PRAF ȘI UNDĂ
Ar putea fi totul doar praful unor unde,
de la întâiul element până la piatră,
de la întâia vibrație până la cuvânt,
de la sunet până la muzică?
Sau scânteia flăcării
ne arde ochiul când o privim
de prea de aproape?
Dar cine dă și ia suflul pleoapei
atunci,
de nu mai simți nicio undă,
nu mai vezi niciun praf,
nici o vibrație de cuvânt,
sau sunet de muzică ?
––––––––––
Anghel Zamfir Dan
23 septembrie, 2018
Redă-mă!
Redă-mă din nou!
Dă-mi drumul din strânsoarea trupului tău
Cu care mă acoperi.
Atât de des mă acoperi!
Dă-mi drumul pe ape curgătoare,
Pe sub salciile plângătoare să mă întind,
Să mă găsesc în tăcerea nebună.
Mâinile tale, sudate sunt de mijlocul meu,
Neatins de ape stătute,
Neatins de gânduri pierdute.
Ochi-mi tăcuți te împrumută la margine de seară,
Când dorul de tine începe să doară.
Desfă-te din strânsoarea iubirii nebune,
Reda-mă pe mine!
Dă-mi drumul pe ape,
Să pot şi să vreau, să nu uit de tine.
———————————–
Simina PĂUN-MOISE
24 septembrie, 2018
Mulţumire
Oare ce mi-aș putea dori mai mult ?
Am fost întotdeauna un tumult
în viața care
mi-a dăruit și ce nu i-am cerut,
din dragostea-i mereu mistuitoare
făcându-mi scut.
Am fost pe culmi și-acolo am rămas
să îmi admir azurul meu retras,
dar plin de seve,
pe care dacă alții nu-l zăresc
e pentru că, cu toate că-i aieve,
e har ceresc !
Sunt fericit că am ajuns aici
fiind artist și nu biet măscărici,
poet ce lasă
în urma sa creații care vor
să aibă parte de o viață-aleasă
în viitor.
Anii sunt mulți, sunt grei, plini de omăt,
dar când mă uit adesea îndărăt
nu mi-e rușine
de ce-am făcut și las în urma mea
și simt că Cel pe care-L port în mine,
aici mă vrea !
————————————–
Anatol COVALI
București
24 septembrie, 2018
TRISTEȚEA UNEI FRUNZE
Eu sunt o frunză trecătoare
Din pomul vieții scuturată,
Întinsă stau pe o cărare
Și în picioare sunt călcată.
De m-o durea ceva nu-i bai
Că nimănuia nu îi pasă,
În agonie îmi duc trai,
Puterile de tot mă lasă!
Am fost cândva un muguraș
Și-am înflorit în pom cu drag,
Mă tot curta un fluturaș
Ce zbura-ntruna tot pribeag.
Am devenit o frunză verde
Și străluceam de frumusețe,
Azi mai că nu-ți vine a crede
Că am ajuns la bătrânețe!
Foșneam prin pom ca și mătasea
Când vântul pielea-mi mângâia
Și mai verde-mi era cămașa
Sub soarele ca purpura
Și păsări îmi cântau aproape,
Și somnul blând mi-l desfătau
Și-n depărtări valuri de ape
Auzul verde-mi încântau
Dar, toamna a sosit hapsână
Și verdele mi-a-ngălbenit,
Am devenit tot mai bătrână
Și pielea mea a ruginit!
Vântul cu-adierea-i dulce
Din vara care a trecut,
Bătăi puternice mi-aduce
Și astăzi din pom am căzut,
Sub grei bocanci voi fi strivită,
Pământul mă va înghiți,
O amintire zdrențuită
Pentru tot omul eu voi fi!
———————————–
Florentina SAVU
24 septembrie, 2018
– Imagine internet –
E toamnă iar
E toamnă iar
Frunzele stau să cadă
Otava-i crudă-n câmp
Și-n sat
Miroase-a marmeladă
A cânepă uscată
Și-a prune brumării
În lozniți afumate
Și-s boabe
Dulci în vii
Ce mai ! E toamnă iar !
Cu galbeni porumbiști
Pe dealuri cu brândușe
Cu puf de păpădii
Și-n cană aburind
Rachiu de corcodușe
Cu dans de păsări sure
Și brume pe cărări
Cu nori și vânt și ploi
Venind
Din depărtări
Ce mai ! E toamnă iar !
