TE-AI SUPĂRAT IUBITO
Motto: ,,Te-ai supărat iubito-n astă seară
Şi-ai vrut să-ţi dau iubirea înapoi,
De-atuncea începută, dintr-o vară
Când lumea asta era ea şi noi’’
Cum să îţi dau iubirea înapoi?
Cum să îţi dau tot ce-am simţit odată?
Durerea, bucuria, care-n doi
Făcut-am viaţa asta desfătată.
Cum să îţi dau speranţa şi cel dor
Ce mi-a ţinut a flăcării văpaie,
Cum să îţi dau din suflet cel fior
Ce-a fost mereu a inimii bătaie.
Cum să îţi dau clipita-mi de visare
Ce-a fost cândva chiar raiul cel divin
Şi tinereţea, raza mea de soare
Şi cerul nopţii cel cu stele plin.
Le dau pe toate, de mă dau pe mine
Să ne topeşti în lacrimi şi-n suspin,
Iar dacă crezi c-aşa ţi-o fi mai bine
Mă uită dacă poţi în dulce chin.
Dar nu uita că ai să-ţi ştergi din viaţă
Mai tot ce în iubire ai trăit,
Ce ţi-ar rămâne, crezi c-ar fi dulceaţă
Şi-ar merita atâta pătimit?
Şi-apoi, nu pot să dau nimic din mine
Că m-aş goli de tot ce-a fost frumos,
Rămâne-oi sec de tot şi făr’ de tine
Voi fi nimicul cel mai păcătos.
ÎN GĂND ÎŢI NUMĂR PAŞII CARE
În gând îţi număr paşii care
Sfioşi şi temători îi faci,
Când vii grăbită pe cărare
Călcându-mi iară cruzii maci.
Eu încă te aştept codană
Cu sufletu-ți îmbujorat
Rugându-mă la cer în taină
Ne ierte dulcele păcat.
Vom fi din nou în paza nopţii
Sub umbra clipei de noroc
Şi-om mulţumii atuncea sorţii
Că ne-a-ntâlnit în tainic loc.
Ne-om îndrăgi ca altădată
Şi-n vorbă mută, nerostită,
Vei fi icoană sărutată
În clipa dulce de ispită.
Lăsa-vom lumea mincinoasă
Să se afunde în uitare
Şi-n noaptea asta norocoasă
Vom fi clipită de visare.
Spre dimineaţă, la plecare,
Cu vinovaţii paşi ce-i faci,
Călca-vei iară-şi cea cărare
Înrouraţii roşi maci.
GÂNDURI ÎNDULCITE
Ţi-am trimis iubito pe aripi de vânt
Din adânc de suflet gânduri îndulcite,
Nu-s aed ca-n vremuri ca să ţi le cânt
Sau în nopţi cu lună să le-auzi şoptite.
Sunt mereu cum fost-am: umbra-ţi din iubire,
Clipa norocoasă ce ai vrea s-o ai
Cuibărită-n suflet şi-n a ta simţire,
Doru-ţi din privire, gura ta de rai.
Focul din scânteia care să-ţi aprindă
Inima-n văpaie, gura-ţi însetată,
Caldul din privirea-ţi îmbunată, blândă
Tremurul din pleoapa vrută sărutată.
Visul şi speranţa, flacără nestinsă,
Gândul din chemarea încă doritoare,
Boaba lăcrimată pe obraz prelinsă,
Vorba mângâiată, clipa care moare.
Sub icoana-ţi sfântă candelă arzândă,
Ruga înălţată în spre Domn Ceresc,
Taina-n veci nespusă, inimă flămândă,
Toate cele bune care-s în lumesc.
Tu să-mi dai doar gându-ţi plin de preaiubire
Ce îl porţi cu tine pus într-un fior,
Şti-voi că e încă lacrimă, simţire,
Niciodat sătulă, veşnicitul dor.
TAINA VISULUI DIN NOAPTE
Îţi fac iubito-n gând palate
Înconjurate de grădini,
Pe tine mi te pun în toate
Numai aşteaptă-mă, că vin
Din lumea visurilor mele
Dorinţele să le-mplinim,
Să fim doar noi în toate cele,
Focoşi amanţi să ne iubim.
