Nastasica POPA: Parfumul sălbatic

Parfumul sălbatic

Peste-o râp’ adâncă stă rănit de brumă,
Lăcrimându-și gândul,trandafirul mumă!
Floarea lui gingașe, cu-n rând de petale,
Își întinde brațe… să curgă la vale.

Albu-i luminează primăveri brodate
C-o sălbăticie, în măceș-nodate.
Tremură de spaimă, destramă-n migală,
Fluturi pe veșmântul rochiei de gală.

Colorând adâncul într-o puritate,
Ceru-n agonie pare-o zeitate,
Cu flori ca de spumă biruie amurgul
Tânguiri strivite, prinde-n chingă burgul.

Văzduhul alintă tăcerile oarbe,
Parfumul sălbatic de măceșe-l soarbe.

*burg-cetate medievală

——————————-

Nastasica POPA

29 aprilie 2019

Aurel CONTU: Ecouri

Ecouri

Nu te-am mai găsit.
Plecasei odată cu păsările călătoare
adunate în cercuri concentrice
.
ascunsă undeva
la mijloc
printre sute de aripi și țipete
.
Frigul de afară îți aburise ferestrele casei
ofilise florile
în jurul trecutului tău se făcuse liniște
.
a fost primul și cel din urmă moment
de liniște
când n-am mai auzit urletul tânguitor al câinelui
.
la oblonul debaralei tale cu dragoste
apăruse o gaură imensă
prin care se vedeau de departe
scheletele morților
.
Sadic. Nu te-aș fi crezut în stare să faci asta!
Este peste puterea mea de înțelegere
.
nimeni n-a putut să-și explice atunci
de ce ai părăsit câinele?
.
Am rememorat amintiri
de când mergeai la grădiniță
nedespărțită de el
.
Primul meu gând
a fost să cumpăr două bilete de avion; unul de dus
și două de întoarcere
.
Spaima de apă mă ținuse treaz tot drumul
văzusem cum agonizase sub ochii mei
noaptea
.
Speram să ajung înaintea ta; am așteptat zile întregi
numărând stelele
.
gândindu-mă la bărbatul cocor de care te îndrăgostisei…
imaginar! O minciună sfruntată
.
ultima…

–––––––––––

Aurel CONTU

2 mai 2019

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Pe vremuri

Pe vremuri

mă priveai cum pe vremuri bătrânul lăutar

privea fără să vadă romanțele-i nescrise

curgându-i de pe strune pe genele prea triste

și îi țineau isonul cohorte de tâlhari

mă cuprindea tristețea cu struna lui deodată

și aș fi plâns și eu cum poate plângea ea

dar prea se înalțau uralele și prea

râdeau în hotot orbii din ziua fără plată

dintre chemări uitate doar dorul rătăcea

iar tu mă priveai poate știind că nu mai sunt

nici zile însorite , nici tulburări de vânt

decât chemarea stinsă –ecou în urma mea

tu mă priveai cu milă cum ai privi castanii

ce-și risipiră frunza în liniștea furată

de umbra altei toamne ce nu-și mai știa anii

din lacrima cărbune pe frunza lor uscată

și poate lăutarul mai cântă și acum

iar eu îmi petrec umbra alăturea de drum

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN

2 mai 2019

Simon JACK: Altfel de miracole (poeme)

Elongare

Desene rupestre măsoară
tavane din ceară sub candela stâncii
ce-ascunde prorocul
martiriului meu,
in pâlnii de vânt schițat pe răzoare
de gând,
floarea soarelui rotește de lună
odoare de somn în roduri păstrate
la cald pe tropice brune,
lungimea ochiului de apă din roua
inserarii pe tălpi de umbre furate,
adulmecă steaua polară
din pătrate boreale ale șotronului
desenat pe lungimea
unui râs în șoaptă.

Vechituri noi

Pământul doare
când mă dăruie drumului piatră,
o despărțire de mine
ca ploaia de nor, relicve în trocuri ascunse
oblic stau, vremelnică taină în lumi
paralele,
daruri si tributuri în prafuri vechi
si noi,

si tropotul acesta doare
al calului din lână în frigul ghicit
dintr-o brumă a pasului potcovit
cu iarbă,
ochelarii coastelor din palme
văd atingeri fructate cu mugurii
trupului nou,
pe lângă gunoaie de pleoape cu
genele căzute,
zborul fluturilor de ceață în atenee
de vis, se face stup în sălcii
umbroase,
prin piețe închise se vând iar
vechituri noi !…

Altfel de miracole

Miracolul dimineților la ferestre
ce dorm pân’la amiază,
neștiința cerului ce atârnă de pervazuri
cu umbre pironite pe la colțuri
minutare,
fuga de nopți a norilor beteală prin ploi
dumicate de albastre păsări însetate
de verticalul nimicului anost,

Continue reading „Simon JACK: Altfel de miracole (poeme)” →

Emilia-Paula ZAGAVEI: Tristeți matinale (versuri)

TRISTE CUVINTE…

Poveste cu triste cuvinte înghețate

Se scurge nevolnic spre tăcut gând,

Uscate iluzii pe-un vis cocoțate

Sfărâmă lacrima căzută-n pământ.

De doruri e plină cămara iubirii

De patimi ascunse după un rug

Tăceri ancestrale împart nemuririi

Și verbul cel mut învăț să-l conjug.

Cad picuri de stele printre păcate,

Mustește de doruri iubirea din vis,

În suflet iluziile-mi cad dezbrăcate,

Gând orb se îndreaptă spre paradis.

