Unde eşti, singurătate?
Cândva,
am întâlnit singurătatea
la o răscruce de drumuri,
călare pe cai deshămaţi
şi coama despletită,
înspumaţi până peste poate,
în galop la drum lung.
Sleite de puteri,
şi ea şi eu,
ne-am înţeles din priviri
că se cuvine
să stăm un pic de vorbă.
Eu, curioasă să-i aflu veleităţile,
ea, să-mi cunoască păsurile.
Îşi împreunează mâinile,
mă priveşte fix în ochi,
poate,
cu gândul să mă intimideze.
Tăcerea mea
o scoate din tăcere.
Începându-şi pledoaria,
observ cum tristeţea
îi sluţeşte chipul,
ura îi întunecă ochii,
patima îi schilodeşte trupul,
cuvântu-i dur loveşte
în dreapta şi-n stânga.
Primesc o lovitură de maestru
direct în plexul solar,
fac ochii mari
pentru că nu înţeleg
despre ce este vorba.
Încep să mă agit, mă întristez,
dau drumul lacrimilor
fără să vreau,
mă uit la ea cu pizmă
şi mai, mai s-o lovesc.
Inspir un aer viciat
care îmi umple pieptul,
simt cum mă transform în ea,
că eu sunt oglinda ei,
iar ea este oglinda mea.
Continuăm să ne privim
una în alta,
timp în care mă întreb,
ce-i de făcut?
Invoc pe Dumnezeu,
îi pun mâna-ncet pe umăr,
trimit spre ea surâsul meu senin,
ca o boare de lumină,
îmbrăţişând-o.
Câteva clipe, dar lungi
îmbrăcate între gri şi roz,
mă apucă transpiraţia,
respir controlat
şi vorbesc doar în gând,
cu mine şi cu ea.
Simt cum se face mai mică,
mai fragilă,
prind curaj
şi-i propun un timp de gândire
în care să găsim,
de comun acord
trucuri de înfrumuseţare,
momente de respiro,
destinaţii de călătorie,
clipe de bună convieţuire…
Ideea s-a dovedit
a fi un pariu câştigat
de ambele părţi,
fapt pentru care
îi dedic acest poem,
promiţându-ne una, alteia
să scriem multe altele.
Singurătate, unde eşti?
—————————————-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
25 noiembrie, 2018
