Anatol COVALI: Poruncă

Poruncă

 

Am visat că-n astă lume
eram prinţul din poveste
pus să fie ce nu este
şi ce nu vrea să-şi asume,

viaţa se ţinea de glume,
îmi punea în drum tempeste,
mă forţa să urc pe creste
cât mai şui, pline de brume.

Împăratu-îmi poruncise
să-i aduc fata răpită,
ce fusese fericită
şi mereu plină de vise.

Trebuiau jivini ucise
după ce era găsită,
lupta se-anunţa cumplită
şi dădeam de căi închise.

Caut de atunci întruna,
însă n-am găsit castelul.
Am uitat scopul şi ţelul,
cornu-i spart şi nu mai sună.

Zilnic dau de o furtună,
tot mai slab îmi este zelul
şi a ruginit oţelul
spadei doar de joacă bună.

Poate fata are-o droaie
de copii şi nu-i mai pasă
de-mpăratul ce acasă
arde-n dor ca o văpaie.

Şi eu merg prin frig, prin ploaie,
prin pădurea tot mai deasă
cu-o poruncă ce m-apasă
şi-o simt jar în măruntaie.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 noiembrie, 2018

Lasă un răspuns