Irina Lucia MIHALCA: Poeme

lumina ce pâlpâie

 

simţi că ţi s-a mai întâmplat asta.

ţi-e dificil să alegi.

 

de ce ne-amintim viitorul?

plouă. timpul pare golit, limitat.

aminteşte-ţi, ne vom întâlni.

 

viaţa este acolo unde creşte iarba.

să luminăm drumurile şi să vedem gropile.

siguranţa şi nesiguranţa depind de noi.

 

poţi să-ţi uiţi bătăile inimii. totul urcă.

urcăm, nimic nu se-opreşte pe drum.

veche-i memoria clipei.

nu are timpul acesta niciun timp.

 

simţi magnetul dintre noi.

accepţi ciocnirea faliilor.

te bucuri de cutremur.

 

cunoaştem bine verdele diafan al câmpului.

sclipiri de lumină licăresc din trecutul cald.

 

dacă eşti în gândul cuiva,

ceva din tine s-a transferat acolo.

 

picătura

 

foc biruit de apă.

 

unde cade o stea ies toţi

să se hrănească.

 

fac dragoste literele-ntre ele.

 

ca să simţi gustul apei

cauţi picătura în secetă.

 

oscilezi, ac de busolă, între nord şi sud,

între est şi vest.

caută răspunsul în globul de cristal.

 

părea un fluviu

ce nicicum nu poate fi trecut înot.

 

mă aşteptai la mal cu focul aprins

să-mi usuci hainele.

 

cu vârful degetelor

 

asta eşti tu

o gazdă bună, cu ceaiul fierbinte pe masă

 

am cucerit priveliştea ta.

mulţi maci pe acolo.

 

mult dor de libertate de exprimare.

 

fericire-atinsă cu vârful degetelor.

ziua de mâine tot va veni.

 

doar faptele ne fac eroi.

 

ascuns printre litere

 

am pătruns în adânc pe câmpul deschis.

 

căutări, mirări, adâncimi.

bucurii. abisul neliniştilor.

 

un bărbat rareori plânge.

 

în lumina din noapte pietrele dorm.

în tăcere te-ai risipit.

 

să nu mă rătăcesc îţi las semne fără sens.

 

nu eşti niciodată singur

ascuns printre litere.

 

priveşte prin lumina degetelor.

––––––––––––

Irina Lucia MIHALCA

București

16 aprilie, 2018

 

Vasilica GRIGORAȘ: Iluzii fără niciun miez

Iluzii fără niciun miez

 

Se-ntoarce
să mai vadă o dată
oraşul cu cerul împurpurat
de răsăritul soarelui
de-acum propiul său apus.

 

Cu chipul livid,
pleoapele roşii
şi ochii încercănaţi
privirea i se pierdu
pe drumul deşirat
printre copacii în floare
şi borne kilometrice
într-o contemplare absentă.

 

La capătul drumului,
cu spatele-i gârbovit
şi mersul şovăitor
poartă în mână
o valijoară uşoară
pentru că atât mai putea duce.

 

În cadrul porţii
mai multe umbre
se iţeau mimând
o compasiune nestăvilită,
gingaşă şi naivă urare
de bun venit.

 

După ce primi
paşaport diplomatic
pentru şedere definitivă
plângând ca un puşti
se întoarse în copilărie,
adolescenţă, tinereţe…
Începu în tăcere
să descarce rând pe rând
frânturi de amintiri
din pozele alb-negru
şi scrisorile parfumate
din plicurile roz.

 

Acceptare tacită
amestecată cu un fel de furie
în livada mai mult adormită
în care răsar şi-nfloresc
doar iluzii fără niciun miez.

