Anatol COVALI: Culori

Culoarea albă n-a ieşit prea bine.
Oricât am încercat n-o simt în mine.

Albastrul parcă
este ireal,

verdele-i crud, iar roşul de rubin e,

negrul e grav,
şi galbenul banal

 

cu toate că încearcă să domìne.
.
E prea mult gri
atât de natural,

că-mi vine să pun albul să-l combine,

albul acesta
veşnic inegal

şi niciodată pur cum se cuvine.

Pictez febril
şi mâzgălesc brutal

numai cu alb, dar el mereu devine

albastru, roşu, verde,
gri normal,

culori pictate bine de oricine!…

————————————–

Anatol COVALI

București

26 martie 2019

Lucian MĂNĂILESCU: Poeme

PAHARUL CU FLUTURI

 

În noaptea mea, cu somn în serpentine,
ai năvălit, mai palidă ca varul,
să ningi cu crini şi-înlăcrimări feline,
spunându-mi c-a murit Emil Brumaru.

 

 

Mi-a-mbătrânit iubirea dintrodată,
uitând adolescenţa de o vară
în care mi-ai citit, înmiresmată,
poema lui perfidă şi amară.

 

De-atunci parc-a trecut o nemurire…
Mai toarnă fluturi, umple-mi iar paharul,
afară e un viscol de iubire,
prin care trece trist Emil Brumaru.

 

HOMEOPATIE

 

Îngerul mi-a completat un lung bilet
de externare din purgatoriu
şi m-a trimis acasă să-mi văd
de viaţă şi de moarte, recomandându-mi
numai lucruri amare şi câteva
picături pentru ochi – pe care
să le pun sub pleoape dacă
se-întâmplă să mă ningă vederea.

De fapt ştiam demult toate astea,
fotografiile mele se molipseau
de alzheimer, mă dureau mâna iubitei
şi tăcerile ei, auzeam tot mai des
cum inima bate cu pumnii
în pereţii întunericului, şi nici
de fericire nu puteam să mă vindec.

Acum, când totul a devenit incurabil,
stau la fereastră şi mă tratez
cu buburuza răsăritului de soare.

 

LICANTROPIE

 

Şi mai ducă-se dracului toate
cuvintele astea palide, toate
florile de nu-mă-uita, toate
lacrimile şi toate gloanţele
trase în tâmplă!…

 

Nu-mi mai trebuie
duminicile tale cuminţi,
nu mai vreau să te aştept,
să te uit, să-ţi cad
în genunchi, nu mai vreau
să mor în fiecare zi pentru tine!

 

Vezi ce viscolită e iubirea?

Acum am redevenit fiara
din encefal, licantropul care
muşcă din zăpadă până când
începe să curgă sânge.

 

CÂND AM TRĂIT?

 

Au fost nopţi şi ani, au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri de mare şi amintiri
luxuriante, laşităţi şi trădări şi fotografii la minut,
lecţii de istorie şi insectare cu îngeri, au fost cioburi
din vitraliul contrafăcut al esteticii suprarealismului,

şi iluzii mov şi confetii multicolore la sărbătorile
cu steaguri şi cântece şi, Doamne, ce tineri eram,
bâjbâind printre toate astea, visând că într-o zi
o să strângem de beregată întunericul!

 

Am murit puţin câte puţin, în războaiele cu noi înşine.
am măsluit poveşti despre fericire, improvizând
ferestre spre cer sau picanterii glorioase şi
viaţa noastră s-a mutat dintr-o străinătate în alta,
şi timpul trecea tot mai repede şi tot mai amar.

 

De aceea vă întreb, cu disperare: noi când am trăit?

O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om răstignit între stele.

 

Uitaţi-vă în jur, la muţenia acestui secol, la
minunile de plastic şi la roţile lui dinţate!
Priviţi bine, sunt bâlciuri şi piramide şi afişe despre
ziua de mâine, cetăţi în ruină şi catedrale de aer.

 

De aceea vă întreb iar, cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând frigul şi iubirea:
Noi când am trăit?
În care secol, în care secundă?

 

ŞEHEREZADA

 

O mie şi una de nopţi,

pentru fiecare noapte

câte o viaţă ucisă, pentru fiecare

îngenunchere o rafală

de fluturi negri.

