Anatol COVALI: Împrimăvărare

Împrimăvărare

Dintr-o vreme mă simt ciocârlie
şi spre-azururi mă-nalţ într-un zbor
care poartă-n arìpi armonie,
iar în plisc o mlădiţă de dor.

În văzduh mă doresc curcubeie
ce ar vrea să-mi devină veşmânt
şi din slavă chiar Calea Lactee
se oferă să-mi fie pământ.

Trupul meu nu mai dârdâie-n geruri,
simt în gânduri un foşnet de glas
ce-mi descrie imensele ceruri
unde-odată voi face popas.

Şi în inima mea mii de ruguri
din lumina speranţei se-aprind
când pe ramuri,din noii mei muguri
albe flori privesc lumea zâmbind.

————————————–

Anatol COVALI

București

17 octombrie, 2018

Raisa MOCREAC: Romantică

ROMANTICĂ

Pe un câmp cu romaniţă
Alergau doi copilaşi
Un băiat şi o fetiţă,
După nişte fluturaşi.

Şi zâmbeau cu bucurie
Când prindeau un fluturaş.
Arătau pare să fie,
Ca doi mei de pe imaş.

Şi peste o vreme iară
Pe acelaşi cămp cu flori
Alergau din nou cei doi,
Un tânăr şi o domnişoară.

Îmbrăcaţi în haine albe,
Ea, în par cu flori de tei
Se uitau cu-n zâmbet dulce
Cum zburau doi porumbei.

El luând în braţe fata,
O privi din nou stingher
Spunându-i pentru toată viaţa
Că-i v-a fi mereu fidel.

Trecu de-atunci mai multă vreme,
Şi pe un câmp cu muşetel,
Mergeau cei doi ţinându-se de braţe.
Erau de-acum, bunică şi bunel.

Mergeau încet privind la flori,
Ce-şi scuturau veşmântul,
Iar pe cerul plin cu nori,
Zburau doi cocori, să-şi ajungă cârdul.

——————————

Raisa MOCREAC

17 octombrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Drag de toamnă

Drag de toamnă

Mi-e drag de tine toamnă,
De mustul cu gust de tine,
De zâmbetul tău doamnă,
Aromat cu miere de albine

Mi-e drag de tine toamnă,
De strugurii albi şi rozalii,
Gutuia catifelată, galbenă,
Gustul duce de mere roşii

Mi-e drag de tine toamnă,
De prunele vineții, brumării,
Aroma vinului de căpşună,
Băut cu pastramă-n mustării

Mi-e drag de tine toamnă
Când aduci castane coapte,
Dovleci graşi prin gradină,
Nuci în murmurate șoapte

Mi-e drag de tine toamnă
De parfumul crizantemelor,
Ce la dragoste te-ndeamnă
În ploaia arămie a frunzelor

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

12 octombrie, 2018

Anna-Nora ROTARU: Poeme

VOINȚA, DORINȚA ȘI CREDINȚA

Din pântecul mamei, dureri pe lume m-au adus…
Dureri și sânge de-atunci, mă-nsotesc până acum…
Am crescut, ani peste ani, pe spate mi s-au suprapus,
Dar în marsupiul veșniciei, embrion sunt, necompus
Și sacul amniacal, să-l părăsesc, nu vreau nicicum,
Sigur adăpost, oricând și oricum…

VOINȚA mi-o trimit, să facă ceva ture pe împrejur,
Să-mi spună cum e lumea și ce-ntâlnește pe afară…
Să fie-atentă-i strig, pe unde-și pune talpa, o conjur,
Că nu știi ce hiene, șerpi, pândesc prin buruieni, în jur,
Așteptând să mi-o atace sau să mi-o prindă-n gheară
Vreun uliu, în cale să-i răsară…

Dar ea, nu dă importanță, nici gând să mă asculte…
Desculță-naintează, ca o adolescentă-mbujorată…
Să culeagă miere și nectar din flori, zâmbete multe,
Lăstarele speranței, gnoză din lujerii științelor oculte,
Să-mi aducă vestea bună, să nu mai fiu îngrijorată,
Că-i bine-n lume-adevărată…

