Destrămaţii
Ne-am destrămat atât de mult încât
mai mult desigur nu e cu putinţă,
decât dacă începem, din urât,
să plămădim în noi altă fiinţă.
Nici nu mai ştim cum arătam atunci
când am intrat cu chiote demente
să ne-mbătăm în tristele spelunci
din ce a fost trecut, cu ce prezent e.
Şi dacă-am vrea să mai ieşim de-aici
am fi de fapt doar nişte biete umbre
prea slabe, prea molâi şi mult prea mici
să stea-mpotriva vremurilor sumbre.
Dar nici nu vrem, căci unde mai găsim
atâta frenezie ca-n beţia
ce-a prefăcut în cruci de ţintirim
iubirea, armonia, bucuria.
Drogaţi de cât eşec ne-a biruit
holbăm spre viitor priviri buimace
ne-nţelegând de ce necontenit
în întuneric totul se preface.
————————————–
Anatol COVALI
București
30 aprilie 2019