Elena VOLCINSCHI: Amintindu-mi de tata…

AMINTINDU-MI DE TATA…
(In memoriam tatălui meu-Ioan Volcinschi)

Încondeia furtuna cu lacrimile calme,
Rânjetul unui soare apatic, veștejit,
Când norii-și împleteau învolburarea-n palme,
Prin stele îndepărtate luna ardea mocnit

Din amintiri, eu încercam, să îl pictez pe tata…
Vroiam să plâng ca norii, dar mă-necam în plâns,
Convulsia tăcerii țâșnise dintr-o dată
Din pieptul meu firav, ce nu se voia-nvins.

Destinul i-a fost frânt în vara lui de jele
Când nu și-a mai rotit, alt cerc peste tulpină,
Doar se usca încet, și se îndoia de șele,
Până s-a prăbușit în neguroasa tină.
……………………………………………………………..
Contur afla-ntunericul cu încheieturi de zid,
Cuprins în adâncimea, unor-nnegrite sfere,
Căderi de aer proaspăt alunecau în vid
Un astru își strălucea… Lumina de Înviere!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

Anna-Nora ROTARU: Călătorii astrale

CĂLĂTORII ASTRALE…

M-am înălțat spre stele prinzând pletele lunii,
De pe pământ în zboruri, pe faldurile nopții,
În urma mea lăsând întunericul genunii
Și pulberea de stele în vidul văgăunii,
Printre nebuloase ciocănind la ușa sorții,
Fugind de umbra morții…

Cu pieptul mă avânt spre talazul de lumină…
Din neguri spațiale prind cometa despletită…
Mă ducă-n loc de taină l-acea sfântă grădină,
Unde-auzi parc-o sonată a sferelor, divină
Și-unde domnește pacea, ca marea liniștită,
Neîncretiță de-o ispită…

E straniu, încremenit-a timpul sau, nenăscut…
Singurătatea-i glacială, sângele-mi un cheag…
E-un loc măreț, plin de sfințenie, necunoscut,
Nu știu de vie sunt, am murit, m-am renăscut,
Nu văd pe nimeni să dea secretul în vileag…
Am ajuns pe ce meleag ?

Plutind ca gândul, ca o taină-n miez de noapte,
Mă las purtată fără teamă pe aripi eoliene…
Ca fulg de nea, silfidă sau miezul unei șoapte,
Spre steaua polară strălucind la miazănoapte
Și, prinzând luminii unda, mă-ntind pe ea alene,
Clipind mărunt din gene…

De sus privesc Pământul, e-atâta de frumos !
De culoare albăstruie, când norii se destrămă…
Îmi vine dorul de întors, e raiul meu cel luminos,
Că-n ochi nu-mi pot reține un zvâcnet lăcrimos…
Văd casa mea parcă, cineva în prag mă cheamă,
Făcând semn cu o năframă…
Parc-aud glasul de mamă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

12 aprilie 2019

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poeme

PROSCHINITARUL DUHULUI MEU

”Spre geana orizontului

mi-am trimis gândul,

să preîntâmpine

plecatul

și sositu-mi

Duh”.

”Văd licărul sfințeniei

în trupul bătrân,

prin copilăria

sufletului de copil”.

”Pe muntele Sfântului,

porumbelu-i așezat,

să mijlocească

reîntoarcerea

Îngerului”.

”Proschinitarul duhului meu,

dinspre Carpații athonici

primește sfințenia

cugetului

străbun”.

”Sunt mulți necăutați”

spune Dosoftei,

”Și stau în colibe

și-au înger

păzitor”.

”Din grădină un porumbel

veni pe umărul meu,

avea ochii limpezi,

și-n ei

lacrimi”.

I-am mângâiat fruntea,

ardea încet-încet;

i-am umezit chiar ciocul,

de cântător Poet”.

PRIMĂVARĂ, PRIMĂVARĂ!

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Ne întinzi covor de iarbă,

Și pui râul ca să fiarbă!

Un izvor l-ai pus să sune,

Cântul cel mai drag din lume,

Mugurii pe crengi crăpară

L-al tău ordin Primăvară!

Flori, parfum, cântări, arginturi,

Fac din dealuri labirinturi,

Când un soare lucitor,

L-ai chemat în ajutor!

El țesu Natura-n aur,

Cu un ac de meșter faur,

Iar din pântece de glie,

Salți a Firii melodie!

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Cu pluguri și cu semințe,

Și ne-ndemni la biruințe!

PERLELE SUNT SCUMPE!

Perlele sunt scumpe

Pentru că în ele se topesc

Ființe, vieți ce-n taină-și împietresc

Durerile iubirilor ce cresc!

Perlele sunt scumpe

Pentru că-n ele idealuri,

Stratificate de-ale iubirii haruri,

Stau prinse-n lacrimi de mărgeanuri!

