Carmen CIORNEA: Împiedicarea noimei

ÎMPIEDICAREA NOIMEI

Tata mergea mereu adus de spate.
Mulți credeau că e cocoșat. Medicii
îi scriau rețete sofisticate. Doar eu și cu el
știam că se preface pentru a mă ține
mai ușor de mânuță și-a preveni
orice împiedicare.
“Așa putem fi mai aproape!” și
mă conducea pe alambicate cărări
deslușite cu ușurință de călăuza-tată.
”Învață cum să nu te împiedici!”
și noima aleilor întortocheate
drept mi se deslușea!

Dar între timp
eu creșteam prea înaltă
tata descreștea abrupt
și a devenit mult prea greu
să ne mai ținem de mână
și tata s-a împiedicat
și mi-a cerut
să-i amintesc noima cărării
din care crește lumina
când verticala trupului s-a fisurat!

(Tată, de ce-ai crezut că eu nu am uitat?!)
…………………………………………………

Medicii mi-au cules cioburile de pe betoane
și m-au reclădit în sala de reanimare,
cu mare grijă ca să nu-mi extragă decât
fisurile ce refuzau să redevină eu. Sigur,
nu eram conștientă de ce-au făcut ei.
Profesioniști. Oricum, înainte de a intra
sub anestezie noima cărărilor
îmi era tulburată: cum, de ce și
până când voi mai fi eu
fără de tine, tată?

——————————

Carmen CIORNEA

30 septembrie, 2018

Maria HOTEA: Versuri

Când pașii

Când toamna pașii ce-ți poartă iubirea ,
Îi aud în foșnet de frunze arămii
În ochii-ți iubitori iți citesc fericirea
Și oful din dor se pierde știind că-mi vii.

N-am să mă pierd iubite cu firea,
Am să-ți răspund cu-n dulce sărut
Doar inima-mi tresare fiindcă iubirea,
La atingerea ta o simte ca la început.

Tremurând însa renasc iarăși fiorii,
Ei sunt stăpânii sufletelor noastre
În trupuri zămislind dorințele iubirii,
Când visători simțim magia din astre.

Lumina din stele trezește plăcerea,
Ce arde pe altarul din dorul aprins
Iar trupuri flămânde simt mângâierea,
Din focul iubirii ce este de neînvins.

Cu patimă aprinsă în caldă îmbrățișare,
Sărutul fiind scânteia din aprigul amor
Luna măiestră privindu-ne cu uimire,
Înțelege se pare iubirea născută din dor!

Nostalgia toamnei

Așterne toamna covor de frunze arămii
Din dor de tine se nasc în suflet melancolii,
Privesc cu nostalgie la ramul desfrunzit
Îmi pare că și vântul pentru o clipă a amuțit.

Revin în gând pe rând doar amintiri fugare
Și în singurătate absența ta mă doare,
Mă întreb când oare au trecut atâția ani
Când fericiți noi ne plimbam pe sub castani.

În zbor ,pe nesimțite trecut-au anii tinereții
Pe umeri simt doar greutatea bătrâneții,
Tu îmi revii în gând dar știu că ești doar amăgire
Departe-mi ești și-mi rătăcești prin amintire.

Prin șoapte neînțelese zadarnic eu te chem
Iar pașii rătăcesc prin frunzele căzute care gem,
În suflet mai păstrez iubirea arzătoare pentru tine
Dar știu că timpu-i trecător, nicicând el nu revine.

Doar dorul tău în suflet simt ce mult mă doare
Așa cum bruma toamnei ofilește orice floare,
Plâng pe alei castanii cu ramurile desfrunzite
Iar genele le simt de lacrimi calde umezite!

——————————-

Maria HOTEA

30 septembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Ipoteză imorală

IPOTEZĂ IMORALĂ

Pe un mal abrupt de lângă râu
toamna s-a oprit înfuriată,
vântul serii, desfăcut din frâu,
alerga sub bolta-ndoliată.

De pe vârful fagului trăznit,
dar rămas acolo în picioare,
se urca învinsă spre zenit
vara, adâncită-n neuitare.

Într-o parte, podul dărâmat,
rezemat de salcia pleoasă,
asculta, venite dinspre sat,
bârfele mesteșugite-acasă.

O, iubito, știi că auzeam
vorbe încărcate de ocară? –
că acolo-n taină ne iubeam
stând pe-o ipoteză imorală!

———————————————–

Corneliu NEAGU

30 septembrie, 2018

Anatol COVALI: Pereche

Pereche

Eu te urmez și-atunci când nu mă chemi
vrând ca-mpreună să croim prin vremi
drumeaguri care
n-au fost bătătorite până-acum,
dorind să întâlnim în orice zare
altfel de drum.

Am putea face ca de pe cărări
să desluşim cu totul alte zări
mult mai diverse,
care să ne ofere rând pe rând
nu picături de ploaie, ci averse
prin orice gând.

Aşa vom reuşi să ocrotim
tot ceea ce de când ne ştim iubim.
Şi ar fi pace
în inimile noastre ce-au visat
ca straiele iubirii să le-mbrace
cu-adevărat.

Şi am rămâne-n amintiri astfel
cum ne-am dorit. Nu doar un ea şi-un el,
ci o pereche,
un Făt Frumos cu Cosânzeana-n zbor
purtând în chip de floare la ureche
sufletul lor.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 septembrie, 2018

Anna-Nora ROTARU: Spre zarea celora, ce nu cuvântă…

SPRE ZAREA CELORA, CE NU CUVÂNTĂ…

Motto:

Arată-ți dragostea, când cel iubit este în viață,
Degeaba să i-o spui apoi, nu te aude-n ceață…

Un ecou, din depărtări, niște șoapte, parc-aud
Și un scâncet de vioară, ca de legănare cântă…
Îmi trezesc roi-amintiri, din trecutul verde crud
Pașii-mi fug care-ncotro-mprăștiindu-i ca zălud,
Cu speranțele trezite și cu doruri ce frământă
Caut zarea… celora, ce nu cuvântă…

Vântul despletește arome, levandă și tămâie,
Așa bine cuibărite, din vremi apuse și tăcute…
Mirosul mamei, de coji de portocală și lămâie,
Simt parcă și-adierea, fruntea să-mi mângâie,
Auzind parcă-n timpan, calde șoapte și plăcute,
Atât de dragi mie și-așa de cunoscute…

Întind mâna cerând neantului să-mi mai aducă,
Înapoi tot ce-am iubit, dar plânsul mă sugrumă…
Figură parcă întrevăd, poate-i iluzie sau nălucă,
Mâna trec prin ea, văd lacrimi, cad și se-usucă…
Seamănă ca-n zorii dimineții, picături de brumă,
Căzute, pe frunze moarte și pe humă…

Cu cât m-apropii, Ea, mai mult se-ndepărtează,
La fel și-ecoul cântului de leagăn, de odinioară…
Doar ochii-i mai zăresc, blândețea o păstrează,
Cercând să-mi spună, dar de doruri lăcrimează…
Îmi rămâne doar în vânt, de-adio cântul la vioară,
Miros de levandă, lămâi și tămâioară…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

30 septembrie, 2018

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: A dor…

A dor…

Ești zâmbetul meu când moartea mi-ar smulge
Și rugă, și trepte, și hore.

Ești lacrima mea când viața m-ar prinde
Și iad, și pedeapsă, și doine.

Ești pacea din luptă și lupta din pace
Când bate pendulul a tine.

Sunt ceea ce nu poate fi decât clipa
Iertată din ieri, azi și mâine.

————————————

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia/Republica Moldova

30 septembrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Ultima zi de septembrie

Ultima zi de septembrie

Motto:

’’ Îmi dai duminica inimii tale, ca să scriu un poem în ea?’’
(Magda D.Suciu)

Îmbrățișează-mă până mă doare
aprinde o candelă sărutului absent…
și vorbește-mi despre duminici
despre un lut interior jucat în picioare
c-o boabă de rouă amestecat…
iubirea nu mai răspunde la nici un tratament
lacrimile-mi stau ciorchine
pe-un rug de mur
și acela retezat…
vine un timp …să iubești
și nu știi de ce deznădejdea, se pare
e primul dintre păcatele de neiertat…

Toamna ia foc și-i miros de frunze
și de jocuri cerești
și de-o șoaptă păstrată-n ierbare,
e ultima zi de septembrie,
cu iubire, spre tine vin…
ți-am spus!
cu spaimele mele fermecătoare,

Îmbrățișarea vreau să ne fie
cel mai amplu discurs
despre Iubire…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

30 septembrie, 2018

Anghel Zamfir Dan: Vino la mine

VINO LA MINE

Vino la mine iubire
și împarte-mă în porții de fericire,
de mângâieri și privire, de atingeri visate,
de umblet prin nori cu închisele-mi pleoape.

Ia-mă în brațe și mă sărută
și dă-mi iubire să îmi ajungă,
mă ia și mă lasă, desfă-mă și mă îndoaie
să îmi pierd capul iubindu-mă în neștire.

Lasă-ți amprenta atingerii pe sufletul meu
să te am lângă mine oricând te vreau eu,
când starea mea te vrea și te cheamă
tu să fii în mine deja, ca o icoană.

Mă rog la spicul ce vântul adie,
mă rog la struguri și la frunza din vie
să rămâi toamna mea visată într-o vară
să-ți rămân dragoste găsită în fecioară.

Vino la mine și mă îmbie
cu ce din izvor iubirea învie,
mă toarnă în pocale, mă soarbe din cupe
să-ți rămân gustul din ape,
vie dorință
potolită doar cu iubire.

——————————

Anghel Zamfir Dan

30 septembrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Masca

Masca

Viața e o poezie,
Tristă, veselă, se ştie.
Inima e de hârtie,
Faci din ea, bucăți o mie.

Eşti artist de faimă mare,
Sau de eşti de mâna a doua,
Nu contează cine, care….
Joci un rol de modă nouă.

Iei o scenă la-ntâmplare,
Iți pui masca ce se cere,
Strigi atât cât poti de tare:
„Ăsta-i rolul, o plăcere!”

Ăsta-i rolul scris pe-o carte.
Eşti bărbat sau eşti femeie,
Nu te-ntreabă cine-mparte,
De a sufletului cheie.

Strigi pe scenă, te prosteşti,
Vrei pe toți să-i mulțumeşti.
Dar când vrei s-aduni, să scazi,
Vezi doar riduri pe obraz.

Vezi că eşti dator la viață,
Vezi că eşti doar o paiață.
Şi te uiți cu disperare,
Cine strigă cel mai tare.

Cine joacă rolul cui,
Cine-n viață e hai-hui,
Cine are suflet trist….
Mai exist…nu mai exist?!

Şi te uiți în urma ta,
Simți cum vine noaptea grea,
Cu o mantie de lună,
Să-ți ureze „moarte buna!”.

Şi iar stai, şi-aduni şi scazi,
Netezeşti al tău obraz.
Închizi ochii-ncetişor,
Îți iei zborul lin…. uşor….

Ai doi zloți în buzunar,
Ți i-au pus….dar în zadar.
Vama treci tot clandestin,
Face parte din destin.

Îți porți masca şi în moarte,
Din scenetă face parte.
Îți joci rolul pân’ la capăt,
Îi strigi morții ca se poate.

Că se poate să te lase,
Vieții să îi ții de saşe.
Să încerci s-o joci din nou,
În acelaşi cazinou.

Dar cu zaruri măsluite,
Cu rulete înnoite,
Crupieri sa fie alții,
Să se schimbe saltimbancii.

Şi ajuns la judecată,
Ascunzi masca pe îndată.
I-o predai lui Dumnezeu,
Nu îi ceri, măcar…. un leu.

Faci proces-verbal cu El
Şi-l semnezi: un derbedeu!

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

29 septembrie, 2018

Florentina SAVU: Cine suntem…

CINE SUNTEM…

Cine suntem…dar…mai suntem?
Mai avem vlagă în noi?
Mai suntem la fel de sprinteni
Când înotăm prin nevoi?

Mai putem să ne numim
Pui de daci, mândri, vioi
Mai putem să înflorim
Și să devenim eroi?

Ne putem noi compara
Cu acei străbuni viteji
Ce au știut a lupta
Și-a rămâne mereu treji?

Noi dormim un somn de moarte,
Și din el nu mai ieșim,
Ne sunt idealuri sparte,
De rău nu ne mai ferim!

Le lăsăm în voie toate,
S-a stins tulnicul demult,
Goarna nici ea nu mai poate
Să redea acel tumult.

Cine-n seamă să le ia
Când uitate-au fost și ele,
Viața asta nu e grea
Numai vremurile-s grele!

Decebal și Burebista
S-or întoarce în mormânt,
Zău că viitorul ista
Nu l-au prezis prin cuvânt,

N-au visat să fim urmași
Fără sânge-n instalații,
Să fim numai niște lași
Și să ne ia țara alții,

N-au visat să stăm pasivi
Când ne pierdem din valori,
Să devenim, mulți, parșivi,
Niște buruieni, nu flori,

N-au visat că vom pleca
Vreodat’ capul la străini,
Că vreodată-i vom uita
Și vom deveni păgâni…

Cu ce să ne mai mândrim?
Cu frica și nepăsarea?
Bunul țării-l oferim
Pe nimic, asta e starea:

Sărăcii, nevoi și lipsuri,
Boli și moarte peste tot,
Alții cunosc paradisuri
C-au știut să dea din cot,

Au știut să ne-ngenunche,
La tăceri să ne reducă,
Sufletul multora plânge,
Mintea…chiar le dă de furcă!

———————————–

Florentina SAVU

29 septembrie, 2018