De Alzheimer nu mă mai tem de mult;
nu mă mai tem că-mi pică Luna-n poală,
am înțeles că dragostea-i o boală,
aştept uitarea-n brațe şi ascult
acelaşi Mozart care-mi aminteşte tot ce-am trăit, cine sunt eu de fapt…
din partituri imi suflă un metronom în praf,
mă-nvață, la pian, cum se iubeşte…
Nichita imi explică, dând din mână,
cum aş putea de stele tâmpla să-mi izbesc,
nu mă mai tem, țin minte doar cât te iubesc
și cum îmi face semne din fantână
un Zaharia Stancu recitându-mi „Una”,
să țin minte că „nimeni,
nimeni nu ne desparte, în viață, în moarte(…)
şi dincolo, dincolo, mult mai departe.”
„Eram ca două pagini într-o filă”,
Păunescu îmi descria verbul „a fi”,
„să nu ne poată nimeni despărți” deşi…
„ce bine mi-ar fi dacă nu te-aş iubi”…
Nu mă mai tem de nimeni şi nimic,
nici munții, nici marea nu mă doboară,
dar recunosc dorul de țară,
de tine, iubite!… şi de ei…
da!, eu cred încă în Goga, dar cred şi in ei
şi-n sfânta lui carte:
„Sunt oameni toti şi-i plin în lume de vameşi
şi de farisei”…
şi noi suntem ca ei…
dar nu mă tem, imi voi aduce-aminte după moarte
cum „plânge mama pe ceaslov şi-n barbă-şi plânge tata”…
Eu cam atât aveam de spus, în rest… mă tem că-mi pică Luna-n poală, că mintea mea se poartă-n vânturi goală şi se îndreaptă dreaptă spre apus. Strângând din Marea mea amară tot năvodul, (cu tot ce-a adunat frumos şi blând), curat şi cu un ultim legământ, se lasă moştenire inimii cu totul…
——————————-
Adriana SZABO