(Din volumul „O corabie la timp potrivit”, Iaşi, PIM, 2018)

––––––––-

Vasilica GRIGORAȘ

15 aprilie, 2018

Viorel Birtu-PÎRĂIANU: Surâsul

SURÂSUL

 

în noaptea aceea
desculț de gânduri, de păcate
pășeam prin valurile vieții
mă loveam de stele răzlețe
căzute din cer lângă mare
m-am ascuns în trupul ăsta
desfăcându-mi legăturile cu flăcări și foc
purtam în ochi făclia să lumineze drumul
în palme stropi de iubire
să înflorească mărgăritare sub pași
uneori îmi așezam craniul ostenit
peste întrebările lumii
alteori mă culcam între cei adormiți
unde nu era nici durere, nici suspin
o clipă doar, o clipă eternă
atunci am înțeles veșnicia
când m-am trezit
râurile sufletului curgeau alegoric
pur, pășeam peste spini
purtând pe buze surâsul învierii

–––––––––––

Viorel Birtu-PÎRĂIANU

Constanța

15 aprilie, 2018

Petru Daniel VĂCĂREANU: Când Basarabeanul cântă

Când Basarabeanul cântă

 

Dinspre Basarabia adie
Vântul cu izul tămâiat
De lacrimi ce au căzut
În Siberia cu smerenie

 

Sub cizmele demonice
În rugăciuni de sânge
Vărsat fără vreo cruce
Dorindu-și să apuce

 

Ziua aceea mult visată
De a mai săruta odată
Mâna mamei noastre sfânte
Ruptă întregită în lupte

 

Ca tot românul să asculte
Tricolorul șoptind tare
„România noastră Mare”
Fără seamăn măi javre

 

Ordinare in continuare
Ce urlă lingușitoare
Că Basarabeanul
Nu-mi este de aici din neamul

 

Care acum nu are lupul
Zimbrul Securea de la Alba Iulia
Să vă taie limba trădătoare
De să se sperie dușmanul

 

Când doina românul o cântă
„A României Marii și Sfântă”

–––––––––––-

Petru Daniel VĂCĂREANU

15 aprilie, 2018

Cristina Maria NIȚĂ: Dac-aș putea

DAC-AŞ PUTEA

 

Dac-aş putea să smulg şi să arunc
Săgețile de patimă din gând,
Aş înflori ca visul unui prunc
În somnu-i,printre îngeri alergând.

Dac-aş putea,zâmbind să-mbrățişez
Pe cel ce nu prieten mi-e ci spin,
De m-ar răni încât să sângerez,
L-aş duce-n brațe pân’la Cel Divin.

Dac-aş putea ca-n fiecare zi,
Umil să rabd pe cei ce mă-ncolțesc,
Oricât de cruzi,de înrăiți ar fi
Aş vrea şi pe aceia să-i iubesc.

Dac-aş putea de vorbe care dor,
De scâncetul meschin, nu mi-ar păsa.
Ca lacrimile ploii,de-al său nor
M-aş despărţi şi-n urmă le-aş lăsa.

Despică-ți cer adâncul tăinuit
Şi plouă-mi sfânt,peste-nsetat deşert,
Din lutul reavăn,strigă-mi desluşit,
Să înțeleg,să vreau,să pot…să iert.

Din volumul ,,Dincolo de aripi”
editura Pim 2017, Iaşi.

–––––––––––

Cristina Maria NIȚĂ

15 aprilie 2018

Lavinia BUD: Să ne legăm

SĂ NE LEGĂM

 

Cine suntem noi, oamenii,

o clipă, un vis, o veșnicie,

o forță care vibrează

și creează mereu?…

Trupul nostru însuflețit

luptă cu neputința

de a se înălța

în lumina răspunsurilor

căutate cu mintea

și cu mâinile

prin miracolul născocirilor.

Pașii noștri de împletesc apăsat

și urmele neșterse de ploi

mărturisesc adevărul

rostit din inima neîntinată

a începutului de Cuvânt.

Să ne legăm tot mai mult

numele de ceva,

de dreptate și adevăr,

de iubire…

Să mergem,cu sufletul tânăr,

la izvoarele lumii!

Cu fire nevăzute să ne legăm

de apele pure,

pentru a merita darul lor:

„Tinerețe fără bătrânețe

Și viață fără de moarte.”

–––––––––––

Lavinia BUD

Timișoara

15 aprilie 2018

 

Nicu GAVRILOVICI: Manifest pentru sănătatea poporului meu

Manifest pentru sănătatea poporului meu

 

Poporul meu încă-și cerșește dreptul
La viață, la iubire și la pâine,
Sperând să fie-o zi mai bună mâine
Nu simte cum i se străpunge pieptul.

