DUREROASĂ DESPĂRȚIRE…
Și-ntro zi plecat-ai, făcându-mi ultim semn din mână…
Departe mi te-ai dus, spre zarea celora ce nu cuvântă…
N-am oprit clipele, peste puteri mi-era să le pun frână,
Cu mâinile-mi-ncleștate, azi plâng pe bulgări de țărână
Și tot mai mult simt cum durerea-n piept se-mplântă,
Ca pumnalul și rana mi-o frământă…
Vâslesc barca-mi pe Aheron, să caut printre umbre,
Vrând să păcălesc Harul, să te pot scoate la lumină…
Nu te găsesc prin catacombe, în lumea de penumbre,
Mă-ngrozesc văzând fețe chinuite, palide și sumbre,
Neștiind de aievea-i sau coșmar ce nu se mai termină,
Frica-n sân mă-ngheață, mă domină…
În piept simt junghi acut, mă strânge, ca de vultur gheară,
Plânsul gâlgâie în gât, neputința mă sugrumă de laringe…
Să te strig vreau, gura mi-i cleioasă, lacrimile-s de ceară,
Ca perlele mi s-au lipit pe-obraz livid și gura mi-i amară,
Și ce n-aș da să te găsesc, să te cuprind, s-te pot atinge,
Dar o forță mai presus de noi mă-mpinge…
Îmi face semn să mă întorc, să ies din subteranul labirint,
Că nu mi-i ceasul de-a intra, cătând în neagra văgăună…
Mă ține-ncă legată strâns, de suflet cordonul de argint,
Mai am multe încă de făcut, de sorbit paharul cu absint,
De străbătut mai am cărări, prin arșițe, vânt și furtună,
Prin viață călător să fiu, până s-apună…
Așa că-ngenunchez la poale și mă fac una cu pământul,
Lipind urechea de țărână, dorul să-l înăbuș, viu și crud…
Să prind mireasma ta prin flori, ce ți-au sorbit veșmântul,
Cu ultimul tău gând și visele, dorința și nespus cuvântul,
Privind spre zarea celora ce nu cuvântă, ca însetat zălud,
Să te mai simt, să mai te aud…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
27 noiembrie, 2018