Le las ofrandă, prin filele de carte,
Ca mărturie a existentei mele-adusă…
Cine-o va răsfoi, avea-va poate parte,
Să-mi vadă viața, ca un film expusă…

O viață mediocră, plină cu de toate…
Mai mari… mai mici, precum la fiecare…
Să trec prin ea, de zor am dat din coate,
Fără să cred, că făcui scofală mare !

Doar… poate vreo gaură-n stătute ape…
O mică tulburare-n Universala Rezonanță…
Cât o clipire, când pică prafu-n pleoape
Sau, când vă fac din ochi, cu nonșalanță !

Nu știu cât de bine-a fost sau cât de rău…
Sărind într-un picior, mă-nălțam de la pământ…
Limita sunetului o rupeam, cu tămbălău,
Adăugând la spuse mii, câte-un cuvânt !

Cât mi-e traiul, vreau lăsa in urm-o umbră…
O pată… cât de cât, în infinitul Univers…
De culoare-un strop, în existența sumbră,
Lăsat pe pânză-mi sau, într-un simplu vers !

Și, de-alții s-or găsi să nu prea le placă,
Nu-i bai, să-mi lase-n pace cartea-nchisă !
Mai mult să facă ”atotștiutorii” stând la clacă,
Vorbind despre-o „poetă”, cu rima ei ucisă !

Pălăria peste ochi voi trage și un șut în vânt !
Nu-mi pasă… peregrin voi fi în alte sfere…
Acolo, nu-i loc de ”piticii”, cu perfid cuvânt
Și nici de orișicine cu searbăda-i părere !

Înghemuită stau în colțișorul meu,
Cu ochi pierduți, mintea prin gânduri…
Valuri de-amintiri, mă împânzesc mereu,
Mă trag spre anii-acei pierduți în neguri…

M-opresc din cale, uitându-mă-napoi
Să mai privesc in urmă, măcar o data,
Pe-ai mei înscriși în lumea de-apoi,
Neșterși pe veci din inimă, vreodată….

Și tot pe-același drum, mă văd copilă,
În colb, la sat, mă joc în grâne și livezi
Și lacrimi curg din ochi și-mi este milă,
De noi, copii din ulicioară, bătrâni sa-i vezi…

Mă scol și-mi ridic privirea tristă la oglindă,
Să văd hainul timp, ce urme mi-a brăzdat…
În flacăra de lumânare, ce joacă pâlpâindă,
Văd parc-același chip de fată, ochii de-altădat…