Al. Florin ŢENE: Eminescu nu moare niciodată

 

Eminescu  nu moare niciodată

 

Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

 

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu el de mână.

 

Eminescu n-a murit niciodată el vine

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

nu moare niciodată, dar niciodată

doar a urcat în vis.

 

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

și cuvinte țese

în cântec

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

 

Eminescu nu moare niciodată, doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

–––––––-

Al.Florin ŢENE         

Anatol COVALI: Grupaj de matepoeze*

Poetul Anatol COVALLI, ne surprinde din nou printr-un nou gen de poezie fixă: matepoeză-matepoeze

Iată și explicația autorului!

*MATEPOEZĂ – MATEPOEZE

,,Acest nou gen de poezie fixă, începe cu un distih în monorimă, după care urmează o strofă cu rime feminine şi masculine încrucişate. Versurile cu rime feminine au unul 5, iar celălalt 11 silabe. Cele cu rime masculine au un vers cu 4 silabe şi celălalt cu 10 silabe. În pofida inegalităţii numărului de silabe, cititorul va fi impresionat de muzicalitatea poeziei. Şi datorită acestei inegalităţi şi diversităţi a numărului de silabe, care sunt pare la numerele impare şi impare la numerele pare, am numit genul de poezie MATEPOEZĂ. Mate de la matematică şi poeză de la poezie. Iată cât de frumos se armonizează poezia cu matematica şi cum se completează reciproc !” Anatol Covalli

Revista Logos&Agape îi dorește prietenului și omului de cultură Anatol Covali, noi succese și noi creații, spre satisfacția cititorilor și pentru îmbogățirea poeziei românești cu noi genuri. Acum ceva vreme, într-o cronică, îl denumeam un ,,bijutier de cuvinte”. Mariana Gurza

***

 

NOULUI AN

A mai sosit un an. Pe al său prag
privesc în urmă zâmbitor, cu drag,
căci cel ce pleacă
mi-a fost prieten şi ce-am vrut mi-a dat
fiind în viaţa mea ca o prisacă
cu rod bogat.
*
Sper că cel nou va fi şi mai frumos,
mai împlinit şi mai armonios,
mai plin de vlagă
şi va aduce-n dar tot ce vreau eu
în mica, dar vrăjita lui desagă,
plină mereu.
*
O, an superb, tu care n-ai să fii
ultima treaptă, ci vei pregăti
alte urcuşuri,
dându-mi în dar mirabile viori
cu ale căror magice arcuşuri
să cânt splendori
*
Am să încerc să nu-ţi dezamăgesc
încrederea cu care vii firesc
promiţând daruri
pe care le-am dorit până mai ieri
şi care să îmi pară pe amaruri
dulci mângâieri.

31 decembrie 2019

 

 

Sentinţă

Să ştii, iubita mea, că tu ai fost
cea care-a dat destinului meu rost
şi ţel spre care
iubirea ta tot timpul m-a condus
ferindu-mă ca-n clipe de-ncercare
să fiu răpus.
*
Dacă-am învins şi ţie-îţi datorez,
căci tu ai fost întruna-n mine miez
din lava cărui
vulcani de biruinţă au ţâşnit
şi cei care-au dorit ca să mă nărui
m-au ocolit.
*
De-aceea te iubesc atât de mult
c-o patimă ce-adesea e tumult
şi-mi dă putere
să ocolesc prăpăstiile-adânci
când urc spre vârful care lângă cer e,
păşind pe stânci.
*
Destinul a dorit să-ajung ratat,
dar Cel de Sus m-a binecuvântat
cu o sentinţă:
Să nu cedezi, să nu te laşi înfrânt,
să crezi mereu că totu-i cu putinţă
pe-acest pământ.

2 ianuarie 2020

 

 

SUNT CONVINS 

Nu mă-ndoiesc. Din contră. Sunt convins
că şi dacă sunt nins, n-am fost învins,
că nimeni încă
n-a reuşit să-mi dea măcar un brânci
pentru că-am fost puternic ca o stâncă
cu văi adânci.
*
Credinţa care-n mine e nucleu
este de fapt un strop de Dumnezeu,
o picătură
de infinit din care-am fost creat
ca-n trup să nu existe vreo nervură
ce n-a vibrat.
*
Am fost mereu ceea ce sunt acum
şi am avut de fapt acelaşi drum
cu mici popasuri
în care-am încercat să fiu altfel,
stând îndelung cu mine la taifasuri,
vorbind de ţel.
*
Nu am de gând vreodată să mă schimb.
Şi eu şi viaţa, sub acelaşi nimb,
mai stăm o vreme
care va fi-ncărcată de prinos,
de gânduri adunate în poeme
la care cos.