Cu buzduganul de dorinţe
Ţi-oi bate-n poartă la cetate,
Aşteaptă-mă pe trepţi cuminte
Gândind la dulcile păcate
Ce-n noapte toate s-or preface
În taina pusă-n colţ de minte,
Acol’ vor sta în bună pace
Închise-n mutele cuvinte.
N-o şti nici pasărea nici vântul,
Nici luna care toate-mi ştie,
Nici umbra noastră, nici pământul
C-am fost aici, clipită vie
Ce-a ars în dulce-nfiorare
Făcând păcatul nost’ divin,
C-apoi ,în strânsă-mbrăţişare
S-adormi în pat cu baldachin.
*
Cărarea nopţi-nrourată
Va şterge urma la-l meu pas,
Şi-apoi la fel ca altădată
Sărut ţi-oi da, de bun rămas.
Când m-oi topi-n adânc de noapte,
În rugi, pe geana-n tremurare,
Vor picura înlăcrimate
Două smaralde, de iertare.
TRUBADUR PRIN CER CU STELE
Trubadur de altădată, nu mai cânţi pe sub balcoane
Să-nfiori inimi de fete, de iubite, de cucoane,
Punând sufletu-ți smerelnic ca un dar în a lor palmă
Şi-ntr-un vers cu a ta lăută, stâmpăra-i plăcuta rană.
Nu mai ai nici glas nici suflet, nici pe cine să-nfioare
Versul tău şi cea lăută, de plăcere făcătoare,
Nimeni plată nu-ţi aruncă din balcoane-o sărutare,
O privire voluptoasă, chemătoare, doritoare.
Nu-s mai timpurile-acelea când un suflet în văpaie
Aştepta în seri cu lună trubaduri să le-nvioaie,
Să le-aţâţe vii dorinţe şi-a lor inimi mişcătoare
Într-un cânt să se topească, într-un vers să se scoboare.
Lira-n cui ţi se-odihneşte, muza mi te-a părăsit
Nins ţi-e părul, slab ţi-e trupul ce-i acuma gârbovit,
Iar privirea-nceţoşată doar un pic în faţă vede,
Vorba, mintea ta sprinţară, de o vreme se tot pierde.
Numai vechea amintire gându-ntrânsul o mai ţine
Să-ndulcească astă clipă, schmbe răul tot în bine,
Tu le deapănă pe toate, că atât ţi-a mai rămas,
Pân’ la gata fii pe pace , n-ai mai mult de cât, un pas.
*
Ai fost clipă de istorii într-o vreme de iubire
Când în suflet revărsat-ai bucurie, fericire,
Azi , pustiu e sub balcoane ca şi-n inimile noastre,
Fiindcă tu, cu a ta liră, rătăceşti prin cer cu astre.
SOCOTEALĂ
Scad, adun şi-mpart, nu iese cum făcutu-mi-am socoată,
Înmulţesc cu doi, cu zece, tot nu e cum vreau să fie
Plata ceea în săruturi, ce promisu-mi-ai că toată
Mi-o vei da, până la una, nu-ţi rămână datorie.
Eu tot vreau, ca nesătulul, plată fie-ndestulată
Cum primit-am şi-altă dată păcălindu-te puţin,
Să te ţin în faţa porţii toată noaptea înstelată
Şi-ncă măine, c-o rămâne, vreme-i iară să mai vin.
Apoi de, nici tu sărmana din atât n-oi fi săracă,
Pagubă ca asta Doamne, câte încă ţi-am făcut,
Luna numa steie-n nouri şi lungească-se o leacă
Noaptea asta, că-i prea scurtă de cum inima a vrut.
Că acuma-n plină vară vremea este îndulcită
Şi te-ndeamnă să-ţi faci noaptea numai bună de iubit,
De când lumea ce-a iubire fost-a încă sorocită
Mai dulcie fie vara, sub o lună în umbrit.
De-i păcat? cine să-ntreabe, cine-acolo gându-l duce
Când în nori e sfânta lună adormită şi-mpăcată,
Când aicea lângă tine ai guriţa asta dulce,
Ochii-nchişi şi-a ei simţire toată numa-nfiorată.
Fi-va rugă de iertare mai încolo către toamnă
Şi-ncă-n iarnă pân’ veni-va dezgheţata primăvară,
Când simţi-vom iar că ceva din ce-a inimă ne-ndeamnă
S-aşteptăm un bob de vreme, ca-poi fi-va cum vrem iară.
