Elena TUDOSA: Poeme de dor

De ce nu-mi vii?

Mai stau și-acum cu gândul dus,
Privind la bolta îmbrăcată-n stele mii,
Parca aștept un semn sau un răspuns,
Și – n sine mă intreb:de ce nu-mi vii?

Văd cum s-a desprins din carul mare-o stea,
Și a căzut frângăndu – se în cioburi mii,
Privirea-i pironita acolo, sus spre ea,
Sunt tristă și mă -ntreb uimita:de ce nu-mi vii?

Luna în noaptea oarbă, încearcă să se-ascundă,
Dup-o perdea țesuta din nourii cenușii,
Întreb, cuget, dar nimeni nu e să imi răspundă,
Când eu nedumerita intreb:de ce nu-mi vii?

Cad stele rând, pe rând, în cioburi mii se sparg,
Se-aud cum urlă-n colț de lună înfometați lupii,
Unde ești steaua mea, tu îngerul meu drag,
Taci și nu imi răspunzi :de ce, de ce nu-mi vii?

Mută e noaptea asta și cerul parcă plânge,
Cum stelele se sparg(sting) când se ivesc zorii,
Ca de-un pumnal înfipt simt rana ce îmi frânge
Inima, când privesc ceru-ntreband:de ce, de ce nu-mi vii!?!

Dor,

Gândul curat rătăcește,
Cauta disperat amăgiri,
In sufletul meu atât mai trăiește,
Speranța mult doritei noastre întîlniri.

Timpul ce trece apasă
Peste ființa mea, tot mai amarnic,
Dorul de voi și de casă,
Inima-mi face ,să bată năvalnic.

Ochii ce-au plâns parc’au secat,
Așa cum seacă o mare involburata,
Atâta tristețe și dor în mine am adunat,
Căci nu cred că voi mai surâde vreodată.

Mă -nchin și mă rog,atât mai pot eu,
Să fiți sănătoși ,de bine să aveți parte,
Singură, doar cu ajutor de la bunul Dumnezeu,
Încerc să răzbat în pustia străinătate!

Continue reading „Elena TUDOSA: Poeme de dor” →

Cristian Gabriel VULPOIU: Versuri

ȘOAPTE DE ROUĂ

Lacrimi din cerul fecund,
simt cum îmi cad
peste a mea neființă
parcă într-o pergolă
rupându-mi clipa-n
anateme
de rând …
le aud cum tainic
îmi șoptesc un frivol descânt
descompunându-mi atomii
într-un algoritm vivant
iubesc întunericul
sfidez lumina
și libertatea
cea păgână
ating slava unei clipe
rostesc apoi un blestem
și nu-mi chem lumina soarelui
la propriul meu
requviem …
sărut o rază de gheață
ce mă poartă prin regat
până să mă scriu
pe o picătură de rouă
și să evadez în Nirvană
să găsesc ale sale chei
să curg precum un râu
la marginile ei ….

DOUĂ PAHARE

Două pahare au mai rămas pe masă,
Și o scrumieră cu vise transformate-n scrum
Demult noi nu mai știm ce-nseamnă acasă
Am uitat că suntem relativi, doar fum.

Două pahare goale sunt acum pe masă,
Doi menestreli mai cântă-n legea lor
Țigara îmi mai mîngâie speranța rămasă
Iar noaptea grea pare că trece mai ușor.

Paharul meu și-al tău mai zac pe masă goale,
Precum sunt sufletele noastre acum
Incapabile noroiul să îl spele
Incapabile să își găsească propriul drum.

Două pahare ne-au rămas de la destin,
Și o sticlă ce stă goală lângă masa grea
Suntem pe post de pradă la al iadului festin
Nu-i cere timpului să ne trateze cicatricea.

Nici ospătarul nu mai vine să ne-ntrebe,
Dacă mai vrem de viața noastră să uităm
Suntem în iad demult deci nu te teme
Alte porți închise nu o să mai căutăm !

UNDE SUNT EU ?!

Te regăsesc pe nervul optic
al unui strop de soare
ascuns de mine-n chihlimbar
în aromă de mărgăritare
lui Oedip închinate
despicand în atomic
a visului culoare
în mii de clipe
strajuind alegorice altare
în sihastra închinare
în diateză se microni
la adăpostul slovei
unei lire profane
ce-mi vinde scumpele păcate
la o tejghea din piața diafană
alături de amfore de lut
pline cu hectar din sângele solar
și absint
cum curg stelele în palma mea
mă prefac că simt
pe aripa unui pescarus
în gând mă înfirip
și cred
în calde adieri
și sunt absent
la ale mele învieri de ieri
cu al meu crez auster
mă uit cu totul
într-un întunecat ungher
eu cel de azi, de mâine și de ieri

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

25 martie 2019

Adriana SZABO: Nu mă mai tem!…

De Alzheimer nu mă mai tem de mult;
nu mă mai tem că-mi pică Luna-n poală,
am înțeles că dragostea-i o boală,
aştept uitarea-n brațe şi ascult
acelaşi Mozart care-mi aminteşte tot ce-am trăit, cine sunt eu de fapt…
din partituri imi suflă un metronom în praf,
mă-nvață, la pian, cum se iubeşte…
Nichita imi explică, dând din mână,
cum aş putea de stele tâmpla să-mi izbesc,
nu mă mai tem, țin minte doar cât te iubesc
și cum îmi face semne din fantână
un Zaharia Stancu recitându-mi „Una”,
să țin minte că „nimeni,
nimeni nu ne desparte, în viață, în moarte(…)
şi dincolo, dincolo, mult mai departe.”
„Eram ca două pagini într-o filă”,
Păunescu îmi descria verbul „a fi”,
„să nu ne poată nimeni despărți” deşi…
„ce bine mi-ar fi dacă nu te-aş iubi”…
Nu mă mai tem de nimeni şi nimic,
nici munții, nici marea nu mă doboară,
dar recunosc dorul de țară,
de tine, iubite!… şi de ei…
da!, eu cred încă în Goga, dar cred şi in ei
şi-n sfânta lui carte:
„Sunt oameni toti şi-i plin în lume de vameşi
şi de farisei”…
şi noi suntem ca ei…
dar nu mă tem, imi voi aduce-aminte după moarte
cum „plânge mama pe ceaslov şi-n barbă-şi plânge tata”…

Eu cam atât aveam de spus, în rest… mă tem că-mi pică Luna-n poală, că mintea mea se poartă-n vânturi goală şi se îndreaptă dreaptă spre apus. Strângând din Marea mea amară tot năvodul, (cu tot ce-a adunat frumos şi blând), curat şi cu un ultim legământ, se lasă moştenire inimii cu totul…

——————————-

Adriana SZABO

Maria HOTEA: Trăiri lirice

E primăvară

În gând o singură dorință am
acum când este primăvară,
Să simt cu sufletul curat natura
ce-n straiul înnoirii se înfășoară
De frigul iernii ,de-al ei ger să uit
când muguri răsar pe ramuri,
Iar tril de păsări să ascult
și vântul în calde și blânde adieri.

În liniște privesc pe cerul de azur
cum încet se risipesc iar norii
Și-un zâmbet pe buze-l simt
ce fața de fericire-mi luminează
Primii ghiocei gingași de sub omăt
în primăvară sunt mesagerii,
Când blândul soare călător pe boltă
trimite cu căldură prima rază.

E primăvară și-n suflet este bucurie
și inima îmi bate cu putere,
Prin tril de păsări am doar sentimentul
că-n straiul ei iubirea mă înveșmântă
Pe buze port cu nostalgie amintirea
atingerii din caldă sărutare
Și-n ochii limpezi port sclipiri
când totul-n jurul meu mă încântă.

Cu patimă și dor

În calde armonii se înveșmântă zarea
Iar cerul îmi pare o oglindă de opal,
Din depărtări se aude vuind marea
Și în surdină plânge aievea al ei val.

Dacă-aș putea aș șterge lacrima iubirii
Și pentru o clipă doar să îi povestesc,
Durere ce o simt în zori de zi zefirii
Când rând pe rând petalele îi părăsesc.

Cu patimă și dor aprins din al meu suflet
I-aș dărui sărutul dulce acelui ultim val
Și poate marea s-ar opri din al ei vuiet
Când pașii mei pășesc în liniște la mal.

Eterne clipele sublime aș dori să-mi fie
Iar marea liniștită cu sclipirea -i de safir,
În amintiri să îmi rămână pururi vie
Precum mireasma ce-o emană un zefir!

Rămâi lângă mine

Rămâi lângă mine, ascultă-mi chemarea,
Nu-mi fura mângâierea ce-mi dă alinarea
Când zorii de zi vestesc iar răsăritul,
Dăruiește-mi cu tandrețe dulce sărutul.

Doar o clipă mai vreau să-mi rămâi iubite,
Să simțim amândoi îmbrățișarea fierbinte
Pe aripi de dor sub raze aurii de soare,
Să ne bucurăm de parfumul din floare.

Sub pleoape se zbat lacrimi din iubire,
Privește-mă în ochi cu aceeași uimire
Și lasă-mă să simt că-ți sunt femeia dorită,
Ce-ți face mereu în clipe dorința împlinită.

Atinge-mă tandru precum adie lin zefirul
Și-n șoapte să privim amândoi răsăritul
Prin perdele de norii razele aurii să răzbată,
Cu patos să-mi dai sărutul încă o dată.

Rămâi nu pleca iubite când inima îți cere,
Ascultă cum bate în piept din drag cu putere
Iubirea în suflet să-ți trezească doar speranțe,
Iar glasul meu cald de-l asculți să te înalte!

Continue reading „Maria HOTEA: Trăiri lirice” →

Lidia STAN: E vina mea

E vina mea că ochii
Nu mi i-am coborât
Când te-am văzut trecând
Tu…doar priveai
Și-atât

Dai vina pe surâsul
Cu urme de zăpezi
Furtuna din privire
E…vina ta
Nu crezi?

E vina mea sărutul
O ,dulce fremătare!
Iubirea ta se stinge
A cui e vina
Oare?

Tăcerea ne-nconjoară
E-un fulger de lumină
Ce-și face drum în suflet
Noi doi suntem
De vină

Și tremurând sub pleoape
Durerea-i mereu trează
Secundele sunt cai
Care-n galop
Nechează

———————————

Lidia STAN

23 martie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Imn de primăvară la Dunăre

Dragoste și tutun la Dunăre

Dacă „dragostea este un fum”
fericită e pipa care adăpostește
primii fiori și clipele de suferință
tânguirile și jurămintele rostite
în nopțile de nesomn
și faldurile transparente ale zorilor
adăstând înfrigurate pe pleoape-
aripi de fluture zburând prin Univers,
flăcări nestinse încălzind trupurile noastre.
Între noi astrele luminând veșnicia
și banca ce așteaptă de milenii
alți și alți îndrăgostiți .

Imn de primăvară la Dunăre

Primăvara la Dunăre caii sunt albaștrii,
țâșnesc ca fuioarele calde din noi
pe străzile cu case primenite,
spălate de rouă și harnice ploi.

Amețită sunt de tine primăvară,
ninge în zori cu-ale cireșului petale
scriu versuri cu cerneală de zorele
prelinsă din călimara cuibărită în sandale.

Voi scrie un imn cu apă din Dunăre,
sirenele vor eșua la mal mirate,
ca astre lumina-vor stihurile mele
în lespezile de cetate săpate.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

Din volumul de versuri în lucru „Dragoste și tutun la Dunăre”, proiect literar 2019 .
Ilustrația, Daniel Chelaru / „Dunărea la Giurgiu”

Floarea DUȚULESCU: Rugă către Dumnezeu

RUGĂ CĂTRE DUMNEZEU

Doamne, nu ne da osândă ,
Greșelile ne inundă,
Ne ajută de îndreptare,
Să ne ierți pe fiecare !

Luminează, gândul meu,
Să pot atât , cât vreau eu,
Îndepărtează-mă, de ură,
Pune-mi cuvinte dulci, în gură !

Nu mă lăsa către pieire ,
Mă du pe drum de mântuire,
Puterea Ta, toate le face ,
Fie-Ți milă, de acel ce zace !

Ai grijă de-acei ce oftează,
Când sufletul le lăcrimează ,
De neamul nostru omenesc,
Cu harul Tău, Dumnezeiesc !

Părinții să-și iubească fiii,
Să nu-și mai vadă morți, copiii,
De bine să ne învățăm,
Unii pe alții să iertăm !

Ajută-mi, Doamne, să pot ști,
În lumea mea a izbânzi,
Sufletul meu îl ocrotește,
De toate relele-l ferește!

–––––––––––

Floarea DUȚULESCU

25 martie 2019

Foto: internet

Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis

Ce mă fac ?

Ce să mă fac de-mi este dor de-acasă
De o eternitate și ceva cu timpu-n drum
Cărările se-ntorc prin viața-mi scrum
Iar anii grei din cârcă, greu m-apasă.

Pierdută pe cărări cu margini fum
Prin iarna ce-a trecut, cam friguroasă,
Picioarele de plumb, nu pot, mă lasă,
Şi-o veste simt că-ți vine-n timp postum.

Prin vine simt nimicul cum se-ntâmplă
Cu rădăcinile-a iesit ușor din mine,
Și nu-ți găsește poarta să se-nchine,
Și nu e timp, dar el te mai contemplă.

Dar ce mă fac de-ajung la ține-n tâmplă
Iar eu nu sunt, ori m-am pierdut pe mine?

Spectacol pe cer

Se-ascunde luna poate vrea să doarmă
Și cerul pare c-a uitat de grija ei
E sângerie-n sufletul muşcat de zmei
Ori poate se complace-n noua-i karmă.

Și ceru-i roșu plumburiu de ciudă
Și stă gătit cum vezi prin timp etern
Cad luminițe-n fire ori se cern
Și tot ce mișcă pe sub el asudă.

Un nor își plimbă fața la vedere
Altul încearcă să se-adune din eter
Frumos spectacol tot ce văd pe cer
Dar parcă simt că nu mai am putere.

In contemplare pufăi din țigară
Vai, bietul brici ce sufletul ni-l taie
Cu stropi de cer picati pe o copaie
Se stinge noaptea, fără să ne doară.

Și alte gânduri negre ne îndeasă
Iar norii se albesc de parcă-s zmei
Nu cunosc cerul dacă pleacă ei
Și nu-mi cunosc nici drumul de acasă.

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Alexandra GĂLUȘCĂ: Mirajul primăverii (poeme)

Sunt poezie

În lumea asta sunt doar un punct,
Un grăunte de de nisip, dar distinct,
Cu-n suflet mare și ochi de mură,
Păr auriu din soare și maci pe gură,

Sunt un fulg de nea din alba iarnă,
Sau un pumn din gradină de țărână,
O picătură din apa clară de izvoare,
Un bob de rouă pe o colorată floare

Sunt o notă cântată dintr-o simfonie,
O clipită din a Universului nebunie,
O rază luminoasă dintr-o steluță,
O petală catifelată dintr-o panseluță

Sunt doar o idee aşternută pe hârtie
O boare pe o floare in luna martie,
Dar sunt cineva când scriu poezie
Şi aduc bucurie cu această ocazie

Sunt o picatură albastră de cerneală,
Ce scrie pentru voi şi-si dă osteneală,
Să fac o lume cu înțelegere şi pace,
Ca să trăim în armonie cum ne place

Mirajul primăverii

Soarele a îmbrățișat natura-n verde,
E atâta primăvară-n jurul meu
Peisajul alb al iernii încet se pierde,
Florile au înălțat cununi de curcubeu

Copacii înfloriți privesc spre mine,
Împraştiind uşor mireasmă de iubit,
De atâta dor vor să mă aline,
Cu-n tril de mierlă din ram doinit

Zumzăind pornit-au gazele-n alai
Într-un dans pe a vântului adiere,
Sărutând florile gingaşe de pe plai,
Să umple cupele de nectar şi miere

Doruri de foc în lumină se varsă,
Zbor de fluturi spre cer se avântă,
Iubirea plantată-n suflet e neştearsă,
Din altar aprinsă cu lumină sfântă

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

Martie 2019

Pictura de Isabel Menin

Ioana CONDURARU: Versuri

Balada primăverii

Au înflorit în vers magnolii
Pe chip suav de primăvară,
La fereastră cântă merii,
Cu a lor petală solitară.

Concert de păsări înfiripă
Cu taină sfintele iubiri,
Din harfa inimii, lăută,
Înălță imn în trandafiri.

S-a încălzit în suflet dorul,
Mai vino iarăși, vom sorbi
Nectarul din suav amor,
Apoi veșnic ne vom iubi.

Au înflorit mărgăritare,
Brodate cu aripi de fluturi,
În zbor adună cu încăntare
Polenul sfintelor săruturi.

Eu te cuprind cu gingășie
Printre frumoase întrebări,
Mai dăruiești o simfonie
Când ne vor îmbrăca ninsori?

Atunci când timpul va fi gri
Și chipul cute va purta,
Aceeași ochi mă vor privi
Dăruindu-mi dragostea?

O pasăre spre zări se-avăntă
Asemeni anilor trecuți,
Te cuprind candid de mână,
Tu minunat mă mai săruți.

Trecere

Năvalnic timpul pleacă în neștire,
Lăsând în urmă oameni triști și goi,
Nemaiprivind voioși către un mâine,
Cu ochii fericiți de-a fi în, doi.
Se risipesc atâtea generații,
Gândind că rostul lor nu e aici
Căutând tacit prin constelații,
Iubirea pe o muchie de cuțit!
Eu te doresc fără de pretenții
Să-mi fii limanul zorilor de zi ,
Așa cum știu dori, numai poeții,
La răsăritul dintre galaxii.
Nu vreau să par, rea, indiferentă
La tot ce tu, amabil dăruiești.
Dar văd o întrebare pertinentă,
Ce cu regret, tăcut o scormonești.
Și-mi pare rău de-atâta falsitate,
Și-mi pare rău de-atâta timp pierdut,
Simțind cum pășim înspre moarte,
Făr-a privi un pic către trecut!
Dă-mi mână. Simți caldă iubirea
Zvâcnind prin zeci de moleculele?
Aplecă-ți din înalt privirea
Pentru-a rămâne lângă mine
Căci trecere suntem și iată,
Ajunsă-i toamna argintie
Și din a vieții dulce, fragă,
Rămasă-i poama amăruie.

Inocență

Ea micuță, el ștrengar,
Îndrăzneț îi da sărutul
Fără voie, vrea ca dar,
Să-i ofere infinitul.
Fâstâcită tot privindu-l,
Lasă mâna într-o doară,
Mai sfioasă mângâindu-i
Fața ce arde în pară.
E un joc mai inocent
Fără gânduri necurate.
Doar un simplu agrement
Dăruit pe înserate.
Scârțâind un greieraș,
Vrea să facă ambianță
Lângă un fir de toporaș:
,,- Vai, ce searbădă romanță!”
Râde într-un colț omida.
,,- Tocmai te cuprinde ciuda?’
Întrebă el mai răstit,
Dar tainic, tăcerea cade
Peste zarea de granit.
Doar ei doi, copii cuminți,
Privind cerul plin de stele,
Li se pare că arginți,
Coboară pe rămurele.
Poate cândva, cine știe
Se vor întâlni firesc,
El un domn cu pălărie,
Ea, o floare de cireș.
Viața însăși e o himeră.
Cărțile sunt aranjate
Și din tainica dilemă,
Pot răsări nestemate. Continue reading „Ioana CONDURARU: Versuri” →