai să mai dai peste vreun om. În parohii unde înainte locuiseră mai multe mii, acuma abia dacă mai erau câteva sute.
Și ziceau că era nemaipomenit, că oamenii nu înțelegeau că era nedrept să-și părăsească țara în care s-au născut și au crescut. Unde tata și mama s-au putut descurca, era locul destul de bun și pentru copii să rămână și să-și câștige o pâine.
Niciodată nu aveau să se simtă bine cu adevărat aceia care și-au părăsit patria, a mai zis altul. Mai mergea cum mergea, câtă vreme erau tineri, dar când venea bătrânețea, venea și dorul de țară.
Preotul tăcea mereu. Stătea lăsat pe spate în scaunul de președinte, masiv și lat în umeri, cu mâinile așezate cruciș peste burtă.
De-odată se aplecă un pic asupra mesei și întrebă molcom, cam câți ar putea fi din parohia asta, care plecaseră în America.
Mde, cifra exactă nu era nimeni care să o poată spune așa dintr-o dată, însă de bună-seamă că erau pe puțin așa, cam la vreo cinci sute.
Atunci, preotul se aplecă și mai tare peste masă și se uită țintă la ei, cum stăteau în jurul lui.
– Acuma vreau să vă întreb pe voi toți, care sunteți așa de porniți contra emigrației, un lucru, zise el. Ce v-ați face voi, cu toți aceștia cinci sute, dacă s-ar întoarce?
Și se lăsă din nou pe spate în scaun și își așeză mâinile sale mari cruciș peste burtă, ca mai înainte.
Când preotul a aruncat această întrebare, asesorul din Högbro deschise imediat gura pentru a spune că acesta ar fi cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla. Dar își aduse aminte că avea un frate, care de mult de tot plecase în America. Iar dacă acuma ăla ar fi să vină înapoi, o să aibă pretenția să se facă proprietar pe ogorul acela, care tatăl lor îl hărăzise ăluia și pe care până acuma nu apucase să și-l fi folosit. Și, când se gândi asesorul ce pământ bun avea ogorul acela și cum îl cultivase și câtă muncă băgase el acolo și-l amenajase, închise gura și nu mai zise nimic.
Unul din negustori înălță capul ca să spună că ziua în care ăia o să se întoarcă din America o să fie o zi fericită pentru el și pentru întreg ținutul. Dar își aminti imediat că atunci ar însemna că și sora lui, care emigrase și se măritase cu un om sărac și acuma era văduvă cu cinci sau șase copii și nu aveau din ce trăi, ar însemna să se întoarcă și nu ar fi fost deloc plăcut pentru el să vină pe capul lui toată liota asta, să le poarte el de grijă. Așa că nu-i mai răspunse preotului nimic, ci se apucă să-și strângă hârtiile ca și cum ar fi gata să o ia din loc.
Când inspectorul de stație feroviară băgă de seamă că aceștia doi, care fuseseră atât de îndârjiți și își vânturaseră părerile totă seara, nu se încumetau să-i răspundă preotului, avu de gând să spună sus și tare că, atunci când ăia din America o să se dea jos la stația sa, atunci el o să stea pe peron și o să strige „urrraaa”, pentru ei. Dar de-odată se gândi că avea pe cineva acolo afară, căreia cândva îi făgăduise că o s-o ia de nevastă, dar pe care o părăsise. Erau mulți ani de atunci și, așa bătrân cum era, nu i-ar fi plăcut să dea ochii cu ea și să audă prin câte greutăți a trebuit ea să treacă fără să aibă o mână de ajutor care să o sprijine. Așa că, în loc să-i răspundă preotului, se ridică și spuse că trebuie să se ducă să-și înșeueze calul.
Când inspectorul de stație s-a dus într-ale lui, se auzi proprietarul joagărului potrivindu-și îndelung glasul. Dar tocmai când avea de gând să-și înalțe vocea și să răspundă că el desigur le-ar asigura muncă și locuințe și traiul la cinci sute de oameni – n-ar fi fost asta nicio greutate pentru el – se gândi că dacă toți cei plecați s-ar întoarce, ar însemna să vină înapoi și un fiu al lui, care fusese un nemernic și un neisprăvit, încât fusese o pacoste pentru el și pentru nevastă-sa și pentru toată casa. Așa că începu să se îndepărteze încetinel de la masă și se duse în cealaltă încăpere să-și caute mantaua de ploaie.
Îndată ce se ridică el, se mai ridicară și doi țărani. Fiindcă unul din ei avea un prieten bun acolo departe, care îi trimisese ceva bani să i-i chivernisească. Banii aceia i-i pusese cu dobândă bună la bancă, până mai adineauri, când, chiar mai deunăzi, fusese nevoit să intre în banii ăia și să se împrumute din ei, ca să-și facă nunta fetei. Și n-ar fi putut spune că își dorea ca cel ce emigrase să se întoarcă mai înainte de a fi clarificat el lucrurile și a fi pus totul la loc în bună ordine.
Celălalt, ce se ridicase în același timp, avea un băiat acolo departe, care se descurca bine și îi trimitea bani atât de Crăciun cât și la sărbătoarea de miezul verii. Și nu știa cum și-ar mai fi putut ține ferma, dacă aceste trimiteri de bani ar fi încetat.
Polițaiul mai stătu un pic la masă, dar se gândi la unul, o pușlama care băgase spaima și groaza în întreaga zonă și care de mai multe ori îl amenințase că-l omoară. Și își zise că nu ar fi tocmai de dorit ca licheaua aia să se întoarcă înapoi. Se ridică și el și se întoarse spre perete și stătea acolo și se uita la niște anunțuri mari ale unor birouri turistice.
Acuma nu mai rămăsese decât unul din negustori la masa băncii de economii, iar pentru el fusese întotdeauna limpede că cea mai mare nenorocire care i s-ar fi putut întâmpla ar fi fost dacă s-ar fi întors acolo vechiul negustor, care îi vânduse prăvălia și care fusese atât de destoinic în afaceri și știa să-și atragă muștereii, încât ăla ar fi atras la el tot comerțul de prin partea locului, dacă nu i-ar fi trecut prin cap să emigreze.
Preotul șezuse tăcut și așteptase până atuncea. Iar când băgă de seamă că nu mai rămăsese la masă decât cel mai neînsemnat și mai sărac dintre negustori, se răsuci spre el:
–Eh, ce zice Söderberg despre treaba asta?
–Păi, eu zic că cel mai bine e să rămână așa cum e, zise negustorul.
–Da, așa cred și eu, spuse preotul. Știam eu că o să ajungeți toți la concluzia asta, numai să aveți răgaz să cugetați pe îndelete.
* * * *
Traducere din suedeză Victor Ravini
Din volumul Troll och människor, culegere de povestiri scrise între 1915 – 1921.
Notă: Prin emigrările în America de la sfârșitul secolului XIX, începutul sec. XX, Suedia a pierdut două milioane de locuitori, din populația de cinci milioane de atunci. În prezent, datorită în mare măsură imigrației, Suedia a trecut de nouă milioane locuitori.