Doamne, fă şi vrerea noastră când îţi cerem fericirea,
Vară fă tot anul fie că n-o fi nenorocire,
Să se sature odată gândul, inima, simţirea
De cât toate vin şi pleacă, dintr-un sâmbur de iubire.
IUBIRE JERTFITOARE
Te-am pus să-mi fii de aur al frunţii mele nimb
Iar umbra ta să-mi fie cămaşă înflorată,
Curatu-ţi suflet fie-mi zăpadă fără pată
Ce peste mine ningă din început de timp.
Înfiorezi durerea şi simţul doritor
Tu jertfă jertfitoare pe-a dragostei altare,
În dezmierdări dai totul să nu rămâi datore
La inima ce arde în focul pieritor.
Tu a plăcerii sclavă ’nălţată în ceresc
Ce treci preumblătoare prin galaxii rebele,
Îţi pui în păr luceferi, la gât şirag de stele
Eşti humă păcătoasă din mucedul lumesc.
Ca hoţul vii ascunsă în umbră de-nserare,
Te cuibăreşti în suflet la cela ispitit,
Îl storci de plâns şi vaiet făcându-l fericit
Şi neguri pui în mintea-i ce stâmpăr nu mai are.
Apoi, în chingi de aur mi-l prinzi pe păcătosul
Ce s-a-Ncâlcit în nada himerelor prea dulci ,
Împleticindu-i gândul să creadă în năluci
Al tău va fi de-acuma, în lesă prins, ţâfnosul.
Un iad îi faci viaţa în chin şi-n aşteptare,
Îl perpeleşti la focul speranţelor ce vin,
Otravă pui în cupe şi faci din vin pelin
Când pleci lăsând în urmă-ţi, blestem de neiertare.
Ca vântul eşti iubire venită de niciunde,
Întâi o adiere, apoi un uragan,
Zmulgând simţiri şi inimi le-arunci apoi în van
Şi-ţi stâmperi cea mânie în cercul unei unde.
De câte ori nu vrut-am să mori în chinuri grele,
Să simţi şi tu durerea cum totul te sfâşie,
Şi-atunci să mi te umplii de ură şi mânie
Cum fac şi eu adesea cu simţurile mele.
O, cum aş vrea o vreme să uit că te-am ştiut
Dar mi te iert iubire că eşti şi iertătoare,
Că mai întotdeauna laşi loc de-o împăcare
Şi mă-mbuneze iară de încă m-a durut.
Mai vino dar ca vântul, hoţeşte te strecoară
Să-mi răscoleşti simţirea şi locul ce mă doare,
Şi-apoi te du-neştire întocmai ca o boare
Ce-a re-nviat o taină, născută într-o vară
DULCEA AMINTIRE
E târzie toamnă, vechea mea iubire
Cu pafum de mere, dulci, împărăteşti,
Inima şi ochii cată-n tresărire
Ce-ai trăit în taină, dulcile poveşti.
Vor veni de-acuma timpuri îmbrumate
Ce-ţi aduc aminte într-o-nfioarare,
Câte veri trăit-am, toate fermecate
Sub a nopţii boltă într-o-mbrăţişare.
Şi-apoi încă Doamne, câte jurăminte
Sufletele noastre nu şi-au spus sub stele
Şi peceţi-săruturi, le mai ţii tu minte
Cum stârneau pornirea viselor rebele?
Doamne, cum ne chinui când în toamna vieţii
Laşi doar amintirea şi cuvântul mut,
Să destrame pâcla aburind-a ceţii
Care vrea ne-ascundă vremea de demult.
*
Azi, închide ochii, urcă în visare
Retrăind clipita vremilor de miere,
Eu voi fi acolo şi-ntr-o lăcrimare
Îţi voi da iubito, tot ce îmi vei cere.
Bolta înstelată, luna-ascunsă-n nor,
Sărutări pe geana-ţi veşnic tremurată,
Mari cuvinte mute ce ţi-or da fior,
Viaţa mea ce toată, ţie-ţi este dată.
**
Nemureşte Doamne dulcea tinereţe
Ce va naşte-ntruna patimi şi iubire,
Las-o veşnicită să mi se răsfeţe
Ca să-mi aibă-n toamnă, dulce amintire
FOST-AM UMBRA
Fost-am umbra vieţii tale tăinuită-n bob de gând,
Fierbinţeala celor lacrimi, ce pe-obrazu-ţi picurând
Adunatu-ţi-au din suflet vise dulci de mulţumire,
Nepierite doruri încă, dintr-o vreme de iubire.
