Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019

         Poezia domnului Mihai Păcuraru nu este mimesis, nu este deloc mimare și nici simplă versificare în stil clasic sau modern.

         Mărturisesc faptul că m-a atras titlul acestui volum, care însă a zăcut câteva luni pe birou, fără să înțeleg de ce. Dar, deschizându-l și citind, am înțeles. Versurile nu ne transmit de la început mesajul. Trebuie să te lași cuprins de text ca să poți trece dincolo de acesta, în căutarea sensurilor.

         Titlul conține imagini abstracte, greu de surprins cu privirea sau chiar cu imaginația. Putem totuși decodifica o stare de bine, de încredere a poetului în sine însuși. Volumul are trei capitole, fiecare cu titluri la fel greu de decriptat: a) Zbor într-un ochi de vultur; b) Puzzle aleatoriu; c) Ușa din întunericul verde.

Întregul volum are un stil singular, care m-a dus cu gândul la nedescriptibilul Ion Barbu. Aceasta deoarece, poezia domnului Păcuraru este una ermetică, de tip analitic, ale cărei sensuri se cer descifrate, lucru vizibil chiar din titluri:  Ca un porumbel în gura unui șarpe; De la tălpile pământului; Rachete de îngropat dansul; Roșu de leagăn, roșu de plecare, Clovni de cuvinte, Copil alăptat de anotimpuri, Un pescăruș țipă numele tău; Rachete de îngropat dansul, etc.

         Desigur, am încercat să înțeleg mesajul.

         În centrul volumului se află trei strofe dedicate lui Alain Bosquet, poet și prozator francez al sec XX, care i-a fost autorului „un reper în poezie”, după cum ne-a mărturisit. Din cele „Trei poeme de inimă și creier” putem desluși care este scopul poeziei domnului Mihai Păcuraru: să cerceteze, să caute „jarul rece” „ce îl ridică în căușul din inimă/ aproape de creier, într-un mic/ joc nebunesc de-a poemul și poetul”.

         Tot din aceste versuri putem reconstitui câteva tușe de portret care vor fi întregite pe parcursul volumului. Poetul se definește a fi un luptător prometeic, încrezător în zborul și misiunea sa. De aceea, mărturisește „Voi mai scrie în secunda ca un balon/ ridicat de la pământ în mine/ eu fiind infinitul și piatra/ pe care am însemnat/ anul lui Prometeu devorat de vultur”.

         Căutând noi indicii ale eului poetic, vom găsi destul de multe versuri în care Mihai Păcuraru se dezvăluie. Nu o face în mod direct. Imaginile sunt insolite, iar uneori, „versul liber rupt”, după voința autorului, care caută sensuri, supunând cuvintele .

         În „Regizor de lacrimi”, ca și în toate textele, de altfel, găsim elemente stilistice, pe măsura sensurilor ce se cer descoperite: metafore încifrate: simfonie ce-mi strânge trupul/ număr inventând cifre pentru fiecare arcuire); epitete în repetiție: lacrimi albe de copil, lacrimi albastre de tânăr, lacrimi verzi, galbele și mov…;. comparații: căldare imensă cât o poftă; saci grei în spinare ca animale.

         De menționat că scopul propus de poet în versurile sale este „facerea nefăcutului”, iar acest lucru ne duce cu gândul la necuvintele lui Nichita Stănescu. Căci poetul se transformă într-un căutător de porți închise, într-un cercetător care analizează toate lucrurile pentru a le descoperi adâncul. Tocmai de aceea, în versurile sale predomină substantivele și verbele.

         Timid dar categoric, domnul Mihai Păcuraru se vede nu doar un regizor, ci și un Pygmalion care are în el dorința de re-creare a frumosului. De fapt, este dorința autorului de a reconstrui lumea, de „a atinge neatinsul”.