Perlele sunt scumpe,

Chiar de-s din dulci cuvinte,
Când vor să-ți lumineze cărarea dinainte,

Zidind înțelepciune și o frumoasă minte!

——————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

11 aprilie 2019

Florica PATAN: Poesis

Lupa Exupéry

Ni se părea că totul era static

timpul era o dimensiune observabilă

prin repetiția dimineților cu altă rouă

așezată lacrimă pe suflet

zborul nu-l vedeam, aveam nevoie de

o lupă, aceea a sufletului

– după Exupéry –

dacă vrei pot fi eu lupa ta

eu sunt numai suflet născut pentru

tine, privește-te prin mine și

vezi-te, mă voi strădui, îți spuneam, să respect

voința ta să fiu o oglindă dreaptă

știu

călătoriile tale se termină

în niște spații de nedefinit

te atrage mirajul potențial al unui vortex

ce deschide porțile energetice ale cerurilor

de peste padină

am simțit impulsul acela

am citit despre asta pe undeva

dacă sufletul tău

se poate privi printr-o lupă magică

precum sunt eu

atunci înseamnă

că sufletele noastre sunt simetrice și

noi trăim în aceeași dimensiune

Pandantiv

îmi pare că

simt semnele scrierii

criptate

de pe tăblițele de la Tărtăria

de-acum opt mii de ani

nu-mi sunt străine…

una dintre ele

a fost dintotdeauna a mea

pe găurica aceea treceam un fir și

mi-o atârnam la gât

microcosm sub raze de lună

pe valea Mureșului –

rostogolire prin ere

scrise pe suflet

Pasul Lui

În zbor de vultur

pe cerul încrederii noastre

dureri nemărginite și

pericole…

pasul Lui

Continue reading „Florica PATAN: Poesis” →

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Și totuși

Și totuși te iubesc ca-n prima zi
Și pleoapa ți-o sărut ca pe un flutur,
Și totuși vise peste tine scutur,
Și totuși suntem îngeri și copii…

Și totuși te îmbrac cu zori de zi
Și nudul ți-l îmbălsămez cu rouă,
Te modelez cu mâinile-amândouă,
Îți sunt olar, tu amforă-mi vei fi.

Ca Hamlet strig:,, A fi sau a nu fi…”
Aceasta-i întrebarea capitală…
Fac țăndări legi și calc pe ea morală
Și totuși te iubesc ca-n prima zi…

De câțiva ani

,, Eu sunt ce n-am fost niciodată și-un sfert din ce era să fiu. ” I. Minulescu

De câțiva ani mă iau mereu la trântă
Cu viața și cu moartea și cu toate,
Că prea e multă criză de dreptate
Și prea ades aripa-mi este frântă.

Mă desfrunzesc din ce în ce de clipe
Și fire de argint adun în barbă,
Privirea-mi e din ce în ce mai oarbă
Și-n oase prind dureri să se – nfiripe.

Tot mai încet aud privighetoarea
Și cucul an de an mai scurt îmi cântă,
Reume-n oase albe se împlântă,
Mai strâmtă și abruptă-mi e cărarea…

Văd în oglinzi un om cu fața suptă
Ce-ar renunța la tot… dar nu la luptă.

Femeie

Ești giuvaer…
Ochii îți sunt cer,
zâmbetul curcubeu,
Iar pântecul sfânt
îți este pământ…
De ce Dumnezeu
a lăsat
să îti fie sufletul floare
pe care
s-o calce-n picioare
nătângul bărbat?

Potop

Și când adeseori în mine plouă
Mă răstignesc în fiecare strop,
Biet Noe înspre zări privind miop
Având ca streșini mâinile-amândouă,

Iar inima în piept se zbate parcă
Ar vrea să ia la bord măcar un vis
Dar cerul e cu lanț de nori închis
Iar sufletu-i neputincioasă arcă…

Și între două fulgere-arcuite
Din când în când cu Dumnezeu mă cert
În timp ce nori se bulucesc alert
Bătând pe-alei albastre din copite…

Îmi curg în vene fluvii de revoltă
Când curcubeu, te arcuiești pe boltă…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

12 aprilie 2019

Anca-Maria DAVID: O lume în cădere

O lume în cădere

O pată de culoare
uscată-n resemnare,
o rugă la icoană,
speranță și prigoană.

O lume îndepărtată,
o vale îndoliată,
un strigăt în tăcere,
o lume în cădere.

Trăim cu frica-n sân,
hrănim cu ură și pelin
visele și stelele,
ucidem mila,
aruncând țărâna.

———————————-

Anca-Maria DAVID

12 aprilie 2019

Daniel Leonard MORARU: Lupul

Lupul

Un lup singuratic, prin pădurea de fag
Mergea pe cărare pierdut și pribeag,
Șchiopătând… cu durerea ce-o simțea în picior
Și foamea-l apasă… și sufletu-i gol.