Fost-am umbra vieţii tale scânteindă-n al tău gând,
Dor arzând de-alungul vieţii, ruga unui suflet blând
Încărcată cu speranţe urcătoare spre ceresc,
Din păcatul ce-ndulcit-a clipa noastră de lumesc.
*
Fost-ai umbra vieţii mele pusă-n ţandără de gând,
Te-am ascuns privirii lumii şi-ntr-un zâmbet surâzând
Te-am făcut păcătuire peste simţurile mele,
Foc arzând şi pătimire în clipitele-mi rebele.
Fost-ai umbra vieţii mele din ascunsul unui gând,
Dor, iubire, gând smerelnic, care-n taină lăcrimând
Cheamă vremile trecute dintr-o lungă zi de vară
Să se-nşiruie aevea şi-n visare vină iară.
**
Fost-am umbră de iubire vieţii noastre păcătoase
Ce-a-ndulcit cărarea vieţii cu clipite norocoase,
Foc mocnit în toamna vieţii ce-i de-acuma îmbrumată,
Dulce taină, amintire, dintr-o vreme depărtată.
Suntem umbra unor vise ce au fost cândva trăire,
O scânteie ce aprins-a clipa de dumnezeire
Să putem a spune lumii, că a meritat să fim
Trăitori în astă viaţă, împletindu-ne destin.
PROMISIUNE
Cu tine-oi fi şi-n cea din urmă clipă
Cât mai trăiesc pe-aicea, prin lumesc,
Iar de mă duce-un înger pe-o aripă
În iad subpământea sau rai ceresc,
Ori unde-aş fi pe tine doar iubito
Şi-n lumea cealaltă, te iubesc.
Cu tine-oi fi şi-acum şi-n veşnicie
Cât voi mai fi simţire de-omenesc
Şi chiar de-aş fi nimic, ori măreţie
Ori unde-aş fi nicicînd nu mă opresc
Să-ţi spun atâta cât mai sunt trăire
Că-n fiece clipită, te iubesc.
Cu tine-oi fi vecie de vecii
Cât stelele pe ceruri veşnicesc,
Suntem şi-om fi mereu statornicii
Cât simţul nostru cela omenesc
Ne leag-a noastre inimi pe vecie
Atunci când ele-n voie, se iubesc.
CÂND MI TE CHEM IUBITO
Când mi te chem iubito din umbra unui gând
Şi pe altar de suflet te pun în preamărire,
Înfiorezi clipita-mi şi ziua îngânând
Îmi trece în visare şi-n dulce fericire.
Că tu, amarul vieţii îl faci să-mi fie miere
Şi ziua-nnourată să îmi lucească-n soare,
Iar lunga mea tristeţe se face o plăcere
Când chipul tău sfielnic, la toate dă culoare.
Ajunge doar un zâmbet, o geană tremurată
Ca apăsarea zilei s-o schimbi în prealumină,
Iar gura ta de miere de fi-va sărutată
Vecia celei clipe, mi s-o părea divină.
Cu tine-n gând, în noapte, sub bolta înstelată,
Când luna-n nori se-ascunde ne-om spune jurăminte
Şi-atunci, din ’nalte ceruri, la fel ca altădată,
În părul tău luceferi, s-or pogorî cuminte.
Închide dară ochii şi cheamă-mă în şoapte
Să-ţi îndulcesc visarea smerelnicului dor,
Pe pleoape-ncet ţi-oi pune săruturi lungi în noapte
Ca să-mi adormi iubito, cuprinsă de-un fior.
VEȘNICIȚI-VĂ-N IUBIRE
Feștila lumânării s-a stins încet de-acum
Iar somnul de-a mea pleoapă cu miere se lipește,
Ca hoțul mă cuprinde în brațele-i de fum
Cel vis, ce-n a mea minte se-ntinde, se lățește.
Cu el mă-ntorc în vremea plăcutelor păcate
Când am iubit frenetic o tânără codană,
Ce m-a cuprins ca marea cu-a sale valuri toate
Făcându-și al său zâmbet, un leac de pus pe rană.
Cu ochii ei albaștri, ca stele lucitoare
Și cu privirea-i caldă, pe loc m-a fermecat,
Iar dulcea ei guriță cu buze-mbietoare
În mine ea găsit-a un veșnic însetat.