Țes în tăcere adâncă durere

Cu un surâs leg un dor de alt dor,

Ițele vieții au parfum de tăcere

Viața își scutură tăcută un nor.

MĂȘTI

Cad măști peste inimi și vise,

Se-mpiedică-n zare-un cuvânt,

Din ochi curg lacrimi proscrise

Ce rătăcesc pe pământ.

Se sparge tăcerea de pietre

Și visul se-mparte în vers,

Pe margini de lacrimi, orchestre

Își cântă dorul pervers.

Nori grei apasă pe suflet,

Dureri împărțite-n apus,

Iubirile își caută umblet,

Într-un poem indispus.

Tristeți matinale pictează

Timpul grăbit înspre ieri,

Doar o privire cutează

Să rătăcească spre nicăieri.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

2 mai 2019

Mihaela BANU: Poeme

Speranţă de iubire …

Şiroaie de lacrimi
Se cern pe obraji
Din aripi de vise-mplinite,
Din bulgări de tristeţe,
Din gânduri ştrengare,
Din sufletul meu plin,
Din dorul meu lăuntric.
Le las să alunece-n voie
Pe ultimul drum …
Oglindă-mi încropesc din ele
Să-mi privesc gândurile,
Răscolite de amintiri,
Înzăpezite în trecut.
Aducerile-aminte
Mă fac să râd, să plâng …
Cercetez cu sufletul trecutul :
Lumină şi întuneric …
Caut cu-nfrigurare spre nori.
Doar urme de paşi se zăresc
Călcând pe comorile vieţii.
Şi dorul, amorţit în uitare,
Pierdut în nisipul clepsidrei,
S-a oprit în pragul timpului,
Ce se scurge fără remuşcări.
Şi plâng şi râd suind coama,
Pe cărările virgine ale viitorului.
Îmi cern amintirile prin sita uitării.
Din firele rămase in gând,
Împletesc prezentul
Pe care-l alint:
Speranţă de iubire.

Mirifică oglindă – Sonet

Când mă privesc în ochii-ţi, ce mirare!
O îndoială mă cuprinde-ndată-
În ei parcă zăresc întâia dată
Fiinţa mea, cu-o faţă-ntrebătoare.

Privirea-mi stă umil să iscodească
Şi să pătrundă taina din adâncuri.
Sub zbateri de uitare caut tâlcuri,
Ce viaţa-n doi să nu ne-o adumbrească.

Dorinţele încep să mă cuprindă.
Să-ţi intru-n suflet, căutând răspuns,
La toate câte sunt şi mă colindă.

Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Emilia-Paula ZAGAVEI: Durerea din noi….

Durerea din noi….

Pe geană de gând

Abstractă visare

Se-mbracă un nimb

De aleasă cântare.

Îngerii toți

Jelesc o iubire,

Pe la noi porți

Cerșesc fericire.

Amarnicul dor

Cu scut de poveste

Cântă în cor

La uși de neveste.

Poemul e-un vis,

Incoloră culoare

Mai spinteci abis

Pe frunți cu candoare.

Lăsate amoruri

Desprind de prin noi

Urlete–n zboruri

Căzute apoi.

Ne pierdem tăcuți

În seara din zori

Îmbrâncind muți

Durerea din noi.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

1 mai 2019

Simon JACK: Liniștea de după

Liniștea de după

…si ai nevoie de mult spațiu
să te-ntrupezi într-o glastră albă
cu mima unei flori…numai frunze
restul, un ochi în decor
de altoi cu o viitoare
privire albastră,

liniștea…

intre două clipe e liniște,
o liniște de nimic umblând în zdrențe
Incomensurabilă absență
un picnic între fluturii patogeni
ai fricii dintre oasele aerului,

…si liniștea de după,

după zbaterea unei pene
intr-o aripă retrovizoare a unui zbor
inainte,

a unui poliglot de Necuvinte! …

————————–

Simon JACK

1 mai 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ora pascală

Ora pascală

trecem mereu, trecem grăbiți
trecem dintr-o lume în altă lume
lăsând în urmă gânduri
privirea mângâie anotimpurile
abia ivite din pulberea anilor
trecem dintr-o oră în altă oră
ora pascală
sufletul, o lacrimă în palma universului
creștem amar
zi de zi
ilustrând perfect o lume fără personaje
trecem și nu ne pasă
de apariția întunericului în noi
îmi este trupul prea mic în pălăria lumii
așteptând semnătura unei iubiri trecătoare
există o clipă ce a trecut în altă clipă
a celor ce caută azi ce au pierdut ieri
prea grăbiți să ajungă nicăieri
pe masa vieții am așezat azi
un singur pahar cu vin

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

1 Mai 2019

Anatol COVALI: Destrămaţii

Destrămaţii

Ne-am destrămat atât de mult încât
mai mult desigur nu e cu putinţă,
decât dacă începem, din urât,
să plămădim în noi altă fiinţă.

Nici nu mai ştim cum arătam atunci
când am intrat cu chiote demente
să ne-mbătăm în tristele spelunci
din ce a fost trecut, cu ce prezent e.

Şi dacă-am vrea să mai ieşim de-aici
am fi de fapt doar nişte biete umbre
prea slabe, prea molâi şi mult prea mici
să stea-mpotriva vremurilor sumbre.

Dar nici nu vrem, căci unde mai găsim
atâta frenezie ca-n beţia
ce-a prefăcut în cruci de ţintirim
iubirea, armonia, bucuria.

Drogaţi de cât eşec ne-a biruit
holbăm spre viitor priviri buimace
ne-nţelegând de ce necontenit
în întuneric totul se preface.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 aprilie 2019