 

Poporul meu cel harnic n-are unde
Muncii, în țara unde-i dorm bunicii,
A renunțat la pofte și la vicii
Și sărăcia rușinat și-ascunde.

 

Poporul meu în țara lui e slugă
Când la străine porți nu rătăcește,
Impozite și TVA plătește
Chiar și pe cerul ce-l imploră-n rugă.

 

Trudind în alte zări, orfan de țară,
De stele și de lună și de soare
Neavând bani măcar de lumânare
Refuză, încăpățânat, să moară

 

Că nici sicriu nu are din ce-și face…
Pădurile i le-au tăiat străinii…
Amar în gură-i pare gustul pâinii
Muiată-n ciorba acră de potroace.

 

Sătui de umilințe și corvoade
E timpul ca să ne unim cu toții,
Să alungăm din fruntea țării hoții,
Cuvintele, să modelăm în spade.

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Manifest pentru sănătatea poporului meu”

Mugurel PUȘCAȘ: Autoportret

AUTOPORTRET
( reverie…)

 

Bard troienit clădind Cuvântul…
Fiu elegiac al Vechii Ere,
Aprig sau lin, valsez cu Gândul,
În pas de vers, născând himere.

 

Eu… Aspru ger sau cânt de lire,
Decor floral răsfrânt în şoapte,
Pastel de umbre, reverie,
La ceas târziu, în miez de noapte.

 

Eu… Inorogul fără splină,
Neostoit sub calde patimi,
Clepsidra vieţii mi-e lumină,
Lud amalgam de dor şi lacrimi.

 

Plutesc prin cer în legea firii,
Pe aripi largi de nemurire,
Gust din izvorul fericirii,
Stropi de divin, sorbind iubire.

 

Şlefuitor de vers şi minte,
Aed, rătăcitor ca vântul,
Păşesc vetust în Noua Eră,
Placid, împărăţind Cuvântul!

––––––––––

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

13 aprilie, 2018

Diana Ciugureanu-ZLATAN: Cum mă plâng Smărăndiță sărind cămașa de pe mine

Cum mă plâng Smărăndiță sărind cămașa de pe mine

 

Se vestea nașterea…
Dragostei
prin surparea de peste noapte,
a Mănăstirii
cu turla creionând
Constelații nebănuite…

 

Ce vis de jertfă
m-ar fi scuturat
în miez de necunoaștere,
să „concresc” cu piatra ascetă
o viață înghițită de hazard,
o ană-pilon
alăptând
copilul Românismului?

 

Voi zidi o dublă Mănăstire:
ici – un fir de nisip, colo – o scară ,
ici – un geam, colo – o poartă,
ici – un Altar, colo – o Clopotniță…

 

Oare va mai exista
o ană sau două
întru reazem al legendei
locașurilor gemene?

 

Opresc timpul făgăduitor
de arginții omuciderii
bătuți cu setea locului sub soare.

 

Opresc două lacrimi
aprinzând lumânarea spovedaiei,
îmi țes ca iță în războiul dorului,
pana însurită de atâta nescriere,
îmbrățișez o lume uimită
de legănarea în palmele Lui Dumnezeu,
deși mai caut în zare
nevenirea ta
la izvorul sihăstriei
prin tânguirea clopotelor
turnate de Sfânta Unire.

 

Au muțit profeții,
au prins grai necuvântătoarele
când sfârtecându-mi ruga,
șlefuiai infernul către Rai…

 

Ți-am adus un înger de bun venit…
au răsărit la loc, Mănăstirile-gemene,
cu tot cu aripi prinse în mortar.

 

Se vestea râstignirea
Dragostei prin șantiere
blestemate cu sclavi
lingând cizma șovină
la ceas de Centenar,
oprit de lege și de datini…

 

Adie a Viață
dinspre dealul cu Biserica monahului
ascunzând turla sub albastră…
țiglă metalică de acoperiș.

––––––––––-

Diana Ciugureanu-ZLATAN

Chișinău

14 aprilie, 2018