Mi-e teamă, când uneori, uită să se-ntoarcă VOINȚA,
Mi-e teamă că NEPUTINȚA, să nu cumva s-o prindă…
Dar, din colțul meu, o văd mână-n mână cu DORINȚA
Și, prin desișurile vieții, întâlniră-n drum CREDINȚA,
Braț la braț încercând o lume-ntreagă să cuprindă,
Ca-napoi venind, lumina să aprindă…

Și-ncet-încet, ca un copil plăpând, să îmi îndrume pașii,
Pe stiutele cărări numai de ele, fără obstacole și frână…
Fără să mă-nspăimânte la răscruci zmei fioroși și uriașii,
Ca să nu caut pântecul mamei ascunzându-mă ca lașii,
Vrând să ajung și eu să sorb din Apa Vieții, din fântână,
Ca vieții mele să îi fiu stăpână…

SMARAGDE ȘI GRANATE…

De ce să râd, când mie tocmai-mi vine-a plânge ?
Hohote, nu alta, când plânsu-mi gâlgâie în gât ?
Lacrimile nu-mi sunt diafane, ci picături de sânge,
Pe-obrazu-mi împietrit, cu ridurile ce vor a-l frânge…
De ce să-mi râdă sufletul, când îi posac și mohorât,
Când năpasta, ca furtun-a coborât ?

De ce să mai vorbesc, când nimeni nu m-aude,
De parcă singur-aș vorbi, la copac sau la perete?
De ce când să glumesc, ies adevăruri dure, crude
Și voi, oare de ce-mi vorbiți, când vorbele vi-s nude,
Crezând că-mi spuneți cine știe ce filozofii, secrete,
Din celea ce vântul șterge cu burete ?

De ce chipurile trezindu-mă, ochii îmi rămân lipiți
Și-mi pare că privesc genuni sau, poate-i nălucire ?
Sunt zori de zi, dar noapte-mi văd, de negură răpiți,
Într-o lume deformată, cenușie, cu norii ei cârpiți,
Fără să descopăr pe-undeva, vreo dâră de lucire,
De parcă aș merge-n buimăcire ?

De ce exist aici, dacă-n finale simt că nu trăiesc,
Ci-mi târâi picioarele-ncolo-ncoace, ca molâie ?
Îmi tot caut locu-n lume, dar parcă nu-l găsesc
Și printre voi îs doar o umbră și timpu-mi irosesc,
Mă scol, mă culc și iară… nici n-am de căpătâie,
S-a rupt velință, n-ajunge la călcâie…

Și de simt că nu trăiesc, cum pot spune că exist ?
Ce fac, când nimic nu fac și-s brațele-mpreunate ?
Cu pleoapa tremurândă, lacrima căzută peste Crist,
Aud cum îmi șoptește, El, să nu mă las și să insist,
Că, de-oi înlătura din cale, valul apelor înverșunate,
Găsi-voi speranțe, ca smaragde și granate…

Motto : Din plin trăiește-ți viața, fără de pregete
Că-n lamentări, se scurge printre degete…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

17 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme” →

Nicu GAVRILOVICI: Glossă unei statui cu răni în genunchi

Glossă unei statui cu răni în genunchi

Femeie, statuie cu răni în genunchi
Privește la soare și ochii-ți usucă,
Alungă tristețea și dorul de ducă,.
Înăbușe-oftatul ce-l scoți din rărunchi.

Abia de ai strânge un firav mănunchi
Din zilele care îți fură cu soare;
Cu cele-nnorate ai umple o mare,
Femeie, statuie cu răni în genunchi.

Iubirea ta dulce ca miezul de nucă
Altora-ai dat-o, tu doar coaja păstrând…
Cu sufletul gol, de iubire flămând
Privește la soare și ochii-ți usucă.

De-atâta durere ești doar o nãlucã,
Te poartă de-o vreme umbra în cârcă…
Zdrobește c-un zâmbet soarta-năpârcă,
Alungă tristețea și dorul de ducă.

La margini de ape, cu scorbură-n trunchi
Făclia speranței ți veșnic aprinsă,
Bătrână, de dorul copiilor ninsă,
Înăbușe-oftatul ce-l scoți din rărunchi.