„Am vrut să creez o imagine cât un zgârâie-nori/ și dimensiunile ei să cuprindă treptat iarba, / albinele, copiii, lunecând pe propriile vârste/ femei și bărbați, uitând de sentimente, cu/ dorința unui eden cât o curte de țară, cu pomi/ de dorințe prin care se joacă îngerii de-a v-ați ascuselea (…) Și-ncet, prin balada cu ninsori, am trasat/ un contur pe un bloc desprins din munte,/ unde marmura cântă în mâinile mele-/ vers răscolit pe o coală ninsă de hârtie.” (Pygmalion)

         În această re-creare, volumul „Verde Traversând Amiaza” aduce în fața cititorilor universul, lumea și viața însăși, așa cum sunt surprinse în viziunea pătrunzătoare a domnului Mihai Păcuraru.

         Fiind o poezie de cunoaștere, cititorul are nevoie mereu de decodificarea textelor. Deși versurile par greoaie, până la urmă, înțelegem că greutatea lor este dată de adâncimea semnificațiilor. Acest lucru te atrage, te obligă la analiza lor și la descoperirea semnificațiilor vizate de eul liric.

         Lumea este, astfel, un cerc, „un dans de spirală și zvâcnirea pământului”, „o croială de timp/ dăruit, mișcare de dans larg cu brațele deschise/ spre micul infinit de la tine până la Adam”. (Cerc) Excelent este descrisă și în poezia „Bâlci”. Lumea este înfățișată aici prin elemente, simboluri care sunt luate din toate domeniile existenței: miticul, atmosfera, domeniul militar, jocul, natura, universul ființelor: „Călușei, tiribombe, păpuși trase de sforile/ vieții, femei cu barbă și fără, tăvălite prin grâul înflorit,/ înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,/ oglinzi, în care te vezi, te tot vezi, până ce/ nu se mai zărește prin pâclă/ decât muntele urcat odinioară de Sisif”.

         Foarte multe texte prezintă natura și viața omului, surprinse în imagini și figuri de stil la fel de profunde. „Viața e focul și fumul de/ pe dealuri, aprins continuu, /veritabil incendiu planetar./ focul este viața, viața este focul,/ aprins șarpe ce mistuie lacom copaci,/ (…) Banală înșiruire primită de moartea jucăușă,/ ascunsă de altă apă adusă spre a/ încinge jocul pătimaș”. (Ca un porumbel în gura unui șarpe)

         Comparația din titlul de mai sus acceptă coexistența binelui cu răul, așa cum, de altfel, este însăși viața. Pe de altă parte, titlul împinge inspirația poetului departe de lumea obișnuită. Prin ea, putem spune că eul liric tinde să reconstruiască, în viziune proprie, eternitatea universului. Scriptura conține, în cest sens, cunoscutul verset: „Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Sunt două ființe din zona necuvântătoarelor, a căror asociere poate primi multe semnificații. În creștinism, porumbelul semnifică pacea și bunătatea omului, pe când șarpele viclenia și instinctul de apărare. Asocierea lor de către poet simbolizează focul, arderea, scurgerea însăși a vieții, cu bune și cu rele.

         Viața are și alte semnificații în poezia domnului Mihai Păcuraru. Este „un joc de la naștere/ până la săgețile în care ne înfingem trupul” (Vezi cum ne jucăm), dar…este și un etern „exercițiu cu zero”: „Lumina plus întunericul au semnul/ egal cu obscuritate./ Obscuritatea înmulțită cu întunericul/ multiplică felinarele sparte/ pe cărarea presărată cu cioburi / de gânduri (…)/ Dar, dacă voi scădea prăbușirea / din zborul scurt, topit, / totul este egal cu zero.”( Exerciții cu zero).

         Extrem de interesantă și cu o semnificație amplă, cuprinzând în ea moartea, este definiția vieții în poezia „Treaptă”. „A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga. (…) Ți-ai înfipt unghiile în malul Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019”

Mihai PĂCURARU: Uşa din întuneric (poeme)

APA CU ŞERPII EI

 

A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga.