3 ianuarie 2020

 

 

SUNT ALTUL

 

Ce minunat este să crezi ardent
că-acest frumos, tulburător prezent
care începe
să se preschimbe-n splendid viitor
nu are văgăuni, nu are stepe
şi niciun nor
*
pe cerul său ce e de fapt azur
care a fost mereu imens şi pur,
de un albastru
ce niciun muritor nu l-a văzut
pentru că doar privirea lui Zoroastru
l-a mai avut.
*
Renunţ la ieri. Pe mâine nu-l aştept
pentru că azi merg doar pe drumul drept
fără să-am ţinte
lăsând ca timpul să îmi dea ce vrea.
Ştiu că numai privind spre înainte
nu voi cădea.
*
Sunt altul. Şi nu ştiu nici când , nici cum
am devenit cel care sunt acum.
Atâta forţă
n-am mai avut de mult. Atâta zel,
care din lumânare face torţă
într-un nou ţel.

4 ianuarie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Grupaj de matepoeze*”

Corneliu NEAGU: Fructul oprit

FRUCTUL OPRIT

 

Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,

dezvăluindu-te misterioasă-n faţa mea,

am tresărit cuprins d-un tremur deodată

și-o teamă ireală-n mine se năştea.

Ai apărut în viaţa mea fără de veste,

învăluită-n aură de înger izgonit,

care s-a rupt din taina dogmelor celeste

pentru-a gusta din pământescul fruct oprit.

 

Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,

căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,

ci am rămas pe loc încremenit privindu-l

cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba.

În ochii tăi creşteau dorinţe ne-mplinite,

mă răstigneau, fără să știu, pe trupu-ţi în delir,

prin timp ne rătăceam pe nefireşti orbite,

gustând îmbrăţişati zeescul elixir.

 

Aș fi rămas cu tine veşnic, neuitato,

supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,

iubirea mea de-a pururi  ţi-aş fi dat-o

ca-n sferele cereşti din nou să te ridic.

Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară

pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit

și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară

de înger detestat și veșninic răzvrătit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

13 ianuarie 2020

Varga István ATTILA: Îmblânzindu-mi clipele-ţi (poeme)

Neinspirate strângeri

 

Îmblânzindu-ţi uşor,

pe nesimţite…

necrezute doruri,

durerile neinspirate,

de a fi cuprinse…

În nevoințele

Inexistent,

Dar a tot…

Necuprinse.

Ce ne cuprind

În a lor pufoase,

Dulci atingeri!

Asupritoare strângeri…

Nemeritate mângâieri.

 

 

Totuşi neînfricat cădem

 

Pășind in gol,

Cu picioare,

De viață neatinse.

Neatingând,

Pământul

Și fiind(ul).

 

Pășind in urme,

al umbrelor,

Groaznice hău

Totuşi neînfricat.

 

Cad, decad

şi recad.

Nu singur.

Nu eu.

Continue reading „Varga István ATTILA: Îmblânzindu-mi clipele-ţi (poeme)”

Simon JACK: În viul vremii (versuri)

***

croșetai zulufi de mătase
pentru coarnele caprelor ce săreau peste
infinitul precar al umbrelor
de aragan,
pustiul îți dăruia ofrandele de corali nisipoși
ai beduinilor căutători de ape,
cerul tot al tău
învinuia taina lunii în circumcizia luminii
adăpată în ,,chimono”de alcatraz
solar,
setea domnea peste tot, chiar și-n palma ta
ce-mi modela lutul picioarelor
intru scăldarea unui eden proscris
fântânilor ce-ți acopereau gleznele unui
sărut occidental,
sepia surâsului tău malign eșuase pe plaja
pescarului din mine pe când eu
marțian, culegeam printre planete pătrate
ultimile rămășițe ale trecerii tale
prin convalescența gânguritului meu
sentimental…

 

 

CAVIAR PE MUCEGAI

 

