Acolo unde cerul şi pământul se unesc

 

Norii-au plecat, ploaia s-a oprit,

simţi răcoarea şi miresmele serii?

Închide ochii, ascultă-i simfonia!

– Cu tine nu mai simt nimic,

 mă tulbură această melodie.

 În aburii liniştii,

 timpul pare să se fi oprit,

 prin fiecare poveste

 te urmez într-un alt timp.

 Priveşte cerul, ascultă-i şoapta!

Ce e frumosul dincolo de un gând?

 

Prin curba privirii, o apostilă

– asocieri, atingeri, emoţii, stări

ce-şi poartă departe matricea-n noi… -.

Suntem reflectarea

unui creator absolut, desăvârşit,

cu cât ne adâncim în El

deschidem porţi nebănuite azi,

dar mâine poate fi

iluminarea eternului din noi.

 

Suntem gânduri într-o mare de gânduri,

nu pescuim nimic necunoscut,

doar ceea ce cunoaştem.

Suntem goi şi descoperiţi în faţa Lui.

Să nu frângi aripile nimănui!

În adierea nopţii desfă pumnii

şi lasă fluturii să zboare!

– Nu pot, de teamă să nu te scap,

 nu am puterea să rezist unei profunde iubiri!

 Între lume şi tine plutesc, 

 în adâncimea cerului doar pe tine te văd.

 Te caut în fiorul pe care mi-l transmiţi

 în lumina eternei încântări.

 Nimic din tine nu-mi este străin,

 mă porţi fascinat spre zări senine 

 şi clipe noi ale paradisului,

 pentru acum, aici, dar şi pentru

 acel veşnic acord al armoniei depline.

 

 – Zborul spre tine-i viu, om frumos al inimii mele,

 spre destinaţia finală,

 în dansul spiritului te-am văzut.

 O mare învolburată,

 un mister eşti, ochii tăi mă răscolesc!

În aureola timpului, culcată în pliurile spiritului,

sunt doar un gând multiplicat

în evantaiul gândurilor. Tu cine eşti?

– Ecoul tău, un veşnic căutător! 

Vreau mult mai mult din tine.

 Sunt una cu tine, cu lumea,

 cu cerul, cu marea, cu vântul,

 cu lumile din fiecare.

 Mă-ndrept în cel mai tainic loc,

 acolo unde

 cerul şi pământul se unesc.

 

În colţul ochilor, o picătură de rouă

topită într-o lacrimă este inima ta,

sufletul tău

mereu va fi călător

spre-acel tărâm unde mă vei întâlni…

 

Aici, acolo, pretutindeni

 

Te simt al fluturilor,

ca semn că iubirea există, visule!

Pe malurile apelor, sub clar de lună,

plutim împreună,

de mână cu cerul, prin imaginile

ce trec prin noi, zărim ţărmul speranţei.

– Ce frumoasă, mereu cu privirea căutând, 

 înconjurată de-o aură, răscolind lumile!  

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poeme inedite” →