A te salva de apa care mereu te-a-ncolăcit cu șerpii ei,

în catifelată mângâiere dinainte de somn…

 

 

Ți-ai infipt unghiile în malul ce se răstoarnă cu dragoste

peste chipul tău,și apa îl spală,și iar,și iar…

 

Când din cer liana a ajuns la părul tău,la fruntea ta,

la ochii tăi,s-a oprit la gât,în dansul strîngerii duioase…

 

Cerul și pământul te-au cufundat adânc printre corali,

ca hrană și treaptă pentru templu.

 

 

DUREREA E MIEREA DIN LACRIMI

 

Mă minunez de lumina din mine,din lucruri,

de nimbul culorilor în care se joacă apa după oboseala căderii.

 

 

Cel mai puternic e lemnul și lumina din cuiele rămase

adânc în voi și în mine,călător pe o pasăre de pradă.

 

Lumină din lumina ce arde lemnul

fără scrum,vârtejul e flacăra și oamenii norii,

iar durerea e mierea ce curge în loc de

lacrimi,pe casele în care copiii văd sângele din cuie.

 

 

VALURI ŞI CERUL

 

Clopot peste cele puncte ale casei,

cerul și valuri,valuri și cerul desenez în

descântec de largă depărtare

și unire spre un răsărit-asfințit.

 

Între toate,încolțirea semințelor mă tulbură

și mă afundă la rădăcina și mă ridică la coroană,

ca un zbor rănit între aripi-

dans de spirală și zvîcnirea pământului ce nu refuză

din plin irigarea cu sânge.

 

Aleg întregul celor născuți și duși,

cerc visat de mine și de tine,croială de timp

dăruit,mișcare de dans larg cu brațele deschise

spre micul infinit de la tine până la Adam.

 

 

DECOR DINTR-O PIESĂ

 

Încerc puternic,de mine știut,să țin gândurile

cu hățurile,ca pe o herghelie scăpată uneori,

apoi amăgită o aduc pe linia de plecare a țarcului.

 

Ne jucăm,ne căutăm dimineața când crapă

o ușă în mii de așchii lovindu-ne ochii,

sau seara,când umbra copacului fumegând

ne minte frumos că e un decor dintr-o piesă arhaică.

 

Strunirea cailor nu mai e demult pentru alții,

e pentru mine și pentru tine-mereu și mereu călători

prin spații de temple-și obosiți,

îmbătați de puterea de a elibera mânjii dorințelor

acerbe,noi,la umbră,lăsăm așa cum am fost:

doi paznici de herghelie răsplătiți,

numărând portocalele în loc de pietre.

 

 

CĂLĂTORIE DE CUPLURI SOLITARE

 

Împingem timpul,sau ce a mai rămas din el,de la

Naștere,precum în mină vagoanele pline cu așchii din

Trupuri,spre verticala luminii cu zbateri de ieșire din vis,

Din gurile negre cu monștri râzând și cu plete de apă.

 

Pare o călătorie de cupluri solitare,cărbune și diamnat,

Glob de citi zodiile,în liftul ce ți se oferă generos de ieșire,

Să lași ce nu e al tău,zidurile ce crapă ,șobolanii ce fug.

 

Mâna și biciul ne înghesuie vite în vagoane scheletice,

Cu locomotive ce au mai trecut și vor trece chiar dacă

Refuzi,e drumul ce duce spre o cărare luminată de

Bețe de chibrituri ,amnare cu iască,picioare și limba uscată.

 

Tangaj fără odihnă deasupra gropii cu furnici,

Tangaj fără odihnă,în joc,deasupra gropii cu furnici.

 

 

ANOTIMP PRĂBUŞIT

 

Nu mă pot opri la marginea unde s-a prăbușit

un anotimp și unde păsările au rămas atârnate

în aer,ca sulițe de diamante.

Voi aduna toate frunzele căzute din părul tău

și voi astupa prăpastia din fața ta.

Nu voi înțelege,târziu,lumina topită miere pe

trupul tău,statuie vie în crepuscul.