C-o strângere de mână și-o caldă-mbrățișare
Eram în cele clipe în rai dumnezeiesc,
Iar dac-a nostre simțuri doreau o sărutare
Ne înălțam la ceruri de-aicea din lumesc.
Și câte stele-n noapte-s pe bolta nesfârșită
Pe toate noi atuncea săruturi le-am făcut,
Și câte nu jurat-am cu vorba-abia șoptită
Când luna era-n nour, ca martor rece, mut.
*
Au fost acele vremuri clipite desfătate
Ce ne-au nălțat simțire spre raiul cel divin,
Iar gustul lor de-atuncea noi pusu-l-am de-oparte
Să ne-nfioare timpul la zilele ce vin.
Acum, trecut-am lumea cu bune și cu rele
Iar zilele de-atuncea ce-s puse la păstrare,
Le retrăim în taină cu vremurile-acele
Și le-ndulcim adesea cu-n bob de lăcrimare.
Și-atunci, imunda lume din jurul nost dispare
Lăsândune-n dulceața divinului ceresc,
Acolo este raiul clipitei ce nu moare
Făcându-i veșnicire, pe cei ce se iubesc.
VREME ÎNVRĂJITĂ
Motto: ,,Mai ții minte cum odată, noi copii de turtă dulce
Când mergeam trimiși cu vaca colo-n crângul cel umbros,
Ne prindeam cu toții în joacă și-apoi nimeni nu ne-o duce
De acolo până-n seară, rupți de foame, dar voioși.”
Cu cerceii de cireșe și inel din margarete
Iar pe cap purtând corone de flori mândre, împletite,
Erai dulce Cosânzeană printre celelalte fete
Ce-n alaiul tău de nuntă, cu bujori erau gătite.
Eu, c-o suliță din trestii și c-o sabie de salcă
Eram încă Făt- Frumosul care sperie balauri,
C-o armură-n foi de brustur, mă simțeam atunci de parcă
Cerul îl purtam pe creștet, nu coroana cea de laur.
Cioata ne era altarul unde ne juram credință,
Martorii erau de-ai noștri, mărunțeii cei copii,
Ne-ospătam pe săturate cu frăguțe-n foi de viță
Și primeam bănuți din frunze, lanțuri lungi de păpădii.
Mai apoi, la scaldă-n vale ziua ne trecea în fugă
Și prea repede-nserarea ne strica a noastră joacă,
Aduceam acasă vaca, Buna încă să o mulgă
Și-apoi cina cât mai iute pentru ceilalți să mi-o facă.
Obosiți, pe-un pat cu paie adormeam în dulce vise
Și în noapte cea de vară ne simțeam ca-n paradis,
Pacea lumii peste toate avea aripile-ntinse,
Cuprinzându-ne pe toții, în dulceața unui vis.
Doamne, lasă-ne pe lume doar copii fără prihană,
Fără griji, fără păcate cât vei vrea să viețuim,
Dă-ne numai dulcea vară, joc și lapte pentr-o cană
Și în raiul Tău Mărite, noi vom spune că trăim.
*
Unde ești copilărie, dulce vreme adormită
Într-un colț din mintea noastră ce făcutu-l-am icoană,
Te trezește și ne lasă să-ți gustăm clipa-ți vrăjită,
Că tu ești de-o bumă vreme, leac de pus pe-a noastră rană.
TE-NTOARCE CU GÂNDUL
De fi-va vreodată ca gîndul din minte
Te cheme spre timpul rămas în trecut,
Cu pași șovăelnici, prin vremi adormite
Tu cată-ți cărarea prin lumii de-nceput.
Întâi mi te duce la sfinte morminte
Iertare le cere la-i tăi care dorm
Acolo sub Coastă vecii nesfârșite
Sub prunii tomnatici, eternul lor somn.
Sub dâlmă, în susur, te-așteaptă izvorul
O gură să-ți deie de apă-nstelată,
Te spele de rele, stârnescă-ți iar dorul
De toate ce-aicea lăsat-ai odată.
De ulița strâmtă cu case umbroase,
De merii văratici ce dat-au în pârg,
De crâng, de hotarul cu lanuri mănoase,
De Valea cu sălcii deasupra ce-i plâng.
De Bercul în care creșteau lăcrimioare,
De stâna uitată acolo pe deal,
De dulcea frăguță crescută-n cărare,
De bolta cernută cu stele pe-Ardeal.
De casa bătrână cu grinda ei joasă,
De sfânta icoană tomnită-n ștergare,
De patul cu paie, de car și de coasă,,
Fânâna ce apă de-acum nu mai are.
O rugă fierbinte îmi fă la icoane
Și-i pune-n pomelnic pe toți ce-i mai știi,
Le fie de suflet, că numai Tu Doamne
Îmi știi de la anul pe-aicea mai vii.
Și-apoi, de pe geana de-acum tremurată
O lacrimă cadă-ți pe-altaru-nsfințit,
La vremea trecută să fie ce-a plată
Că toate în viață de-aici au pornit.
DÂRĂ DE DUMNEZEIRE
Hai, închide ochii iară, și te du în timpul unde
Eu te-aștept, știi bine dară, să-mi fii leac vindecător,
Lasă-ți simțurile toate în visare să se-afunde
Că eu sunt acol aproape, așteptând nerăbdător.
De mă-mbii cu buze coapte, aromate ca o fragă
Și-ai tăi ochi adânci ca marea mă urca-vor în ceresc,
Eu, în vorbe îndulcite, tot ți-oi spune că-mi ești dragă
Și că n-am de-ajuns cuvinte să-ți șoptesc, cât te iubesc.
Mai apoi, la jurăminte, sărutări pune-om pecete
Ce în mutele cuvinte le-om topit îmbrățișate,
Ca dedați apoi plăcerii, bucurii să ne desfete
Și pe pleoapa ta s-apară, bobi de lacrimi, înstelate.
Gust de rai ne-o fi clipita petrecută împreună
Și pe care-a noastre simțuri le dori-vor neuitate,
Nu se termine vreodată și-n cuibar de rai ne pună
Să fim dor și-nfiorare, la iubiri adevărate.
Despărți de restul lumii, întomnați în veșnicie,
Fi-vom rază de lumină săgetând prin univers,
Din ce-o fi și din simțire, ne-om preface-n poezie
Unde eu și tu de-o seamă, fi-vom mierea unui vers.
De-or citi-o-ndrăgostiții și la suflete le-o merge
Fi-vom gândul lor smerelnic vroitor spre împlinire,
Noi, cu umbră de uitare toate urmele le-om șterge
Din lumesc, ca să ne facem, dâră de dumnezeire.
CUIBUL TĂINUIT
S-a-nierbat cărarea ceea tăinuită
Ce ducea spre cuibul dulcilor iubiri,
De când tu plecat-ai într-o zi grăbită
Și-ai lăsat în urmă-ți dor și pătimiri.
Nimeni nu mai calcă iarba pe cărare,
Nimeni nu mai aive ochii-nlăcrimat,
Eu, în locul cela face-voi altare
Cu-al tău chip de înger plâns și întristat.
Mii de lăcrămioare locul înflorească-l
Iar pe margini fie alb de ghiocei
Și-o troiță pune-oi ca să-mi ocrotească
Purul și divinul, sub un ram de tei.
Și cât firul vieții încă-mi se va toarce
Și-n visări de-o clipă viața mi-o petrec,
La ceresc voi cere liniște și pace
Să îmi ai pe unde, pașii tăi se trec.
Și de-i ține minte firul de cărare
Ce ducea la cuibul nostru tăinuit,
De ce-mi simți atuncea, lasă-n picurare
Bob de lăcrimare, pentru ce-ai iubit.
GRĂBITA VREME
Lăsați să-mi umble vântul prin moara părăsită
Că dus îmi e morarul să doarmă-n țintirim,
Și nimeni nu mai știe cum trebuie pornită
În zori de zi, iar seara, cum încă s-o oprim.
E strâmb butucul roții și jgeabu-i putrezit
Și-abia un fir de apă mai umezește malul,
Demult pe-aicea roata a stat din învârtit
Că apa-i-nnămolită și nici tresaltă valul.
Pe drum crescut-au brusturi, că nu mai umblă care
Și gatu-i spart în două de nici se știe când,
Prin pod e plin de cuiburi și-n foamea lor cea mare
Prin coșul morii șoareci se-aud în nopți rozând.
Așa-i când trece vremea, se-mbătrânesc mai toate
Și-apoi ca hârburi sparte și pline de nevoi,
Se lasă-n voia sorții, uitarea facă-și parte
Cu ele-n a ei umbră, luându-le napoi.
