Nu ştiu de-are gust dulce d-elixir sau de venin,
De-i hrub-adâncă, plină de cadavrele zilelor trecute…
De-s în cromozomi înscrise memoriile unui Destin,
Cu cele rele, cele bune, cu toate bucuriile sau chin,
Din vremi uitate, prin mărăcinii istoriei nerăzbătute,
Vremi… ascunse şi tăcute…

Memoria e carja, în care se sprijină ologul Timp,
La care apelez, dacă Prezentu-i crud şi doare ?
Când clipele îmi trec năvală, zile, luni şi anotimp,
Să pot să mă întorc, să gust câte ceva-n răstimp,
Din adolescentina vreme, c-o iubire chiar ce moare,
Chiar, vise false în vâltoare ?

Cumva nu-i oglindă scorojită, ce-n mreje mă atrage
Fascinant, prin ea să trec, ca vremi să pot învinge ?
Să retrăiesc din amintiri sau-n altă lume să mă bage,
Necunoscută nouă, închipuită, citită prin hârţoage,
Cu mistere şi-adevăruri pe care nu le poţi atinge ?
De ne-am putea-ntr-un fel convinge…

De câte ori, rănită, simt să mă strângă dura realitate,
Mă-ntorc la dânsa, la Memorie, in mine să se inculce,
Ducându-mă spre înapoi, pe cărări de imensitate,
La întâlnire cu Necunoscutul sau cunoscutele uitate,
Pe patul amintirilor, ca liniştea cu-ncetul să mă culce,
În somnu-i lin şi dulce…

Vâslesc barca-mi pe Aheron, să caut printre umbre,
Vrând să păcălesc Harul, să te pot scoate la lumină…
Nu te găsesc prin catacombe, în lumea de penumbre,
Mă-ngrozesc văzând fețe chinuite, palide și sumbre,
Neștiind de aievea-i sau coșmar ce nu se mai termină,
Frica-n sân mă-ngheață, mă domină…

În piept simt junghi acut, mă strânge, ca de vultur gheară,
Plânsul gâlgâie în gât, neputința mă sugrumă de laringe…
Să te strig vreau, gura mi-i cleioasă, lacrimile-s de ceară,
Ca perlele mi s-au lipit pe-obraz livid și gura mi-i amară,
Și ce n-aș da să te găsesc, să te cuprind, s-te pot atinge,
Dar o forță mai presus de noi mă-mpinge…

Îmi face semn să mă întorc, să ies din subteranul labirint,
Că nu mi-i ceasul de-a intra, cătând în neagra văgăună…
Mă ține-ncă legată strâns, de suflet cordonul de argint,
Mai am multe încă de făcut, de sorbit paharul cu absint,
De străbătut mai am cărări, prin arșițe, vânt și furtună,
Prin viață călător să fiu, până s-apună…

Așa că-ngenunchez la poale și mă fac una cu pământul,
Lipind urechea de țărână, dorul să-l înăbuș, viu și crud…
Să prind mireasma ta prin flori, ce ți-au sorbit veșmântul,
Cu ultimul tău gând și visele, dorința și nespus cuvântul,
Privind spre zarea celora ce nu cuvântă, ca însetat zălud,
Să te mai simt, să mai te aud…