Clădesc un imperiu din ace de brad și tămâie,

obstacole mici pentru zbor și râme pregătite

pe malul râului pentru pescuit.

Muzica aceea a răscolit și-a pulverizat marea

aducând-o aici,lângă prunii înfloriți cu dorințe

și spaime,aproape de mine,aproape de noi.

Milioane de imagini plouă înverșunat

de dimineață până-n seară,și încet,șerpuind hipnotic,

Zărim vânătorul cu lasoul de crini…

 

 

SĂRBĂTOAREA MĂŞTILOR

 

Sărbătoarea măștilor,dincolo de oameni,

copacii cad în uitare prăbușiți

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Uşa din întuneric (poeme)”

Mihai PĂCURARU: Verde traversând amiaza (poeme)

TIMP DE FLUTURE

 

Multe drumuri mi-au

cunoscut fragedul pas.

De fiecare dat cu alți

muguri și frunze,

copaci și păduri-

avalanșe de pietre

necesare uitării de sine.

Apele pământului țâșneau

în somn, și răsturnarea

devenea scaldă de început

și de ridicare înceată

pe miile de fire căzute

electric din cer.

Bal al florile dansate de

fluturi,ca idei fugare,

și ochiul privește dincolo

de ei,spre omizile vii

ce devorează alte cadavre.

 

 

ÎNGERI ȘI CERCURI

 

Vezi cercuri împingând copiii spre

naștere,și noi,cu umbrele noastre,

duși de la moarte cu

mâinile  lipite de geam,

privim tunelul luminii și al întunericului

cu ape și lilieci.

 

Cercurile ne rotesc,precum

piloții în plin antrenament

de amețeala mișcării,

unde piatră și lemn îmbracă

sufletele ce se rostogolesc

spre cercuri de inele și

cercuri de butoaie.

 

Dansatoarea e centrul inelelor

rotite din zbaterea ei,de animal ce se apără,

și nu încetează decît atunci când

cineva cu cercul stinge cercul

respirației de început.

 

 

URMĂ UMPLUTĂ DE PLOAIE

 

Ai adunat,și te priveam,

toate vreascurile pierdute în anii

trecuți,călușari printre troiene

și zbucium colorat.

 

Ai înțeles,și ai pornit

să mături un drum

prăfuit cu frunze și lacrimi

amestecate cu apa din șanțuri.

 

N-ai înțeles că nimicul jelirii

nu în explozia nectarului se va topi,

ci urma lăsată de pași

va fi umplută de ploaie și lacrimi,

amestecate cu frunze,cu frunze.

 

 

BÂLCI

 

Călușei,tiribombe,păpuși trase de sforile

vieții,femei cu barbă și fără,tăvălite prin grâul  înflorit,

înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,

oglinzi,în care te vezi,te tot vezi,până ce

nu se mai zărește prin pâclă

decât muntele urcat odinioară de Sisif.

 

Butoaie cu bere,vinul dezlănțuit din antichitate,

mai înainte și după noi,

alții și alții,lume și lume,

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Verde traversând amiaza (poeme)”

Mihai PĂCURARU: Zbor într-un ochi de vultur (poeme)

DE LA TĂLPILE PĂMÂNTULUI

 

Ce mândră, ce izvor cântă

pasărea aceasta, într-o curgere a culorii,

a culorilor, dorite toate de minte,

împotriva țesăturii minciunii.

 

Dincolo de cuvintele noastre

sau fără cuvintele noastre,

e un gol nenumit până astăzi-

tăcere ce lovește templul.

 

Și am văzut  amețeala în indigo,

e amețeala sângelui care te

roagă să revină în trup

și să curgă invers,

de la tălpile pământului

spre inima păsării desenată vie de mine.

 

 

UN PESCĂRUȘ ȚIPĂ NUMELE TĂU

 

Nu vreau să plecați, prieteni, oamenii mei,

că această petrecere de iad și de rai

e oricum pierdută pentru toți, dar ne mințim,

ieșind cu lumânările aprinse din cârciumi.