Înăbușe-oftatul ce-l scoți din rărunchi,
Alungă tristețea și dorul de ducă,
Privește la soare și ochi-ți usucă
Femeie, statuie cu răni în genunchi.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

17 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Poeme

PUSTIU

Încotro te-ndrepți, suflet de copil,
Către care porți vrei s-ajungi tiptil?
Ce pericol crunt vine-n urma ta?
E pustiu pământul, ți-ai pierdut casa…

Soarele îl porți doar în amintiri,
Pajiștea cea verde în, demult trăiri,
Te-ndrepți către moarte cu inocenți pași
Și îți vezi trecutul, zbor de fluturași!

Unde ți-e trecutul cu lumini și cald,
Cu focuri nebune și ierbi de smarald?
Unde-au rămas toate, casă și părinți,
Unde au pierit și îngeri și sfinți?

Unde-ai rătăcit zâmbetu-ți frumos,

Glasul de copil, sincer, radios?
Pomii-ți plâng în cale arși, la fel și iarba,
Lacrimile tale ți-au inundat barba,

Explozii demente mi te urmăresc,
Unde să-ți găsești, sigur, adăpost?
Privești în trecut ca într-o oglindă
Și îți vezi acolo apriga osândă,

Chipul fericit e în acea sticlă
Că-n acest prezent peste el e pâclă,
De mână pășești cu trecutul tău
Găsind adăpost doar la Dumnezeu!

PRIN SUFLET

Prin suflet ți se scurge-a toamnei frunză
Cu ale ei culori de vis,
Îți pune-aromă dulce peste buză
Și-n față îți așterne paradis,

O simfonie de culori
Îți scaldă suflet și privire,
În dans de frunze te-nfășori
Plutind încet spre nemurire.

Ceru-i albastru infinit
Și cerne raze de lumină
Peste pământul înflorit
Cu frunze roșii și rugină.

Vezi frunze galbene și verzi
Duse de vânt, fulgi de frumos,
Le scutură de prin livezi
Și le îmbină-armonios,

E toamna zână melopee
Ce ne îmbie la visare,
Ne poartă pașii pe alee
Peste-ale ei mândre covoare,

Ne țese veșnice idile
Și ne șoptește la ureche
Cuvinte scoase de prin file
Din cartea vieții cea străveche.

———————————–

Florentina SAVU

17 octombrie, 2018

Continue reading „Florentina SAVU: Poeme” →

Costache NĂSTASE: Fantezii

FANTEZII

Te ating numai cu gândul
Și e firesc nici să nu știi
Că îți împodobesc veșmântul
Cu vise trandafirii.

Cum și tu mă porți în gând
Și mă socoți un tip valabil
Îmi este dor din când în când
Și de ceva concret, palpabil.

Trăirile adevărate
Au savoare , poezie
Dacă sunt anticipate
De vise, de fantezie.

Cu cât efortul e mai mare
Pentru a atinge-un țel
Vei constata, că prin urmare
Și satisfacția-i la fel.

Trăirile adevărate
Transpuse-n planul ideatic
Sunt mai profunde, mai curate
Căpătând și-un iz romantic.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

17 octombrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Plouă

Plouă

Plouă cu gânduri,
Cu flori tomnatice, ruginii,
Ploua cu zbucium şi jale,
Ştiind c-ai să pleci,
N-ai să vii.

Plouă cu zâmbete îmbrațisate,
De păsări rotindu-se-n gol,
Cu inimi zdrobite
În visuri deşarte,
Plouă în suflet ucis
De prea mult dor.

M-acoperă ploaia uitării,
A valsului dansat doar in doi.
Ucide gândul plecării,
Când timpul ne-apasă,
Ucigaşul de timp,
Pe-amândoi.

Mi-s ochii tăi, uragane, taifunuri,
Mi-s vorbele tale ghiulele de tun,
Plec, în fața plecări-ți nebune,
Mă plec şi-ți urez, iubire, „drum bun!”

Nu întreba de îmi e bine,
Nu întreba de vreau sau nu vreau,
De nu mă poți lua de astăzi cu tine,
Iubire, nici eu, de astăzi, nu mă mai am.

Mi-e fruntea o boltă de stele,
Mi-e talpa plină de stele târzii,
Mi-e inima plină de tine,
Cotrobăi prin ea, dar te duci şi nu vii.

O ploaie de astăzi se pune
Pe-un gând ucis în ziua de-apoi,
Când soarele trist şi astăzi apune,
Când umbra rămâne, peste iubirea din noi.

Te du,
Deci te du, pe al tău drum,
Te du si cuprinde neant,
Te du,
Îmbrățişare de lacrimi de fum,
Iubirii, de astăzi, o să ii facem implant.

O să îi punem de azi silicoane,
O să o facem să pară umflată,
N-o să mai fie doar lacrimi, tristețe,
Dar n-o să mai fie iubirea de altă dată.

Păstrează tu, garanția iubirii avute,
Iubirii ce astăzi a fost implantată;
Eu am garanția iubirii pierdute,
Iubirea nebună, pe-un val de viață,
Ce-a fost eşuată.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

17 octombrie, 2018

Maria CĂLINESCU: Am fost ,,un râu”

Am fost ,,un râu”

Am fost cândva un râu la vale,
cu apă lină, curgătoare,
am curs sub sălcii pline-n floare,
cu mii culori rupte din soare.

Am dus mereu pe umeri uzi,
sfinţite rugi, tu să le-auzi,
ca nuferi albi, o! ce splendoare,
am dat ‘noptărilor candoare.

La sfat am stat cu gânduri bune,
şi mi-am păstrat cursul în lume,
am dus pe val tot ce-i duios
zbor de frunze-n vals frumos.

Şi, am vibrat în cânt divin,
ca-naripaţii care vin
în primăvară, toamna pleacă,
lăsându-mi timp sortit să tacă.

Am îngheţat în geruri aspre,
oglinzi am fost, reci şi albastre,
ghețari ades m-au încuiat,
ca-ntr-un zălog de soartă dat.

Am respirat prin copca spartă,
am rezistat furtunii…dată,
dar am cerșit alt…răsărit
să mă dezgheţe, n-am murit.

Şi, tot săpând un curs mai bun,
chiar veşniciei mă supun,
ca afluenţii (copii) să mi-i cresc
la sânul meu, fiindcă-i iubesc.

–––––––––––

Maria CĂLINESCU

17 octombrie, 2018

Nastasica POPA: Paradisul pierdut- Ada Kaleh

Paradisul pierdut – Ada Kaleh

(…un strigat al tăcerii !)

Portița timpului trecută,
O nedreptate-i în istorii
Ea stă sub ape și-i pierdută…
Printre adâncuri derizorii.

Un Paradis născut din ape
Puțin mai jos,lângă Cazane
În frumusețe nu încape,
Din ale Dunării filoane.

Dintr-o Dumnezeire sfântă
Ieși o insulă măreață,
Pe care tot El o-nveșmântă,
Cu viță,lauri și verdeață.

O insulă de mulți râvnită
În aventuri ori expediții…
N-avuse viață prea tihnită,
Dar rezistă la toți „veniții”.

Chiar Herodot ne povestește
Despre Hercule că ar fi fost,
Pe insula care plutește
Și-ar fi găsit un adăpost.

Strategic loc…și-o fortăreață
Au construit austriecii
Și-apoi cu mintea îndrăzneață
Au năvălit turci-precupeții.

Și din Saan…cum se numește
Ea va rămâne în istorii
Ada Kaheh și-o pomenește
De generații scriitorii,

Un Paradis pierdut sub ape
Ca pe o altă Atlantidă!
Dar un festin vom da-n agape
Cu baclava și arahidă,

Cafea turcească, fiartă-n nisip ,
Halva,halviță și smochine,
Parfum de roze păstrate-n șip
Măsline picurând ciorchine.

Și toate dacă acest cromteh
Ce în bună parte-i strămutat,
Să redevină Ada Kaleh
Se vrea-n istorii răzbunat.

Redă-ne Doamne,Paradisul
Cu înfloritele magnolii,
Ca pruncii să cunoască visul…
Trimite-ne în gânduri solii,

Cum să păstrăm…Tu,ne-nvață!
Și dă-ne Doamne-nțelepciune
De la străbuni să-luăm povață
Că ce-au lăsat nu e tăciune…

Din moș strămoș fie’ce piatră
Să o vedem ca pe-o Granată,
Că toată țara ne e vatră
S-o rezidim…de-i măcinată.

Ne zac comorile în iarbă,
Iar Șimian este-o ruină,
Și „Paradisul”stă să fiarbă,
Ascuns ca într-o vizuină.

Sub zidurile îmblânzite,
Levantul în miniatură,
Șade sub pleoape umezite,
În minte doar simplă gravură.

——————————-

Nastasica POPA

16 octombrie, 2018