Surâsul viermilor pe rouă
zădărnicie veche în postulatul lui Ahile
călcând biohazarduri electrificate în bezna
unui amalgam,
vecernia luminii dezbrăcată
in joia mare postind curat dar pe furate
miresme alungate din tămâia ce fierbe
laolaltă cu nemurirea în cazan,
drumeagul pietrelor sfințite
de nu știu cine purtând pe cap furii de nimburi
e calea nouă din dorință
selenizând argintul lunii pe raclele de porci
cu arcuri ce-au erijat iubiri în plumburi
cei travestiți în cupidoni masați,
alegorii roiesc perpetuu
in ermitaje camuflate cu drob de sare de la
Pape ce ne invită-n carnavaluri sodomizate
de satrapi,
atâta eden în sandală, atâta caznă în exoduri
miros de morți în habitate înstrăinate
demiurgic în infinituri fără leac,
priviri ascunse după colțuri de firide
zbor de dracule-n liliacul de armindeni,
agore plânse de ulise cel ce-a uitat în vinul
minții o mie de închiși prin temple și o
Fatimă adolescentă țesând bumbacul umbrei
sparte în giulgiuri scumpe peste ziduri
adăpostind pe Marco Polo prosternat,
cu mâini murdare mâncăm rod de lauri
mulțumim atrofici către ceruri în fanta
sclipirii unui șpan, ne auzim în reluare ecouri
xeroxează neputința celui ce nemișcat
din vanuri se face colb în armistițiul unui
armaghedon îngândurat pe prispa bătrânilor
din îngeri nesculptați,
in robe de bufoni etilici cu spaima negrului
in cazne lovind în alburi fără grai
se plimbă-n promenade ample cei ce au
banul la ciorap, pe melci se etalează vrajba
ierbii necălcarea ursitoarelor e cancer în
gutui, nesfârșită întemnițarea frunții se
perindă prin pleoape mângâiate aleatoriu
de vânturarea unui Ene împodobit
cu stratageme orientale în gustul mierii
amărui, Shogunul nordurilor pardonate de
ere caste cu verande sălășluiește mort
in viul vremii și nesperate idealuri se fac
sensei în nopți samsare orbecăind colonizați
pe rând în pacea florilor de tei,
din gustul toatelor noi scribii
ne ungem pana cu tortură și ne-nvelim cu
mucegai, revin și-ntreb scârbit de ura ce
ne amăgește cu temei,
de ce uităm ades de pâinea dospită cu sudoare
piciorul gol în zdrențe atât de rar,
vorbim în tălmăciri limba maternă mâncăm
din celălalt ca viermii din absență sleioși pe
guri de hoit și…caviar.

 

***

Îmi e cu neputință să mai răzui neclintirea
acestui timp imberb în liniștea mieroasă
a stuparelor din piatră măcinată,
il las intenționat, irelevant
in evantaiele mov ale gheișelor reinventate
deasupra surinamului păgân
poate va fi răcoare și-n stepa mea
cu orbi pe cusătură
poate-mi va fi zburând,

colcăie caricaturi ambrozii în
afișe desenate pe speteaza umbrei unui turn
de parașutat corbi tătari,
o voce albă strigă din pubele:
,,alfa și omega”
,,alfa și omega”
,,alfa și…”
imi e cu neputință să mai aud
cu ochiul plâns
ce cade la pământ și se răscoace!…

 

 

VĂLUIRI

 

Cerul atât de liber
ca un fir de praf sălbatic
pe unde de condori,
deasupra ca niște zmei prinși pe firul
unui stâlp de telegraf
ingeri mai dorm între două ierni
cu semn de carte,
ei visează la striviri neconsolate…

văluiri,

cocori în voaluri de timp
amestecat cu vin…

vin perisabili și străini feți frumoși
imbrăcați în torțe de lumină,
să le pregătim așternuturile de noapte
vor dormi aici,
o eternitate!

 

 

COTIDIAN POETIC

 

Îmbrățișări alb-negru,ziare aruncate
prin săli de așteptare
in gări de protocol,
vitrine goale și umbre ferecate la subsol
trece regele prin cronici nesemnate
miting neanunțat la cafeneaua
de la mall,
Continue reading „Simon JACK: În viul vremii (versuri)”

Elena TUDOSA: Verdele liniștii (poeme)

În liniștea profundă a înserării ,
Căzând obosită în brațele amurgului,
Mă învelesc cu verdele însingurării,
Și-adorm oftând de dorul lui.

În visele din noapte, aștept să-l întâlnesc,
Să mă pierd de drag în verdele smarald
Al ochilor, ce-atât de mult îmi lipsesc,
Din ziua în care a plecat în neant.

În clipele triste, când singură sunt,
În verdele câmpului m-aș înveli,
Și ca o floare legănată de vânt, ,
Sub mângâierea sa, să mă pot odihni.

În verdele câmpului unde vin să pască ,
Și să alerge nestingheriți, frumoși căpriori,
Mă învelesc și aștept să renască,
Măcar în vise, iubirea de care mi-e dor.

În liniștea verdelui, plin de viață ,
Te-aștept iubite în noapte să-mi vii,
E-atâta frumusețe, puritate, speranță ,
Iar tu mă privești numai din veșnicii.

 

 

Edenul pasiunii,
(răspuns)

 

În tăcerea nopții mute,
Ce mă arde ca pe jar,
Sub delirul din secunde,
Ne lăsăm purtați de val,

Însetați de clipa care,
Dornica-i de fericire,
Să mă -mbeti cu-o sărutare,
Să mă -nvalui în iubire,

Și încătușați în vraja,
Dragostei ce mi-a lipsit,
Inimii tu să-i fii straja,
Cavalerul său dorit.

