Mesaje tainice
În miez de noapte sub
pleoapele neadormite ,
Răsar lumini
Ce îți varsă liniștea
Purificata în neștire.
Esența devine povestea
Care șoptește neauzită
Mesaje tainice
În timpul ce îți pierde urma,
Spre infinita muză
Ce însoțește turma de cuvinte…
——————————-
Alexandru-Eusebiu CIOBANU
1 octombrie, 2018
PRIN TIMP ȘI SPAȚIU
Prin timp și spațiu fi-vom culori spre infinit
Cu palmele întinse spre un zbor nesfârșit,
Privim timpul curgând iute-n nemărginit
Suntem izvor de viață în iubiri regăsit.
Suntem bucăți din soare, din stele strălucite,
Cu frunți calde și albe în ploaie miruite,
Suntem fluturi și păsări mereu curajoase,
Suntem si dans nebun de ape vijelioase.
Suntem frunze din iarna vieții risipite
Plutind frumos prin spații de ploi curățite,
Ne strecurăm prin nori ca apa printre stânci
Revărsându-ne în dor și în vise adânci.
Suntem un somn divin, încununat cu dor,
Vraja din clipa senină a unui fior,
Suntem dorința nebună de-a cunoaște totul
Și de-a experimenta și tăcerea și jocul.
În zare ni se-arată cer viu de mărire
Și munți falnici acoperiți cu iubire,
Suntem flăcări de vis într-un iubit univers,
Suntem visători născuți pe buze cu vers.
Zbor ne luăm către stele, spre raiul cu flori,
Cu aripi strălucitoare ca și fluturii-n zori,
În acest zbor dragostea să ne însoțească
Și-n speranțe, muguri tuturor ne-înfrunzească.
Către cerul etern, din lumea noastră plecăm
Fericiri nebănuite acolo sus să le-aflăm.
Pe câmpii ca smaraldul și atât de-nflorite
Lună, soare ne zâmbesc cu sclipiri aurite.
Din aceste înălțimi vom ajunge-a privi
Cum jos, pământul de tot o-nverzi,
Cum va trece vrăjitor prin cele patru-anotimpuri
Culegând din toate bucurie și nimburi.
Viața întreagă-i un cerc: pleci, te-ntorci, și sari punți
Și treci de prăpăstii și munți,
Îți clădești fără preget,cuprins de-același dor
O viață de fericire care să curgă izvor.
Visezi odihnă pe un pat plin de flori
Și mult frumos cu care să te înconjori,
Lumea toată fi-va un curcubeu,
Cu iubire colorând visul tău
În brațe te-o lua, la sânu-i de Dumnezeu
Fiindu-ți lumină, pat și-uneori, alizeu,
Cerul este iubire dar se poate și mânia
Însă, pe toți ne cuprinde în nemărginirea sa.
Cântecul acestei vieți e frumos dar doar unul
Și se-mprăștie prin timp cum se-mprăștie fumul,
O inimă-adevărată fi-va pentru toți omenirea,
Fi-va forță și vrajă dar va fi și zidirea.
Dumnezeu ne-a dat-o nu ca pe-o pedeapsă,
Viața întreagă-i iubire dar și-un vis în transă,
Ura niciodată nu vom survola
Zbor și drag, întruna, suflet ne-or invada!
———————————–
Florentina SAVU
1 octombrie, 2018
Tristeţea e în noi
Tristeţea e în noi ca niciodată,
arzându-ne-n mistuitoru-i foc
viaţa stupidă şi sacrificată.
Tristeţea e în noi ca niciodată
fiindcă speranţa stă îngenuncheată
de când răbdăm umili bătăi de joc.
Tristeţea e în noi ca niciodată,
căci stăm striviţi sub munţi de nenoroc.
Am obosit
Am obosit de-atâta suferinţă.
Umblăm năuci prin tristele ei ploi
mâhniţi că n-avem nicio biruinţă.
Am obosit de-atâta suferinţă
ce a ajuns de-o vreme-obişnuinţă
şi vine peste noi ca un puhoi.
Am obosit de-atâta suferinţă,
care nicicând n-a fost mai multă-n noi.
Stăpânii râd
Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
îşi fac palate, huzuresc din plin
şi-al remuşcarii zbucium nu-i apasă.
Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
duc fără grijă viaţa lor luxoasă,
ştiind că somnul ţării e deplin.
Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
că-n jurul lor e numai plâns şi chin.
De ce răbdaţi?
De ce răbdaţi ale puterii toane?
Vă place-atât de mult să suferiţi?
Ei sunt câţiva , noi suntem milioane.
De ce răbdaţi ale puterii toane?
Spune Marie, spune tu Ioane,
oare nu vreţi să fiţi şi fericiţi?
De ce răbdaţi ale puterii toane
şi-n resemnare zi de zi dormiţi ?
Unde-i mândria?
Unde-i mândria noastră strămoşească?
Parcă-am orbit de tot de când dormim
şi nimeni nu mai vrea să se trezească.
Unde-i mândria noastră strămoşească
ce îi făcea pe răi să se-ngrozească
la gândul c-am putea să izbucnim ?!
Unde-i mândria noastră strămoşească?
Doarme ca noi şi somnu-i unanim.
Din zi în zi
Din zi în zi durerea e mai multă
şi viaţa ne dă doar tristeţi în dar
în timp ce-ai noştri-asupritori exultă.
Din zi în zi durerea e mai multă,
răbdăm umili şi laşi orice insultă
şi resemnaţi bem fluvii de amar.
Din zi în zi durerea e mai multă
dar nu-ndrăznim să ne-ncruntăm măcar.
————————————–
Anatol COVALI
București
1 octombrie, 2018
Continue reading „Anatol COVALI: Triolete (versuri inedite)”
Povestea macilor și dorul
O mare de maci dintr-un lan
ascuns într-un vis
O priveam cu gândul hoinar
într-un târziu apus ,
Mi se părea că macii gingași
corolele și-au deschis
Fermecându-mă,
cu frumusețea lor de nespus!
În adieri de vânt,
macii sângerii cu mine vorbeau
Iar trista poveste în șoapte
doar eu le-o înțelegeam,
Suspinând mi se plângeau
că sunt gingași și delicați
Dar că în zori treziți din somn,
de rouă sunt încărcați !
Ei ,macii purtători ai iubirii
nu înțelegeau legea firii
Îi simțeam dar îngândurată
îi alintăm cu privirea,
Aș fi vrut să rup din soare
doar câteva raze aurii
Prin ele să le aduc în dar,
din sufletu-mi mângâierea.
Trezindu-mă din lunga visare
priveam în tăcere macii
Şi-o lacrimă sub genele mele
simțeam cum se zbate,
Doar soarele tomnatic
ce se pierdea printre norii cenușii
Lua cu el povestea macilor
și dorul ce mintea-mi străbate!
Mi-ești drag Octombrie
Mi-ești drag Octombrie, ești minunat
Al tău pastel natura o -înfioară,
În suflete trezești din dor iubire
Şi nostalgii ce n-au asemănare .
Tu nemurirea pui adesea în clipe
Ce-s trecătoare însa lasă în gând,
Doar amintirile din toamnele însorite
Când fericiți le petreceam zâmbind.
Se înfiripau în nopții mulțimi de vise
Noi stelele le număram pe rând ,
Ne mângâia cu blânda-i adiere vântul
Iar frunzele cădeau din pomi foșnind .
Cu pași ușori călcam covor de frunze
Dar tu adesea te opreai din mers,
Pe buzele-mi fierbinți îmi dăruiai sărutul
Eram doi visători pierduți în univers!
Continue reading „Maria HOTEA: Mi-ești drag Octombrie (versuri)”
Inimă de Lună
Lasă-mi inima curată
S-o atârn pe cerul meu,
Lună plină, nestemată,
În bătăi de Dumnezeu!
Să mă lumine în noapte
Cu un zâmbet din fereastră,
Și să-mi povestească-n șoapte
Toată taina ei cerească
Toate vremurile stinse
Între palme, chipul blând,
Serile cu stele ninse
Pe-al meu vers și-n al tău gând
Și voi cere înc-o dată
Luna mea, inima ta,
Să-mi lumine ș-altădată
Tot ce-n nopți nu voi uita!
——————————–——–
Dan-Obogeanu Gheorghe
1 octombrie, 2018
ALINĂ
Alină-mi dorul de tine alină-mi,
cu o pală de gând, cu o mângâiere divină,
privește-mă în timp ce te ating
tremurând și înfășoară-mă tandru întrun vis
inventat de curând.
Îmi era așa dor să-ți simt gustul
buzelor înfierbântate,
umerii să îți cuprind cu vorbe în alint
înmuiate,
să-ți simt carnea crudă
cum inventează povești de iubire
să mă pierd în neanturi
coborându-mă în tine.
Ce-ți tremură formele ascunse în suspine
ce-mi arde privirea chipul tău dezvelit
ce frumos rătăcim amândoi pierduți în veline
pagini nescrise de iubire în cuvânt.
Alină-mă, alină marină
și urcă-mă în vârful acela de munte promis
să-mi pierd calea și drumul și sensul ursit,
doar atingeri visate să am în gând
doar tu în suspine să mă învălui
cu tremurul trupului tău dezvelit.
——————————
Anghel Zamfir Dan
1 octombrie, 2018
Nocturn tomnatic
A aprins în taină,luna,
Stelele de la fereastră,
Să ne spună “noapte bună”,
Somnul lin, în noapte-albastră;
S-au pitit sub frunze, gâze,
Să se încălzească-n toamnă,
Adormind cu mici iluzii,
Răsuflând în panoramă;
Adiind, un vânt cam rece,
Ne salută pe la geam,
Lin foşnind prin frunze vrăbii,
Care dorm acum pe ram,
De prin taine reci, tomnatic,
Gând de primăvară, lin,
Se abate-n inimi, practic,
Ca o cupă de alb crin…
De la soare, parcă-o rază,
Adiind spre luna nopţii,
S-a desprins, să scrie-o oază
Printre stele-aprinse bolţii;
-Tu, şirag de clipe line,
Ce-aduci linişti printe noi,
Lasă-ți aripa-angelină
Peste laurii din ploi!
Lasă-ţi ochiul să se scurgă
Peste florile dormind,
Din izvor, un fir ajungă
Pe obrazu-ţi adormind…
Dintre codrii tăi, prea tineri,
De bătrânul timp,mâncaţi,
Să se vadă ochii-i nuferi,
Peste pomii-ţi, prea înalţi!
Lasă-i să unească cerul
Cu pământul,lin dormind,
Pretutindeni, cu misteru-i,
Aţipind, uşor zâmbind…
…Lin, sub pleoapă odihnească
Ochiu-ţi magic,infinit
De-armonia-ţi omenească,
Unică-n suflet divin,înger viu, neadormit!
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
30 septembrie, 2018
Îți mai aduci aminte toamnă
Îți mai aduci aminte toamnă
Când amândouă mutam calea,
Că frunzele căzute-ndeamnă
Să le păstrezi neștearsă, jalea ?
Îți mai aduci aminte toamnă
Când petreceam cocori cu gândul,
Iar drumul neștiut înseamnă
Că zborul lor cunoaște, rândul ?
Îți mai aduci aminte toamnă
Cum file trec din calendare
Iar tu , frumoasa noastră doamnă,
Te risipești prin trup, ce doare ?
Ți-aduci, știu bine că ți-aduci,
Prin gânduri albe-n văi cu ceață
Și lângă albii, peste lunci,
Hai toamnă, să te strâng în brațe !
Să-ți cânte vântul
Cernită toamnă, te-am adunat din picuri
Și stau și scriu și număr prin iertare
Te-ai răstignit în noi , ca umbra prin nimicuri
Și nu ne-ntrebi de vara, ne mai doare.
Distinsă doamnă, te-ai îmbrăcat în vise
Și dori și treci și mângâi o-ntâmplare,
Doar tu renaști, prin florile ucise
Și vremuri reci , uitate pe-o mirare.
Măreață toamnă, pastel ți-ai pictat fața
Și râzi și cânți și zbori în frunze căzătoare,
Cu bruma ta, ne cumperi dimineața
Și nopțile , ce-au curs mai lăsătoare.
Iubită toamnă, ți-ai pus în straie roade
Și struguri și belșug și daruri multe
Și ne-ai adus și nopți ușor ce-or cade
Dar ia-ți cu tine vântul, să le- ncânte.
Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Toamna lirică (versuri)”
Necuprins
Curge lacrima din soare
Cu amarul de pelin
Și se face-ntinsa mare…
Pe la țărm numai senin…
Navigând corăbii multe
Printre valurile albe,
Cărăușii știu s-asculte
Valurile prinse-n salbe …
Pescăruș mă fac în noapte
Și colind pe-al mării chip,
Îi presar cu fine șoapte,
Peste maluri alb nisip…
Peste val îi cern dorințe,
Praf de stele, stropi de mir,
Și îi chem dintre ființe
Ploaia rece de safir
Să se-ntindă ca o taină
Peste tot cuprinsul verii,
Să o-mbrace-n scumpă haină
Cu parfumul primăverii.
Și din ‘nalt de zări albastre
Să-i prind stele la rever,
O cunună de-albastre
Pentru veșnicul mister…
Un mister se face visul
Ce l-am scris pe sânii mării,
Al meu zbor e necuprinsul
Ce l-am scris în pragul serii
………………………………..
Poate lacrima-ți să-ți curgă
În mări galbene de dor,
Al meu dor aș vrea să-mi fugă
Peste-ntinderi într-un zbor!
——————————–——–
Dan-Obogeanu Gheorghe
30 septembrie, 2018
Sub raza unei clipe
Nu e uşor să laşi totul să treacă!
Când erai mic aveai copacul tău,
cu înălţimea lui
îţi măsurai anii copilăriei,
pentru el trăiai,creşteai, te bucurai,
cu el plângeai, cu el râdeai.
Ţi s-a spus că toate cele bune şi rele
acolo se vedeau, în copacul tău!
Aşa creştea sau se usca,
aşa înflorea sau nu înflorea,
aşa se legăna sau se scutura,
iar tu îl îngrijeai cu sufletul.
În fiecare din noi e un Iov,
cădem ca să ne ridicăm,
doar în spaţiul dintre cuvinte
vei regăsi esenţa.
Niciun gând nu este mai uşor decât altul.
Niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,
nicio privire nu este mai clară decât alta,
niciun om nu este mai presus decât altul.
În spatele nostru există mereu cineva,
ne-mpinge, ne-ncurajează,
ştii că poţi şi-ţi continui calea.
Asemeni soarelui, asemeni izvorului,
asemeni florilor, asemeni păsării,
venim să dăruim lumina,
viaţa, culoarea şi cântul.
Pe cerul tău, aduşi de o briză uşoară,
norii apar, stau şi se duc.
În tine e taina, aerul,
mişcarea, lumina,
acolo palpită liniile calde
ce dau viaţă pânzei lăuntrice.
Alergi, sari, strigi, cânţi,
te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.
De departe simţi apropierea persoanei iubite,
din câteva mişcări, fără compas,
fără cumpănă, fără să ştergi,
inima ta conturează
prin vibraţia ce trece prin suflet,
culori, tonuri, nuanţe, lumini, umbre,
sub raza unei clipe de bucurie.
Rostire
Cu privirea te caut, inimile
sunt făcute