–––––––––––
Lidia STAN
24 septembrie, 2018
– Imagine internet –
Despre minciună
Doamne, învaţă-mă
ce este suferinţa
Doamne, uneşte te rog
piatra
jumătăţile
fă-le să nu mai existe
axa balanţei
eternul declin.
Doamne, prin piatră
redă-mi toată fiinţa
Doamne, învaţă-mă
smerit să te-ador
învaţă-mă
nu ştiu, te implor
să nu mai existe
axa
sentinţa.
Uneşte jumătăţile Doamne, te rog
văzîndu-le sparte
încotro să mă rog
dacă oglinda inimii
minte
şi aripile trag
într-o competiţie oarbă?
Doamne, în neîndurare
suferinţa este deşartă
amînare
zbor inutil
acelaşi ocol
îngenunchiat destin
van sacrificiu
ce nu poate schimba
lumea printr-o jertfă
visând acelaşi supliciu
pentru o fericire
trăindu-şi rebel
aripa efemeră
departe de adevăr
şi îndurare.
Doamne, în neîndurare
suferinţa este deşartă ardere
iraţională iubire
cel mai perfid infern.
Aş vrea să pot trece
prin întunericul
dintre cele două pietre
niciodată să nu mai dezbine
urmărindu-se pe furiş
prin falia despicatelor umbre-
logica strîmbă,
perfidia iubirii
să o cos .
Aş vrea Doamne,
smerit să te-ador!
Dar nu ştiu, te implor,
cum să nu mint
când sufăr cumplit
şi totuşi,
aleg strâmb o minciună,
un petic din mantia divină
imaginându-mi că am visat.
Uneşte jumătăţile Doamne, te rog
încotro să mă rog
dacă oglinda inimii minte
şi aripile trag
într-o competiţie oarbă?
——————————-
Vlada ADALVA
Bucureşti
23 septembrie, 2018
Violeta SECOȘAN CADAR
Timișoara
( Din volumul „Himere”, Editura Mirton, 2oo9)
Noian de negru
Noian de negru acoperă crengile,
Se zbate sufletul între nuiele,
E frig și bate vântul printre frunze
Și dintr-o dată o liniște se așterne,
Se aude doar tăcerea dintre umbre
Și ropotele cailor se aud în depărtare,
Foșnind frunzele-n cale, izbind pământul cu copite goale.
Frunzele sunt în cădere liberă
Și nu apucă zorile, vine iarna cu ninsorile,
Se agață viscolul de ramuri
Și clopotele se aud cum bat din ce în ce mai tare,
Anunță vremuri tumultoase, cu iubiri canceroase,
Ura se sădește în cuvinte,
Iar iubirea dispare printre morminte.
———————————-
Anca-Maria DAVID
24 septembrie, 2018
LA HOTARUL DINTRE EU ȘI TU
Am adormit. Aici. Pitulată
în căldura visului
la hotarul dintre eu și tu.
Se arată sângele
prin trupul pâinii.
Luminile din cuvinte
scutură în sine
întru rodnicie
eterna sămânță a lui ”a fi”
în cer nu pe pământ.
(Dar dincolo de vis ce e?)
Nu mă treziți!
De abia acum îndrăznesc să ascult
martorul mut al întruchipărilor
facerii, înălțării și morții
hotarului dintre eu și tu.
——————————
Carmen CIORNEA
23 septembrie, 2018
Nu-i nimeni, acasă, la tata…
Nu-i nimeni acasă la tata,
Paragină-i toată ograda,
Demult se duse şi mama
Pierită de tot e livada.
Un tei la poartă-i hotar
Cu crengi aplecate a rugă,
Ce plânge de dor în zadar
De tainica lume pe fugă.
Şi ochiul fântânii e gol
E strâns în piatra tăcerii,
Muşcata-i uscata-n pridvor
Căzută-n negura vremii.
De-acum zăvorâtă e poarta
Se doarme demult în țărâni
Nu-i nimeni, acasă, la tata
Nici umbra bietelor mâini.
La casa cu două ferestre
De-acum e stinsă lumina,
Visat-am cândva o poveste…
Nu-i nimeni…să-mi facă cu mâna…
——————————–
Vasile COMAN
Fânari/Ploieşti
15 septembrie/ 23 septembrie 2018