 

Continue reading „Lucian MĂNĂILESCU: Poeme”

Adina POPESCU: Scrisori din Țara de Mătase (4)

FASCINANT AR FI

 

Fascinant ar fi să nu știu ce va fi mâine, aș vrea să ascult divină chitară în Mexic zburând, s-o ascult și ,, Casablanca ,, pe ochi picurând,

Samuel s-o ascundă în umbră, duh de lilith,

Să nu știu că exiști curcubeu aruncat, culori  în derivă ,amurg peste  sufletul meu

Omenirea, frumoasă și tânără, cântă ,,je t `anime,, Lara  Fabian plânge, mie îmi umblă  macii prin sânge, și nu , n-aș vrea să te mai știu, perlă suavă prinsă în  pânza sufletului meu!

Ce viață e-n miezul de floare

Aș scrie pe toate zidurile ,nu împușcați trandafiri, în vreme de soare, chiar de sunt ciori

Și pe aripile lor sunt zâmbete ascunse în negre culori!

 

E ATÂTA LINIȘTE

 

E atâta liniște încât culorile fluide  își regăsesc un vad în absolut, de ce cred eu că pod îți sunt de flori

Și trupul meu, trup de lumină, o ramură-nflorită  pe pământ, copac din rai cu lemnul sfânt

De-mi este inima  fărâmă!

Nu  te-am cerut dar fiecare fir de iarbă îmi este atât de cunoscut pe-aici de ai trecut,

Nu simți un strai de-azur prea strâmt cum nu te lasă să respiri când mâna mea vrea să-ți atingă un bob  de  rouă suspin, clopot în vânt în care mă-nvelești și cânt,

Ce legământ!

Nu vezi cum  râul stă în loc  să-ți simtă mirosul   de sulfină

De ce-mi zâmbești nostalgic plutind peste lumină?

Nu poți să fii mereu ce vei să fii , îndrăgostit de macii frânți sub soare, sub sărutări de fluturi    când rătăcești prin câmpuri să-ți rupi și din răchite scuturi ,nici nu te strig,

Amară salcie te înconjoară,

Și raiului zăvor să-i pun la stele, când visezi

Ci doar cu flori pelin să-ți ningă adevărat  să-mi fii și nu de-argint!

O! Și  dacă-Ți spun cât mi-e de frică…

———————————-

Adina POPESCU

26 martie 2019

Mariana POPAN: Jurnal de suflet

Sunt suflet adunat pe-o floare,
Din zori cu apă mă stropesc,
Cu razele de soare dau viață
Familiei pe care o iubesc.

 

Sunt sufletul căuș în mine,
Un pescăruș zburând printe copaci.
Zorit de clipele neobositei vremi,
Alerg, alerg, cu suflețele-mi dragi.

 

Sunt sufletul cu cer senin-răsare,
Spre care, printre pomii înfloriți,
Alerg și nu știu în ce zare
Mă voi opri, căci timpii-s infiniți.

Sunt sufletul zburând prin aer,
Cu mii de păsărele mă-ntâlnesc,
Ne salutăm și-apoi zburăm în stoluri,
Spre-naltul nesfârșit ceresc.

Sunt suflet feonizat de-arome
De flori, împodobind natura.
Privesc în jos și nu mă satur timpii
S-admir pădurea, înverzind armura.

Sunt suflet înâlțat în ceruri,
Văzduhul îl străbat în lung și-n lat,
Prin zboru-mi, parcă e un vis feeric,
De-acolo sus, nicicând n-aș vrea să scap.

Sunt sufletul ce poate să mai creadă
Ca dacă ieri poate a fost nebun,
Azi va uimi o lume-ntreagă
Cu multe gesturi cugetate, rău sau bun.

Sunt sufletul privind în apa mării,
Oglinda clară a sufletului meu,
Revăd în ea sute de sentimente
Ușoare și plăcute, ori un sac de stâncă greu.

Sunt suflet încărcat de sentimente,
Plăcute sau amare, după sens,
Sunt retrăiri și retrăiri în vreme,
Mai îndulcite, în miere sau condens….

Sunt sentimentele în sufletu-mi pereche
Un rege pregătit de bal,
Nu știe că pe drum caleașca-i
După ploaie, ar putea aluneca la mal.

Sunt sentimentele de bucurie
Ce –ndrumă sufletul armonios
Pe aripa de pescăruș în feeria
Oceanului, cu chipul cerului frumos.

Sunt sentimentele de încântare
Ce luminează cu soarele căsuța mea
E sufleul chip dalb de floare
Cu forma inimii, un ciob micuț de stea.

Sunt sentimentele trăite cu plăcere,
Zburând prin congruente zări,
Intersectând cu vântu-n adiere,
Și care reunește feerii în mări.

Sunt sentimentele plăcute, prea plăcute,
Un zâmbet pe buze-mi el dictează;
Plăcere nesfârșită este clipa
Care se scurge printre fire ca pe-o rază.

Sunt sentimentele frumoase, rătăcite
Prin sufletul, o sferă de cristal,
Ce-n uraganul vieții istovite,
Se zguduie de stânc-accidental.

Sunt sentimentele surprizei nedorite,
De un oftat adânc întâmpinat,
Ce mă afundă în adâncuri pe fotoliu,
Îmi taie aripi, mă izbesc, însă eu tac.

Sunt sentimentele de jale și durere
Tristeți ce mă ucid încet, încet,
Dar raza soarelui cu fir de aur
Din trecătoare jale mă-nvie în prezent.

Sunt sentimentele de disperare
Până ce soarele va reveni,
Un amalgan de uragane-asurzitoare,
Ce răscolesc pământul într-o zi.

Sunt sentimentele un fulger de blesteme,
Cu vocea lor te ard în bătătură.
Ar vrea să te înjure, în iaduri să te cheme,
Să-ți coase buzele suave de la gură.

Sunt sentimentele furtuni îngrozitoare,
Distrugătoare de natură,
Dar marea cu a cerului chemare
Le –adună în adâncuri de frântură.

Sunt sentimente ce răsar din fapte,
Cu mâinile pe suflet adunate,
Sunt mâinile tale sentimente,
Renasc prin mângâieri, suave șoapte.

 

Copilăria din amintire…

 

Privesc pe străzile pustii,
Unde cândva zburdam zglobii…
Eram copii între copii…
Ce amintiri, ce bucurii…

Din aerul azurului,
Ce-n ochii lui atunci priveam,
Zburdam cu raza soarelui,
Semne pe cer îi desenam….

Şi animalele-n păduri,
Ca falnici zmei şi feți frumoși;
Noi ne liptam voinici prin crânguri,
Ei ne-admirau prin brazi pletoși…

Prin munții ce-i cutreieram
Neobosiți, veseli, zglobii,
În taină mare așteptam
Nespuse alte bucurii…..

Sunt ce gândeam, plăngeam, zămbeam,
Precum un soare după ploi.
Când alergam nu oboseam,
Între copacii din zăvoi.

Cu mândre flori cununi făceam
Sub cerul păcii, liniștit.
Și cu nesaț noi ascultam
Cântând frumosul cri vrăjit.

A fost… frumos, … a fost un vis ;
Mărețul rai de bucurii….
A fost un timp… Acum s-a stins…
Ca macii roșii din câmpii.

… Eternă viață-ntr-altă viață,
Trăiesc și azi în amintire,
Mă-ndeamnă toți. îmi dau povață…
Dar EU, rămân ce-am fost în fire…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

25 martie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Flori de măr pe Trup de Cruce

Flori de măr pe Trup de Cruce

 

Flori de măr pe Trup de Cruce
Peste umeri arşi de soare.
Roze peste frunte duce,
Pică Sânge şi sudoare.

Coroniţă-n spini croită
Pentru necinstita ură,
Viaţa-n chinuri e trăită
Pentu Cel ce-n veci ne fură.

Toata patima din fire
Şi durerile din noapte,
Dăruind numai Iubire
Cu Vin dulce, Pite coapte…

Unde lucrul pus pe grabă
Nu-şi găseşte rod în veci,
Unde tu nu-ţi cauţi treabă
Cum vrei lucrul să-ţi începi?!

Cum poţi crede că din vorbe
Spui că eşti Fiu de Pământ?!
Eşti doar blidul plin de ciorbe…
Nu eşti Vinul din Cuvânt!

Nu poti cere zori cu Soare,
Nici măcar un Răsărit,
Esti adâncul dintr-o mare
Sau un câine adormit.

Toate-s puse pentru tine
Intre ani şi ani de viaţă
Şi-l alegi pe cel ce-ţi vine
Doar trăgând un cap de aţă

Care se deşiră-n clipă
Ca un vis ce l-ai dormit,
Pierzi doar zile de risipă
Pe un timp ce-i doar un mit…

O poveste fără Taină,
Tristă slova-n părţi de Cruci,
Grea îţi e durerea haină…
Si mai greu când tu te duci.

Lasi pământului o pâine
Dintr-un trup ce-ngraşă huma,
Însă nu laşi pentru Mâine
Nici macăr să-ţi plângă muma…

Toată Facerea ta bună
Şi tot sânul plin cu fiere,
Ai fost, pentru lume, ciumă
Cand puteai ca să fii miere!
………………………….

Flori de măr pe Trup de Cruce,
Bate vânt pe la răscruce!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

25 martie 2019

Lilia MANOLE: Căsuța mea cea cu povești

Căsuța mea cea cu povești,
Departe ești de mine,
Mă dor mereu ochii cerești,
Că nu pot fi cu tine.

Acum, dacă mă vezi, că scriu,
Și ție, aș vrea să-ți dau
Cerneala anului pustiu,
Ce-ntroienit mi-l beau.

Atâția ani secați de dor
S-au scurs în tine, frate,
Sătucul meu, sătuc de zbor,
De ce ești prea departe?

Te-am moștenit, să mă auzi,
Când fi-voi prea bătrână,
Ducând pe umeri pașii surzi
Și scara -nspre fântână.

Te-am moștenit, să mă –nțelegi,
Sã nu mã tot încerci,
Că ți-a plăcut să mă alegi,
Să –ți fiu poet în veci…

Sătucul meu, cu căi abrupte,
Și cu o seamă de vâlcele,
Cu multe vii, tăiate, rupte,
Și –o parte a vieții mele.

Copilărind la tine, atunci,
De-un veac nu te găsesc,
Acum și –n timpul, când te duci-
Spre mine, înțelepțesc.

Tu- mă aștepți îngăduit,
Să mă așezi la masă,
Să-mi pui picioarele-n pământ,
Să intru-n a ta casă.

Căci am zburat, și-i prea destul,
De dincolo de mine,
Sătucul meu, tu ești mai bun,
Dacă –nfloresc cu tine.

Și cât cu flori vom veșnici,
Și cât ne –om da binețe,
Să știi, că ești, oriunde-oi fi,
Popas la bătrânețe…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

25 martie 2019

Elena VOLCINSCHI: O rază, care doare…

O RAZA, CARE DOARE…

 

Pe-o pătură de frunze, ce zac demult uscate,
Calc pașii unui dor de prea mult timp plecat.
Am obosit mințind, ș’-am prea multe păcate
Aș vrea alte tentații lipsite de păcat…

Mândria-mi joacă feste, în liniștea ciudată
Vreau doruri ce-am uitat din vechile trăiri.
Orgoliul doar e forța aptă să mă abată,
Să nu cad în ispite, deși, vreau noi iubiri.

Mă mângâie neștirea în rătăciri de noapte,
În patul alb ca neaua seducătoarea clipă,
Ca un surâs șăgalnic discret ieșind din șoapte,
Undind adorarea dorul-durut își țipă…

Mă lasă-nțelepciune să mă ascult pe mine,
Măcar pentru o clipă mă ia din rătăcire
Învăluie-mă în liniști, așa cum știi mai bine
Să simt că și-n amurg pot retrezi simțirea…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpurim, 2019)

 

Nicoleta GORDON: Poesis

EXPERIENTIA DOCET

 

Încolonăm soldați în sticle mate,

Când generalii oștilor de frunze,

Mai cred în Dumnezeu și în dreptate,

Dar mor cu necuvintele pe buze.

 

Secătuim de vlagă rădăcina,

Cenușa poartă clopot prin noroaie,

Și ne mirăm, apoi, că și tulpina

Sub sternul lașității, se îndoaie.

 

Obedienți, lăsăm furtuni de zahăr,

Să-mprăștie în fals și promisiuni,

Prin miezul stacojiu al unui nufăr…

Aripa smulsă deltei, plâns de Luni.

 

Coloana-și plânge, tristă, infinitul,

La capăt de vertebre fracturate,

Călugării nu se mai roagă-n schitul

În care crucile erau nevinovate.

 

Încercuim doar nopți în calendare,

În suflete primăvărim doar ierni.

Plâng Evele în rosturi lapidare

Se pierd Adami în sâmburii materni…

 

ÎNTÂIUL DAR

 

Mi te-a adus ninsoarea într-o iarnă, cu fulgii ei, copii de-un anotimp,

Un mugure ce-abia-l țineam în palmă, lăstar lăsat de zeii din Olimp.

Tocmai când Luna își chemase raza, și-a Soarelui lumină cobora,

Cerut-au cerului să-ți fie paza, și mie să rămân aripa ta.

 

Un înger ți-a pus ochilor culoare din blândul nopților din galaxii,

Și macii în obraji a lor culoare, în plete scorțișoare arămii…

Tu, pâine aburindă-n colț de suflet, dospită din iubirea-a două stele,

Pe portativul clipei primul sunet, prima silabă plânsă-a vieții mele…

 

Trecut-au ca un vis de albe șoapte, vreo câțiva ani și tot atâtea ierni,

Încă mai simt mirosul tău de lapte, mi-e dor cu fruntea ta să îmi așterni

Pe tâmple, anotimpurile toate, și-n suflet nesfârșită primăvară,

Să-mprăștii toate frunzele uscate, la poarta inimii să-mi lași o scară…

 

Să nu te rătăcești prin labirinturi, cu roua bunătății să te ștergi,

De Iuda și iubirea sa de-arginturi să te ferești, mândrii să nu culegi!

Să nu te-ndoaie brațele furtunii, cu adevăr să scrii, copilul meu,

Ispită de-ți vor fi prin glasuri unii, să-ți amintești de cer și Dumnezeu!

 

Plecând genunchii-n rostul rugăciunii, îi mulțumesc că mamă îți sunt eu!

 

INECHITABIL

 

Un rest de priviri, mătuindu-și cristalul

În cioburi de iriși luați cu-mprumut,

Înnoadă la capăt de arșiță…valul

Izbit de speranțe, de iarbă și lut.

 

Regretu-i doar rană prin riduri adânci

De scoarță cuprinsă-ntre greu de coperți…

Când sângeră lacrimi din miezuri de stânci,

Ți-e sete de OAMENI și-nveți să te ierți.

 

Anostă e umbra ce calcă azi șchiop

Pe marginea strâmbă a drumului drept…

Mai sunt prizonieri, reținuți fără scop

În gol de trofee ce-și poartă la piept.

 

Lăuze bolnave țin alți prunci la sâni,

Din plin de orgolii ‘nfiați deunăzi.

Minciuna și falsul…noi slugi, ei stăpâni,

Biserica-și vinde lumina pe străzi.

 

Continue reading „Nicoleta GORDON: Poesis”

Ella IAKAB: Nu-mi vând tristețea

NU-MI VÂND EU TRISTEȚEA

Nu-mi vând eu tristețea, că-i singura care,
Mă rupe și-mi coase pe înalt răzvrătiri
E prima ce-nvie din valul de mare
Sau cruci ce zidesc din tăceri mănăstiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să cadă
Pe mine tot cerul perturbat de nesfinți…
Să am frumusețea îngropată-n zăpadă
Cu depresii pe urme și dor de părinți.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să-mi plece
Din piept adevărul cu tot ce mi-ai fost
Să-mi fie rugile, blesteme aztece
Și Iisus să-mi conjuge realități cu anost.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să ard
În mine Lumina și-n lipsa ei să adorm
Pe un petic de moarte sau nor de hazard
Și prezentul să-mi aibă la nas Chloroform.

Nu-mi vând eu tristețea, nu-i puls de urgie
Nu-mi este o zeghe, nu-mi este jugană…
Nu ea îmi perindă menirea-n orgie
De lacrimi sfințite din pleoapa de Ană.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să plângă
Profetice surse cu-ale noastre trăiri…
Iubirea să-și poarte minciuna la dungă
În drumul spre grota cu albastre simțiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să iasă
Din mine esența de a-ți fi apogeu
Mai bine să stau cu demența la masă
Și pe Belzebuth să-l cred a fi Dumnezeu.

Nu-mi vând eu tristețea, nu ridic vreun altar
Unor alte pretexte de-a gusta împliniri
Mi-e de-ajuns lipsa ta devenită calvar
Să mă-nvețe-a vedea… provizoare iubiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine îmi vând
Într-o piață cu gloabe al șaptelea zbor…
Ne-ntâmplați pân’ la opt, am rămas ca și când
Ai dat șpagă uitării să nu simți că te dor.

——————————

Ella IAKAB

26 martie 2019

Foto: internet

Irina ALEXANDRESCU: Poeme

Liane smulse

 

O zaream cu cozi de fată întorcând în carte – o filă
Între vârsta cu botine și durerea de sub bolți
Nu mă amăgeam vreodată că ar mai fi fost copilă
O iubeam fără cuvinte și mi-o dezveleam în nopți…

Chipul alb sub părul negru și – l apropia de soare,
Ochii și – i ținea sub pleoape cu o geană de durere
Mâinile se strângeau ruga, străvezii în aer, boare…
Nu știam ce înger poarta-i, rânduielii în cădere!

Câte – o zi pe săptămână se impodobea cu flori
Și din trupul alb și negru, curcubeie punea – n zâmbet
Sub cea mască viorie, ochii – i străluceau doi sori
Și avea o proză – n versuri pe sub talpa fără umblet.

Așteptam bolnav de friguri să zăresc atunci bărbatul
Ce trezește dintr-o moarte, o năluca de femeie…
Și – am mirat cu mine ochii, pași voioși de baietandru..
Ea și – l ridică în brațe și – i sorbea lumini – crâmpeie!

E adusul ei pe lume, am gândit, dar fără zâmbet ,
O durere ascuțită îmi intrase printre oase..
Poezie fără proză îmi părea tot pasu – i umblet
Și ghiceam cascade – n plânset sub tavanul unei case.

Îmi părea o altă ființă ce umplea în palme mici
Clopoței de râs năvalnic dintr-un plâns șoptit de soartă,
Roze și garoafe albe o stafie între frici
Căci Mirona, ea, năluca, zăcea în sicriu, o moartă!

Care Dumnezeu, ce înger cu aripile murdare
Fură viața unei mame și o frânge sub o cruce?
Peste moaștele dorite, azi se scaldă o duhoare
Și mi-s mâinile căzute și din ochi îmi curge sânge!

Noi netotii de iubire care jucăm viața – n zaruri,
Aruncăm cu pietre surde în durerea unui om…
Tu, Mirona cu codite, ai primit pumnale – daruri
Și ocari de precupete din Sahara unui pom…

Plânge într – un colț de lume sub tăcere, un copil
Care ține în mânuțe poza unei mame duse,
Între viata lui duruta, curge lacrima tiptil
Și speranțele micuțe sunt acum liane smulse!

 

Așa se ajunge pe lună, domnilor !!!

 

încerc de câteva zile să adun oameni,
să-i văd cu palmele una lângă alta, deschise ,
să facă o punte de trecere de la un urlet la altul…
părinții nu-și pot abandona copiii, copiii nu știu ce-i urletul greu
…dar bătrânii
vin! unul câte unul…
stau la coadă
unul câte unul….
vor o cartelă pentru acest urlet ,
vor să știe că se aude!
am chemat toate televiziunile ,
se transmit știri în lume !
ospiciile sunt cele mai voluntare…
aici urletul zace de mult timp
în cămăși albe…
le-au pus papioane de sânge la spate
și râsul isteric
în eprubete…
orfelinatele…
prezente ! fără mame de doi lei,
doar copii
cu hrană puțină, păpuși de ghips
și biscuiți vechi,
râncezi !
ei vin cu pumnii închiși
în ei.
Îi conving să-i desfacă…pentru pod ?!
„NU! noi nu avem palme decât pentru nuiele,
noi ne spălăm cu pumnii strânși
și cu ei la ochi
dormim coșmaruri…”
un grup de clovni îmi atrage atenția.
și-au pus mânuşi albe
ca pentru o ceremonie
și doar jumătate de față este pictată,
cealaltă plânge fără fișa postului ,
plânge că așa plânge
ca la toate spectacolele …ca după toate spectacolele…
zeci, sute, mii de femei cu buze cusute,
cu mâinile îndoite a cruce
au ochii măcelăriți sub palme nedeschise.
își arată podul…
podul cu linia vieții lor
chinuite ,
podul pentru alt pod!
Azi chem la mine toți oamenii
care urlă durerea în ei…
Pentru un pod de palme
deschise…îl ridic…
nu veți mai lansa rachete!
Aşa se ajunge pe lună, domnilor!!!
Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Poeme”