Sub lumina cald-a lunii,
Pradă , unul altu-i să cădem,
În vâltoarea pasiunii,
Ne-om desfăta în Eden,

Fi-vom slujitorii vieții,
Sclavii dragostei pierdute,
Schimbându-ne calea sorții ,
Ne vom împlini iubite.

 

 

Vino dar te rog iubire,

 

Vino azi soarbe-mi tăcerea,
Din privirea-mi castanie,
Căci vreau ca să uit durerea,
Care zilnic mă sfasie,sfâșie,

Și mă arde neîncetat,
Mai rău ca argintul viu,
De mă sting într-un oftat
Când de tin’nimic nu știu.

Continue reading „Elena TUDOSA: Verdele liniștii (poeme)”

Maria FILIPOIU: Rugă pentru frații noștri australieni

RUGĂ PENTRU FRAȚII NOȘTRI AUSTRALIENI

 

Doamne, slobozește norii

peste al focului pârjol

și înseninează zorii

negrii de foc mistuitor!

 

Ascultă ruga fraților

și stinge flăcări cu ploaie,

când strigă după ajutor,

îngenuncheați de văpaie!

 

Dă-le speranța înapoi

și salvează-i din pericol,

că-i plin trecutul de eroi,

ce n-au trecut de obstacol!

 

Fă triumfătoare viața

pe-aripile fericirii,

că se năruie speranța

din clepsidra omenirii!

 

Nu distruge țărișoară

în dramatică sentintă,

omenirea să nu piară

cu-a naturii suferința!

 

Vezi a ochilor făclie

și candela sufletească

arzând cu lacrimă vie

de mir, viață să renască!

 

Am aprins-o-n miez de noapte,

de-a sufletului credință,

pentru solidaritate

cu frații în suferință.

 

La Tine îmi înalț rugă

din altarul meu sufletesc,

viața să nu se distrugă

în țara cu rai pământesc.

 

Dar puterea Ta e mare

în Universul planetar

și Te rog, cu disperare,

să nu-mi lași ruga în zadar!

 

Te-aș mai ruga, pentru o zi

să duci gerul Bobotezei

din „Iarna” lui Alecsandri,

la focul vegetației.

 

Lacrimi de compasiune,

revărsate din sufletul meu

îmi însoțesc rugăciune

pe calea către Dumnezeu.

 

Ascultă-mi glasul sufletesc

în drum spre-mpărăția Ta,

când Te rog și Îți mulțumesc,

de-a salva AUSTRALIA!

–––––––

Maria FILIPOIU

București-România

5 ianuarie 2020

Claribel Alegría: Îmi place să dezmierd frunzele

Tablou de Martin Missfeldt

*


Îmi place să dezmierd frunzele

Mai mult decât cărți

Sau reviste

Și ziare

Mai mult decât buzele în mișcare

Repetând cărțile,

Revistele,

Dezastrele,

Îmi place să dezmierd frunzele

Sub ele să-mi îngrop fața

Să simt răcoarea lor pe-obraz

Lumea s-o văd

Prin sita lor cernută

Trecută prin verzi vămi

Și să-mi ascult tăcerea

Cum se coace

Licăr mijit pe buze

Spărgându-se de limbă

Pământul să-l ascult

Și să-i ghicesc suflarea

Țărâna-mi va fi trup

Voi fi al gliei corp

Și-al țarnei

Claribel

Claribel Alegría, Nicaragua (1924 – 2018)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Me gusta palpar hojas // Más que libros/Revistas/Y periódicos/Más que móviles labios/Que repiten los libros,/Las revistas,/Los desastres,/Me gusta palpar hojas/Cubrirme el rostro de hojas/Y sentir su frescura/Ver el mundo/A través de su tamizada/A través de sus verdes/Y escuchar mi silencio/Que madura/Y titila en mis labios/Y se rompe en mi lengua/Y escuchar a la tierra/Que respira/Y la tierra es mi cuerpo/Y yo soy el cuerpo/De la tierra/Claribel

Eugenia BUCUR: Decembrie

Decembrie

 

Cade decembrie, în amintiri,
Încărcat de lumina zăpezii,
Vegheat de drumuri lungi,
Stele prin urma plecării,
Să capete strai de fulg alb,
Cu el să zboare până departe.
Uite, în inimă la mine e un loc.
E gol şi e linişte, şi e noapte.
Acolo voi ați stat în sărbători.
Nu va mai sta nimeni niciodată.
Ca un fum gândul se ridică lin,
Răspunsul stă în bolta curată,
Iar pe ea dorurile aşezate-n cruci.
E iarnă şi plouă des şi mărunt,
Suflet lângă suflet, împreunate,
Ce numără spații, ce dor cărunt!

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

8 ianuarie 2020