Cu labele scurmă căutând rădăcini,
Trei picioare n-ajung, nu poate fugi,
Slăbit și stingher, cu ochi cenușii
Adulmecă urme în nări încă vii.

Ascultă.. un urlet se-aude departe,
Ciulește urechea, aude doar șoapte.
E haita ce ieri îl urma zi și noapte,
Pădurea e rece, și iarna-i desparte. ..

Mai ascultă, tânjind după viața de ieri,
Se ridică greoi privind nicăieri,
Și stă nălucind căprioare-n priviri,
Și-n inimă ninge, și sufletu-i gri…

Poate mâine va fi înc-o zi pentru el
Poate frigul și foamea-l vor răpune la fel,
Obosit se așterne-n iernaticul vis
Și luna-l privește… prin ochiul închis…

–––––––––––

Daniel Leonard MORARU

12 aprilie 2019

Florentina SAVU: Gânduri

GÂNDURI

Iubirea nu-i decât o sfoară, întinsă peste-abis de timp
Pe care toți ne legănăm, cu gânduri plutind spre Olimp,
Vrem zborul să ne luăm cu-avânt, către grădinile celeste
Și să atingem, rând pe rând, chiar cele mai înalte creste,

Zburăm pe sfoara de mătase, în leagăn de speranțe-alese,
Ne cufundăm în adâncimi și-n gânduri, cu frumuseți drese,
Purtăm în ochi cerul, pământul, și tot frumosul de poveste,
Viața aceasta-i minunată, așa a fost, va fi, și este!

Cântăm pe strune de alean tot ce avem, poveri pe suflet,
Ne amețim la masa vieții cu al iubirii vesel clinchet,
Bem vinul său până la fund, ca pe-o licoare fermecată,
Ne adăpăm cu sentimente, din zarea de nori scuturată!

Iubirea, sfoară peste timp, ne mângâie inimi și viață,
Trăim cu frică și cu spaimă dar și cu dragoste de viață,
Trăim, visăm și clocotim, sperând s-obținem tot mai mult
Și pentru a ne împlini, ades depunem jurământ.

De sfoara se mai rupe-n timp, cu noduri o vom repara,
Și vom plăti pentru-al său bine, mereu, para după para,
Nu ne-om zgârci deloc la preț dacă vom lua-o de la capăt,
Ne vom ruga să țină nodul și să-i apară târziu scapăt,

Să mai plutim un timp prin lume, în leagăn dulce de iubire,
Și să-l lăsăm pe la urmași, ca orizont de fericire,
Pe ața vieții timpu-i scurt și ne-om trezi în altă lume
Unde lumina și iubirea nu vor mai ști de vreun apune,

Vom străluci ca diamante, prin stele vii și fermecate,
Vom fi prin ceruri veșnicie și suflete prea luminate,
Vom fi izvor de dor și drag prin ceața vremii neștiute,
Vom fi doar zvon de amintire și cântece vii de lăute…

———————————–

Florentina SAVU

10 aprilie 2019

Nicoleta GORDON: Să (nu) te întorci…

SĂ (NU) TE ÎNTORCI…

Vinzi lumii-nsingurarea, pe doi cărbuni încinși,
Durerea mâinii drepte o lași în iriși stinși,
Sunt perle prea puține, și-atât de multe scoci,
Din marginea secundei, o oră poți să-ntorci?

Scrii lacrima pe lutul crăpat de promisiuni,
O perfuzezi pe-artere, te cureți de minciuni…
Când crezi că adevărul are mai multe doici,
În brațele materne, cum să te mai întorci?

Te prinzi cu franjuri rupte de-a cerurilor torți,
Și-ți vin păgâni aproape, cu norii altor sorți…
De crezi în orbul minții și-n glasuri de proroci,
Să fugi adânc în tine, să nu te mai întorci!

E plin de frunze triste ce-și caută-adăpost,
În toamna-atâtor ramuri căzute fără rost. Când strângi pleoapa uitării, iertarea de-o invoci,
Să-i lași luminii cale…la ea poți să te-ntorci!

Când tu ești recviemul cântat pe două voci, Din propriul naufragiu, mai știi să te întorci?

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Anatol COVALI: Nu mai sunt ierni

Nu mai sunt ierni

Nu mai sunt ierni, nu mai e frig sau zloată.
Vântul speranţei zburdă-n lumea-mi toată.

Pe-ntinsul ierbii
trec în goană cerbii

dorinţelor, mugind ca altădată.

Din zare-n zare
vise călătoare

se reîntorc cântând ca niciodată

şi tot pământul,
când aude cântul

începe ca o inimă să bată.

Să ştie-Înaltul
că de-acum sunt altul,

să afle-Adâncul cât de minunată

e a mea sevă
care mă relevă

ca pe o împlinire-adevărată.

Viaţa mea iară
pare primăvară

de-o tandră fericire-mbujorată.

————————————–

Anatol COVALI

București

11 aprilie 2019