La ce mai trebuiește acum o biată moară
Când timpurile-s alte, mereu în preschimbat,
Cu ea și-a dus țăranul a gurii grea povară,
Dar azi grăbita vreme de multe a uitat.
*
Voi cei de azi, domniții, umblați prin lumea mare
Nici nu mai știți de moara ce-a fost acum un veac,
Cu ea și multe alte, pierdute fiecare
Vă rupeți de trecutul, ce-a fost a vremii leac.
De se hâiește-o moară, o casă de se surpă,
Un drum de se-nierbează, un pom de-i la tăiere,
De ni se duc bătrânii, fântâna de se-astupă,
E semn că vechea lume, încet și sigur piere.
ÎNIERBATA ULICIOARĂ
Mai ții minte ulicioara cu căsuțe văruite,
Cu caiși și meri văratici și cu tufe de bujor,
Unde-n zi de sărbătoare, moși cu fețele smerite
Se-adunau la câte-o poartă și vorbiau de lumea lor.
Era liniște și pace pe strâmtuța ulicioară
Unde clipa veșniciei îmi stătea parcă în loc,
Anotimpuri în rotire mi-i răreau, a câta oară
În clepsidra unor timpuri, pentru uni-n nenoroc.
Era locul cu bătrânii ce-au rămas din lumea veche
Martori care să-mi lungească vremea lor care se duce,
Vii pomelnice de fapte, iertători ce stau de veghe
Amintirilor rămase, până-or pune vieții cruce.
Toți se știu uni pe alții, nu au taine și minciuna
Între ei nu-și are rostul, că-s acol de la-nceput,
Petecul acel de humă, i-a ținut vecini într-una
Și pe astă ulicioară câți au fost au încăput.
Și-au crescut cu greu copiii, să ajungă-n rândul lumii,
Datu-i-au apoi la școlă să deprindă-nvățătura,
Iar când aripi le crescut-au, s-au desprins de lutul humii
Și-au plecat în largul zării, să-și câștige-mbucătura.
De-asta-s singuri ei acuma și pe-aicea învechiți,
Au venit aici pe lume și aici vor fi vrecie,
Când s-or duce o să-mi fie ca icoanele de sfinți,
Iertători la toate cele, jertfitori în zilnicie.
Tot îmi scad la numărare, gol în jurul lor se face
Și când ies în primăvară sunt în an tot mai răriți,
Își doresc doar sănătate și în lume fie pace,
Iar copiii lor pe unde-s, fie numai fericiți.
*
Azi , s-a dus și ciungul nostru, cel scăpat de la războaie
Că l-a vrut Preaiertătorul, să îmi fie norocos,
Mi l-au pus sub cruce-n Dâlmă, sub un plâns prelung de ploaie,
Semnul nostru de tristețe, după cela care-a fost.
Acum rându-și doar și-așteaptă să se facă veșnicie
Ei ce-au fost sămânța lumii și a vremilor grăbite,
Nici nu are cine-i plânge, că așa a fost să fie
Pe-nierbata ulicioară, cu căsuțe văruite.
DEZMIERDATUL VIS
Licăresc luceferii în adânca noapte,
Se aprind pe boltă stelele-n roit,
Liniștea coboară peste tot și toate,
Visul îmi dezmiardă somnul ațipit.
Undeva departe, într-o turlă veche,
Miezul nopți-l bate clopotul dogit,
Eu în vis chema-voi sufletu-mi pereche
Cu-ndulcite șoapte de îndrăgostit.
Îi voi spune toate câte-o vrea s-audă
Vorbe de iubire, calde jurăminte,
Sfiicioasa lună, iarba-n rouă udă
Martori muți ne fi-vor clipei ce nu minte.
Îmbătați de vraja ce ne înconjoară
Tu-mi vei da săruturi pline de divin,
Și-n a noastre simțuri pune-om să nu piară
Clipa veșniciei, patimă și chin.
Ce va fi pe urmă nimeni n-o să știe
Numai luna-n ceruri martor ne va fi,
Noaptea ne va trece ca-ntr-o feerie
Desfătănd în toate simțurile vii.
*
Asfinesc luceferi, noaptea se destramă,
Visul se topește ca o lumânare,
Până mâine seară, leac de pus pe rană
Tu-mi vei fi în suflet, într-o lăcrimare.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș