ÎNTORC FILA-N CALENDAR…
Nu vreau să mă mai păcălesc,
Să-mi zic în sinea mea minciuni…
N-am să mai plâng, n-am să jelesc,
N-am să mai spun cât te iubesc,
Ştergând cuvintele cu-nşelăciuni !
Nu ma voi mai gândi întruna,
Speranţa, de tine să se agaţe…
Să uit vreau, când răbufnea furtuna,
Mă linişteai, spunând că-ntotdeauna,
La piept mă vei ascunde-n braţe…
Ştiu… au fost doar vorbe goale,
Adunate ca mărgele în şirag…
Spuse printre sărutări domoale,
Ascunse-n aceeaşi pernă moale,
Urechea alintându-mi-o cu drag…
Aztazi, îmi par ca răscitite basme…
Ca frunze veştejite, scuturaţi crini…
Cu miros de putred, de miasme,
O iubire ce-agoniază-n spasme,
Sângerândă, de-nţepături în spini…
Am să întorc filă nouă-n calendar,
Ca o prima zi de lună şi de an…
Gândul, n-o să-l trimit-napoi măcar,
O altă iubire aşteptând în dar,
Numărând noi clipe pe cadran !
DRAGOSTE TÂRZIE
Îmi bătu dragostea din nou la ușă…
Pe neașteptate îmi veni cu pași timizi,
Acolo unde se-mpodobise gândul cu cenușă
Și visul mi se destrămase-n zori candizi…
Acolo, unde domnea liniștea râncezită,
Mi-ai apărut în pragul vieții, peregrin !
În noapte-adâncă, din nostalgii trezită,
Mi-ai pus iubirea-n sân cu flori de crin !
Am cerut timpului să se oprească-n drum,
Să stea s-asculte cântul lin al nopții…
Câștigând clipe, să scormonesc în scrum,
De vreun cărbune-aprins, în spuza sorții !
Să sparg zidurile cetății mele ruinate,
S-aștern in calea ta iubire-nbobocită
Și de prin trăiri uitate, resemnate,
Speranța să-mi învie, pe calea bătucită !
Chiar dacă nu-mi ești prima mea iubire,
Ce-mi zvâcnise odat-aprig în tâmplă,
Simt că-mi vei aprinde ultima trăire,
Cum doar în mituri poate se întâmplă…
Sufletul ți-l dau, cu-al tău să mă acoperi,
Sorbind din seva vieții prin nervuri…
Ca-n marmură cioplind, încet să mă descoperi
Și-n lumea ta de dor și patimi să mă furi !
MORILE DE VÂNT…
Afară, ce zăpușeală e, pământul e încins, torid…
Plămânii-ți ard, cu fiecare gură de aer ce respiri...
Te înăbuși, să sorbi vrei, ca peștele pe uscat, avid,
Dar parcă oxigenul a secat, simți c-ai înota în vid,
Pierzându-ți de pârjol și mintea coșcovită, în plutiri,
Inertă, fără gând și răzvrătiri…
Pășind, se-mprăștie colbu-n aer, ca ceață ruginie…
Privirea-ți inundă, te-nțeapă-n ochi, ca lame de stilet…
Vârtejuri face-un vânt uscat și te împige cu mânie,
Scaieții, ciulinii smulgând de pe câmpii, cu dușmănie,
Pământul lăsându-l descărnat de viață, un supt schelet,
În amurgul gălbejit și violet…
Înecăcios, simți pe buze gust de humă și de arsură,
De parcă natura arde pe ruguri, cu sângerie rană…
Sub mantia-i zdrențuită, cu frunze moarte-n țesătură,
Geea crapă, geme, plânge, cu neagră lacrimă de zgură,
Îngenuncheată de-o putere mai presus și suverană,
De mreje prinsă, în capcană…
Pe pânza verii scurse, ca natură moartă în pictură,
Amestecând aeru-ncins, vezi pe colină mori de vânt…
Se-nvârt cu huruit hodorogit, ca-n dezacord claviatură,
Sfâșiind aerul pentr-o încă și-ncă poate mai vreo tură,
În agonia scurse-i zile, prin crăpăturile de pe pământ
În mausoleul timpului, mormânt…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
Flori cu roua printre amintiri,
Eu ştiu că nu mai am scăpare
curge lumină prin vene