 

Au rămas în ecoul cuvintelor siaj

mateloții, nebunii și diluatorii de băuturi,

blestemați de Villon, ce-și au teritoriul

știut dinainte, iertați cu o lumânare aprinsă în sticlă.

 

Priviți cât puteți de puternic în ei și în voi.

Uite o minge, sau părerea de minge, uite

Un val, animal de animal nascut,

un vapor, un plug ce ară cerul din oglindă.

 

Toate sunt ale mele, ale voastre, ale noastre,

cum flacăra lumânării aparține nopții,

și-un pescăruși cuprins de turbulențe

țipă al dracului de frecvent numele tău.

 

 

VOR PLÂNGE ÎN GENUNCHI

 

Ai apărut cu vișine în păr,

vântul le scutură plăcut la

intervale egale de secunde și de întrebări.

 

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Zbor într-un ochi de vultur (poeme)”

Mihai PĂCURARU: Sculptor de cuvinte (poeme)

BALERINA ŞI  EU

 

O balerină a dansat toată noaptea de vară în

visul meu; ştiu că nu toată noaptea, ci câteva

treceri de minute; apoi mişcările se repetau,

ceruri multe se deschideau în vârtej,încercam,

nereuşit, să ating trupul ce unduia ca în deşert,

în faţa celui sfârşit de sete.

 

Simţeam trupul împins, cu mâinile întinse,

aripi în noapte spre flacăra speranţei-

nu simţeam căldura, nici arsura.

 

Gura doritoare de izvor părea să ajungă

unei sclipiri de un veac mistuind

dorinţa ce nu cunoştea un punct.

Dimineaţa, privind pe fereastră, în iarba

din mine, o altă balerină dansa pe

pe muzica venită de nu ştiu unde,

și eu dansam…

 

PÂNZA DE PĂIANJEN

 

Rupe firele din plasa în care te afli la o

distanţă apreciabilă de suflet.

 

Plasa creează iluzia de rezistenţă,

dar nu e pentru tine pregătită.

 

Acolo, păianjenul îşi ajunge sieşi,

e vânător şi pradă, renaşte, îşi amplifică

spaţiul de vânătoare, dintr-un univers în altul.

 

Ne apucă miezul spiritului, discutând

despre păianjen, poet şi plasă.

 

Cine pe cine înghite, renaşte şi e veşnic

lună pe cer, noapte şi zi?

 

LINIILE ÎNTUNECATE DE URSITE

 

A plecat dis-de-dimineaţă şi nu a ajuns nicăieri.

A plecat pe la prânz şi nu a ajuns undeva.

A plecat spre seară şi nu a ajuns acolo.

De ce mereu plecarea nu te duce unde ai dori,

când îţi conturezi spaţiul încărcat cu

baloane, cu inimi şi multe drumuri,

ce se opresc, încrucişate, în voinţa

mâinilor tale brăzdate.

Îţi spunea odată de întretăierea liniilor

cu ochi de-o parte şi de alta, privitori

spre paşii ţinuţi în popas, ce au o unduire

pe care n-o bănuieşti acum, tânăr.

 

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Sculptor de cuvinte (poeme)”

Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii

Motto:

„E rimarrai

La cosa piu bella

Tra tutte la cose belle

A cui non ha saputo

Dare spiegazione.’’

(Gianluca Purgatorio)

 

„Si vei rămâne

Cel mai frumos lucru

Între toate lucrurile frumoase

Care nu au ştiut

Să dea explicaţii.’’

(Traducere din limba italiană de Mihaela Anca Dimciu)

 

 

UNEORI, URMELE

 

Mă iau după urmele tale, ştiind că ai

Trecut cândva prin faţa visului avut,

Şi nu ajung nicăieri: numai smârcuri,

Corbi, pomi desfrunziţi-un peisaj funest.

 

Caut continuarea lor, în cele patru puncte,

Fire nevăzute mă ţin în loc, înaintând

În mocirlă, cu greu, încercând să prind

De gheare una din păsările ce zboară

Deasupra, ce strigă numele tău.

 

Multe aripi, în vârtej, ridicat, şi norii storc apă

Pe faţa mea, numele tau rămâne scris şi

Rostit de nu ştiu cine, până ce urmele

Îşi lasă ploaia: nu mai înţeleg visul

Şi mocirla, şi numele.

 

 

COREGRAFIE

 

Aduni, alergi şi risipeşti petale de înţelepciune,

Precum păpădia, cântecul rămâne

Abur pe cer în trecerea avioanelor

La foarte mare înălţime.

Ce armonie-te întrebi şi te miri

Când faci piruiete între pământ şi cer,

Adâncind lutul, înălţând zmeu gândul.

Ai vrea să cuprinzi, din înalt, ceea ce n-ai

Înţeles, să topeşti nectarul în miere, să

Ungi ferestrele sufletelor, să strigi, fără

Să fii auzit doar de tine, cine ştie cine…

 

Ce scurt e dansul într-o coregrafie învăţată de la

Naştere-chiar de mai-nainte, cu vârste:

Jumătate e viaţă, restul e domol de moarte,

În ocean, o Atlantidă de iubire.

 

 

VINERI-SEPTEMBRIE

 

N-ai mai completat cuvinte în căsuţele goale

Pustiite de păsări; ai privit de pe dealuri

Rugina pădurii şi copiii ce alergau

Printre copacii pregătiţi să-nceapă, treptat,

O nouă toamnă spre iarnă, cu răbufniri

Printre frunzele lăsate de părinţii tăi.

Viile nu s-au cules, în arealul păstorit de tine,

Te simţi legat de mustul ce-ncepe să

Sară ca un ied în boabe, aşteptând

Zurgălăii tinereţii bahice ai anilor, acum

Scuturaţi în bănuţi de salcâm.

Norii sunt tot acolo, aşa cum îi ştiai,

Când printre florile de mărăcini, ca un domn,

Scriai versuri ce alunecau în râuri

Printre vârste şi aripi ridicate în văzduh.

Cine e acolo unde tu nu mai cauţi,

Nu vrei să ştii de sărutul trecător al

Dimineţilor albastre din jocuri

Un tangaj ce ameţeşte, pe rând,

Râuri, pomi, vârste şi părinţi.

 

 

BĂTAIA ÎN UŞĂ A UNUI PESCĂRUŞ

 

Talazurile mării spre ghiocei romantic urcă:

În lotuşi, menire de a cânta urcuşul iubirii,

Pedeapsă de cine inventată?

În fiecare zi, bătaia aceea în uşă sau în inimă,

Îndulceşte speranţa unui mers târât-

Apoi decolezi în tine.

Un tărâm aşa cum îl ştiai, de atunci când

Zăpada ţi se părea că e grămadă de fulgi,

Dintr-un loc unde cineva jumuleşte

Păsări, să-ţi arate o cale de a zbura, fără

Să te ridici de la pământ.

Acum ai urmărit câtiva paşi spre umbrele

Ce ţipă în jurul tău, iar tu, credul, nu înţelegi

Că e un scenariu, cu un bun regizor,

Cum în apus un joc de nimeni inventat,

Descifrând durerea într-un plăcut sărut,

De jumătate alb şi jumătate negru.

Te las într-un vals, cu o barcă şi-un pescăruş

Crescut de mine.

 

 

ALFABETUL RIDICĂRII

 

Un copil vede un balon înălţat şi ar dori

Să fie acolo, ca o treaptă spre şi mai sus.

Lângă el, tatăl îi spune că odată a fost

Cu dorinţa în flăcări de înălţimi,

În lanul mării de maci ai vârstei.

Nu te poţi târî, ostaş al tranşeelor pustii, cuib

Cu zgomote conservate în canalele de știri.

Nu poţi zbura, Dedal şi Icar au plutit

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii”