Anatol COVALI: Sevă

S E V Ă

Stropi de lumină picură norii
când pe-a mea boltă se înghiontesc
şi dacă-n noapte mişună zorii,
de-un timp îmi pare că e firesc.

Nu mă mai miră că sunt un altul
care se simte-n mine stăpân,
în zbor frenetic schimbându-mi saltul
şi-n flori superbe stogul de fân.

Stinsele mucuri sunt mândre ruguri
care-şi înalţă arderea-n cer,
ca niciodată de-acum în cruguri
să nu mai fie umbre şi ger

Codrii-s un foşnet de bucurie
apele cântă, aeru-i plin
de tari miresme şi armonie
când nu ştiu dacă plec sau revin.

————————————–

Anatol COVALI

București

18 octombrie, 2018

Maria HOTEA: Poesis

Speranța îmi da putere

Să fie oare iubirea trecătoare ?
Îmi pun prea des această întrebare
Căci dacă azi îți spun că te iubesc ,
Nu cred că mâine eu te părăsesc !

Când simt în suflet că îmi este dor,
Doar plec în căutări cu gândul călător
Şi dacă dorul tău aprig mă doare ,
Găsesc mereu în vis mereu o alinare .

Chiar dacă lumea îmi pare a fi străină ,
Eu lumii niciodată nu îi caut nici o vină
Căci gura lumii știe doar să clevetească ,
Iar sufletele nu-i îndeamnă să iubească !

Datoare n-am rămas nicicând în viață,
Doar cu blândețe altora le-am dat povață
Iar dacă e-un păcat ca-n viață să iubești ,
Răspunsul doar în iubirea pură îl găsești !

Cu soare-n suflet și-n privire eu simt iubirea,
În armonie și recunoștință ea naște fericirea
Căci ziua îmi este plină cu bucurii, cu vise ,
Speranța îmi da putere când ele sunt atinse!

Sufletul nu-i obosit

Să iert clipa trecătoare,
Să iert tot ce m-a durut
Să iert timpul din iertare,
Să iert tot ce n-am făcut!

Să iert visul ce îmi moare,
Să iert gândul meu hoinar
Să iert dorul ce mă doare,
Să iert tot ce e-n zadar!

Am uitat să iert uitarea,
Am uitat să iert dorința
Am uitat să iert mirarea,
Am uitat să iert căința!

Dar să uit cât am iubit,
Niciodată n-am putut
Sufletul nu-i obosit,
Vreau s-o iau de la început!

Atâta dor am adunat

Să-mi treacă clipele pe rând
Tu îmi rămâi în inimă și-n gând,
Te voi păstra o veșnicie
De tine numai sufletu-mi să știe.

Atâta dor am adunat
Din clipă-n care te-am lăsat,
Și pașii mei tot rătăcesc
Printre străini, loc nu-mi găsesc!

De-aș fi știut cât mi-e de greu
Aș fi rămas acas* mereu ,
M-am înșelat.crezând că-n viață
Tot ce-i mai greu ,ușor se învață.

În lume un rost am vrut să-mi fac
Chiar dacă ție nu ți-a fost pe plac,
Azi vreau s-o iau de la început
Greșeala știu cât ne-a durut !

Am obosit și trupu-mi este istovit
Și plâng acum când iar ne-am regăsit,
Tu ești la fel, în brațe iar mă ții
Căci ne iubim la fel în nopți târzii!

Continue reading „Maria HOTEA: Poesis” →

Dan-Obogeanu Gheorghe: Aş vrea…

Aş vrea…

Aş vrea să-ţi spun ție
Tot ce n-aş spune nopților…
Tăcerilor din împrejur
Şi celor din mine
Le-aş dărui un sonet
Şi primul foşnet
Al aripii de flutur..
Aş fi mai liniştit
Dacă ar tăcea universul
Şi mi-aş înţelege inima!

Aş vrea să-ţi spun ție
Tot ce n-aş spune zilelor…
Zgomotelor din împrejur
Şi celor din mine
Le-aş dărui un cvartet
Şi prima ,,cheie sol”
A unui portativ;
Să-mi cânte din soare
Cu note de rouă
Păcatul de inimă nouă!

Şi ţi-aş mai spune ție,
În zile şi nopți,
Iubirile sa-mi porţi
Printre tăceri
Sau printre morminte,
Sa-mi spui in cuvinte:
Oare de ce tăcerea?
E dulce ca mierea
Şi de ce-i asa, absurdă,
Plăcută, ca-o surdă?!

Oare de ce tăcerile
Îmi tulbură gândirea?!
Şi ce-i mai lumesc
Şi mai omenesc
Ca noaptea cu basme
Sau lumea cu fantasme?!
……………………………..
Aş vrea să nu mă uit
Pe-o coală de lut…
Aş vrea să scriu ,,mut”…
În nopți te-am durut
P-o inimă de-mprumut!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

18 octombrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Pescăruș de pripas

Pescăruș de pripas

Doar în oglindă
îți văd urmele pașilor pe nisipul retinei
și scoicile
înfloritului tău zâmbet…
Maree de lacrimi inundă
obrazul neras…
Din întregul castel ce cândva
l-am construit pentru tine
doar atât a rămas:
ruine ascunse în argintul oglinzii
și eu
pescăruș de pripas.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

18 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Întrebări

ÎNTREBĂRI

Unde mi-e mămica, înger?
Mă poți conduce la ea?
Simt că de dorul ei sânger
Și viața îmi este grea.

De ce Dumnezeu mi-a luat-o?
Milă n-a avut de mine?
Spre casa Lui a purtat-o
Și azi…mă-ngrijească, cine?

Cine chipul să-mi mângâie
Și când dorm să mă-nvelească?
Să-mi citească-o poezie,
Din suflet să mă iubească?

Ani nici nu avea prea mulți,
Mai putea să mai trăiască,
Tu ai venit să m-asculți,
Mama-i pe bolta cerească…

Spune-mi, care-i a sa stea?
Vreau la dânsa să mă-nchin,
Vreau să-i transmit dragostea
Și sufletul să-mi alin.

Oare mama m-a uitat?
A uitat copilul său
Care, trist și supărat,
Privește spre cer mereu?

Spune-mi, înger, ce mă fac
Singur pe această lume,
Cum cu moartea-i să mă-mpac,
Cine-mi poate spune anume?

Trist este și tatăl meu,
Abia dacă mă mai vede,
Amândurora ni-i greu,
Oare Dumnezeu ce crede?

A făcut o faptă bună
Când rostul ne-a destrămat?
Cu ce i-am greșit? Să spună!
Cu ce am fost vinovat?

Lacrimile-mi curg pe față,
Inima îmi e bolnavă,
Nu mai am nicio speranță,
Unde-i mama mea cea bravă?

De voi fi bolnav vreodată,
Cine să-mi stea lângă pat,
Cine să-mi mângâie pleată,
Cine, cât voi fi culcat?

Ce pedeapsă și ce chin
Ne e dat să îndurăm
Și ce gust de-amar pelin
În suflete să purtăm!

Te iubesc mămica mea
Și te-aștept să vii acasă
Poate Domnul s-o-ndura
Śi-o s-apari să așterni masă,

Să ne strângi în jurul tău,
Să ne cânți cum ne cântai,
Soare s-apară din nou,
Mama mea, floare din rai!

———————————–

Florentina SAVU

17 octombrie, 2018

Silvia URLIH: Într-un singur zbor

ÎNTR-UN SINGUR ZBOR

Nu suntem primăvară,
nici
vară nu mai suntem,
dar toamna ne-a unit
să fim
un singur trunchi,
cu
frunze obosite în ramuri
ne pătrundem,
rodul bogat al vieții
să-l strângem
în mănunchi.

Nu suntem iarbă verde,
nici
zori de dimineață,
nu suntem spic de grâu,
dar,
suntem iar copac,
am fost două petale care-au plutit
prin viață,
suntem azi
două roze ce soarta
și-o refac.

Nu suntem ramuri verzi,
nici
flori înmugurite,
nu suntem înserare,
nici zi
în zi cu soare,
suntem
dureri și lacrimi de viață reunite,
suntem
pribegii vieții,
uniți de preaumblare.

Nu suntem iarnă-n floare,
nici
vară nu mai suntem,
nu suntem înserare,
dar
nici noapte cu dor,
suntem
toamnă cu rod,
roadele-n coș le strângem,
suntem
cocorii vieții,
strânși
într-un singur zbor.

—————————

Silvia URLIH

17 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Suflete

Suflete

Suflete, te-am strâns în mine, ca pescarul lung năvod
Și te-am așezat pe-o rază ce lumină din trecut,
Că o pasăre măiastră, ce-a uitat un prim exod
Ori ca aburii din mare, ce se strâng din absolut.

Te-am uitat pe etajera , prinsă-n noapte sub cuvânt
Sau în primăvara tristă, scursă vieții printre ploi,
Te-am săpat adânc în mine, rădăcină prin pământ
Sau prin clipele tăcerii ce-au dat valma-n alt șuvoi.

Te pictez pe noapte salbă să te poarte-n amintiri,
Tropotul de cai lunatici ce se-amestecă prin glod,
Ori la uși de mănăstire, să te suie-n regăsiri
Revoltat de iei poteca, ce-a urmat-o vre-un Irod.

Ori pe brațe de speranță te mai poartă azi vre-un zeu
Și te cară-n Universul care-a cam uitat de timp,
Ori te stingi in focul Gheenei, cum ar face-o Prometeu
Și-ai sta pază-n locuri sacre , ce-s desprinse din Olimp.

Suflete ce-n astă cale, ți-ai ales un trup de om
Iar ca să te porți prin lume, ai împodobit un os
Cum la margine de drumuri , găsești umbra altui pom
Vezi că-n capătul de viață, rest la fapte-ți dă Cristos.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

17 octombrie, 2018

ZAMFIR ANGHEL DAN: Stimată doamnă !

STIMATĂ DOAMNĂ !

E vremea merelor de toamnă
stimată Doamnă a dimineţilor târzii.
Să vii la mine în fiecare seară să împletim
din amintiri şi nostalgii
noi fantezii
şi alte moduri de iubire astrală

Poate avem timp şi dăm o fugă
până dincolo de stele
să vedem
ce mai fac ele când noi
dezlănţuim atâtea arderi diferite
în preajma lor?

Tu să le spui că eşti o Doamnă
a dimineţilor târzii
şi eu sunt dorul tău venit să te absoarbă.

Stimată Doamnă,
oare mai ştii ce îmi spuneai când eu îţi făceam curte ?
Că noi, ziceai,
ne vom urca, sus, pe un munte
şi un castel voiai
şi nu o curte,
că vom planta din loc în loc,
doar gladiole şi vom umbla desculţi urcând pe piscuri,
că vom străbate ploi şi vijelii mărunte
şi tot ne-om întâlni şi vom rămâne,
ce ne am dorit şi am visat,
când ne iubeam ca doi nebuni
de speriam castelul nostru de pe munte.

E vremea merelor de toamnă
stimată Doamnă a gladiolelor târzii.
Când vii,
să te apropii gândului
întreagă,
fără foşnet,
eu voi fi acolo la castel
şi încet
voi pregăti odihna dimineţilor târzii .

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

17 octombrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Scrisoare târzie

Scrisoare târzie

Zi de octombrie,
soarele arde
dar nu prea tare,
lumina-i coboară
ca o năframă de mătase
transparentă şi opacă
din care transpar
ghiduşe flăcări
îmbrăţişând timid
câmpurile aurii secerate,
colinele verzi-argintii,
zăbovind alene
printre copacii care pierd
din belşugul verii.

Candela roşie
a asfinţitului
îşi mistuie lucirea
sub cenuşiul
din ce în ce mai adânc al cerului
şi mângâie orizontul
cu un zâmbet placid
de maximă reculegere.

Scrutează tot ce intră
în raza privirii,
zăboveşte prin locuri
care ascund lucruri tainice
pentru a ademeni
fiorul secret
al magnetismului
care estompeză
cenuşiul şi întunericul nopţii.

Îndoielile se transformă
în nădejde
şi deşi toamnă
continui să scriu
scrisori de dragoste.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

17 octombrie, 2018

Luminița POSTOLACHE: Graiul pământului

Graiul pământului

Adesea mă întorc acasă
Cu locul drag mereu vorbesc
Și-i spun ca sunt așa voioasă
Că pot veni sa îl privesc.

Ador băncuța de la poartă
Unde am stat de mic copil
Și unde mă-ntâlneam odată
Cu oameni simpli, fără „stil.”

Ador și curtea și gradina
Cea plina de flori colorate
În care eu găseam lumina
De-a reuși pe mai departe.

Ador și malul bălți care
Mă liniștea când suspinam
Dându-mi în ochi sclipiri de soare
Și albul nufăr ce-l iubeam.

Adesea mă întorc acasă
Parfumul locului să-l simt
Fiindcă mă simt a lui mireasa
Chiar dacă timpul nu îl mint.

–––––––––––

Luminița POSTOLACHE

17 octombrie, 2018