TE-AI  SUPĂRAT  IUBITO

 

Motto: ,,Te-ai supărat iubito-n astă seară

              Şi-ai vrut să-ţi dau iubirea înapoi,

              De-atuncea începută, dintr-o vară

              Când lumea asta era ea şi noi’’

                      

Cum să îţi dau iubirea înapoi?

Cum să îţi dau tot ce-am simţit odată?

Durerea, bucuria, care-n doi

Făcut-am viaţa asta desfătată.

 

Cum să îţi dau speranţa şi cel dor

Ce mi-a ţinut a flăcării văpaie,

Cum să îţi dau din suflet cel fior

Ce-a fost mereu a inimii bătaie.

 

Cum să îţi dau clipita-mi de visare

Ce-a fost cândva chiar raiul cel divin

Şi tinereţea, raza mea de soare

Şi cerul nopţii cel cu stele plin.

 

Le dau pe toate, de mă dau pe mine

Să ne topeşti în lacrimi  şi-n suspin,

Iar dacă crezi c-aşa ţi-o fi mai bine

Mă uită dacă poţi în dulce chin.

 

Dar nu uita că ai să-ţi ştergi din viaţă

Mai tot ce în iubire ai trăit,

Ce ţi-ar rămâne, crezi c-ar fi dulceaţă

Şi-ar merita atâta pătimit?

 

Şi-apoi, nu pot să dau nimic din mine

Că m-aş goli de tot ce-a fost frumos,

Rămâne-oi sec de tot şi făr’ de tine

Voi fi nimicul cel mai păcătos.

 

 

ÎN GĂND ÎŢI NUMĂR PAŞII CARE

 

În gând îţi număr paşii care

Sfioşi şi temători îi faci,

Când vii grăbită pe cărare

Călcându-mi iară cruzii maci.

 

Eu încă te aştept codană

Cu sufletu-ți îmbujorat

Rugându-mă la cer în taină

Ne ierte dulcele păcat.

 

Vom fi din nou în paza nopţii

Sub umbra clipei de noroc

Şi-om mulţumii atuncea sorţii

Că ne-a-ntâlnit în tainic loc.

 

Ne-om îndrăgi ca altădată

Şi-n vorbă mută, nerostită,

Vei fi icoană sărutată

În clipa dulce de ispită.

 

Lăsa-vom lumea mincinoasă

Să se afunde în uitare

Şi-n noaptea asta norocoasă

Vom fi clipită de visare.

 

Spre dimineaţă, la plecare,

Cu vinovaţii paşi ce-i faci,

Călca-vei iară-şi cea cărare

Înrouraţii roşi maci.

 

 

GÂNDURI  ÎNDULCITE

 

Ţi-am trimis iubito pe aripi de vânt

Din adânc de suflet gânduri îndulcite,

Nu-s aed ca-n vremuri ca să ţi le cânt

Sau în nopţi cu lună să le-auzi şoptite.

 

Sunt mereu cum fost-am: umbra-ţi din iubire,

Clipa norocoasă ce ai vrea s-o ai

Cuibărită-n suflet şi-n a ta simţire,

Doru-ţi din privire, gura ta de rai.

 

Focul din scânteia care să-ţi aprindă

Inima-n văpaie, gura-ţi însetată,

Caldul din privirea-ţi îmbunată, blândă

Tremurul din pleoapa vrută sărutată.

 

Visul şi speranţa, flacără  nestinsă,

Gândul din chemarea încă doritoare,

Boaba lăcrimată pe obraz prelinsă,

Vorba mângâiată, clipa care moare.

 

Sub icoana-ţi sfântă candelă arzândă,

Ruga înălţată în spre Domn Ceresc,

Taina-n veci nespusă, inimă  flămândă,

Toate cele bune care-s în lumesc.

 

Tu să-mi dai doar gându-ţi plin de preaiubire

Ce îl porţi cu tine pus într-un fior,

Şti-voi că e încă lacrimă, simţire,

Niciodat sătulă, veşnicitul dor.

 

TAINA   VISULUI  DIN  NOAPTE

 

Îţi fac iubito-n gând palate

Înconjurate de grădini,

Pe tine mi te pun în toate

Numai aşteaptă-mă, că vin

 

Din lumea visurilor mele

Dorinţele să le-mplinim,

Să fim doar noi în toate cele,

Focoşi amanţi să ne iubim.

 

Cu buzduganul de dorinţe

Ţi-oi bate-n poartă la cetate,

Aşteaptă-mă pe trepţi cuminte

Gândind la dulcile păcate

 

Ce-n noapte toate s-or preface

În taina pusă-n colţ de minte,

Acol’ vor sta în bună pace

Închise-n mutele cuvinte.

 

N-o şti nici pasărea nici vântul,

Nici luna care toate-mi ştie,

Nici umbra noastră, nici pământul

C-am fost aici, clipită vie

 

Ce-a ars în dulce-nfiorare

Făcând păcatul nost’ divin,

C-apoi ,în strânsă-mbrăţişare

S-adormi în pat cu baldachin.

*

Cărarea nopţi-nrourată

Va şterge urma la-l meu pas,

Şi-apoi la fel ca altădată

Sărut ţi-oi da, de bun rămas.

 

Când m-oi topi-n adânc de noapte,

În rugi,  pe geana-n tremurare,

Vor picura înlăcrimate

Două smaralde, de iertare.

 

 

 TRUBADUR  PRIN  CER  CU  STELE

 

Trubadur de altădată, nu mai cânţi pe sub balcoane

Să-nfiori inimi de fete, de iubite, de cucoane,

Punând sufletu-ți smerelnic ca un  dar în a lor palmă

Şi-ntr-un  vers cu a ta lăută, stâmpăra-i plăcuta rană.

 

Nu mai ai nici glas nici suflet, nici pe cine să-nfioare

Versul tău şi cea lăută, de plăcere făcătoare,

Nimeni plată nu-ţi aruncă din balcoane-o sărutare,

O privire voluptoasă, chemătoare, doritoare.

 

Nu-s mai timpurile-acelea când un suflet în văpaie

Aştepta în seri cu lună trubaduri să le-nvioaie,

Să le-aţâţe vii dorinţe şi-a lor inimi mişcătoare

Într-un cânt să se topească, într-un vers să se scoboare.

 

Lira-n cui ţi se-odihneşte, muza mi te-a părăsit

Nins ţi-e părul, slab ţi-e trupul ce-i acuma gârbovit,

Iar privirea-nceţoşată doar un pic în faţă vede,

Vorba, mintea ta sprinţară, de o vreme se tot pierde.

 

Numai vechea amintire gându-ntrânsul o mai ţine

Să-ndulcească astă clipă, schmbe răul tot în bine,

Tu le deapănă pe toate, că atât ţi-a mai rămas,

Pân’ la gata fii pe pace , n-ai mai mult de cât, un pas.

*

Ai  fost clipă de istorii într-o vreme de iubire

Când în suflet revărsat-ai bucurie, fericire,

Azi , pustiu e sub balcoane ca şi-n inimile noastre,

Fiindcă tu, cu a ta liră, rătăceşti prin cer cu astre.

 

SOCOTEALĂ

 

Scad, adun şi-mpart, nu iese cum făcutu-mi-am socoată,

Înmulţesc cu doi, cu zece, tot nu e cum vreau să fie

Plata ceea în săruturi, ce promisu-mi-ai că toată

Mi-o vei da, până la una, nu-ţi rămână datorie.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de dragoste” →

CERȘITĂ  RUGĂ

 

Ceruri câte-mi sunt deasupra, dedesubt cîte-or să fie

Adunate și-ndesate într-un vârf de gămălie,

Le presar pe-a ta cosiță, diademe să-ți străluce

Și-apoi gândul tău spre mine, cărărui de vis s-apuce.

 

Și să-mi vină-ademenite de frumosul de-altădată

Când, în floarea tinereții, în simțirea preacurată

Pusu-ne-am dorinți, speranțe, pentru vremea ce-o să vină

Și în boaba unei lacrimi, ruga-n nopți cu lună plină,

 

Să fim veșnic împreună desfătați cu fericire,

Tot lăsând a noastre simțuri îndulcindu-se-n iubire,

Ca lungindu-ne clipita încărcată cu divin,

Să ne-mbete-n bucurie, zile, nopți, care tot vin.

 

N-aivă lumea ce ne spuie că nu-i treaba dumneaei,

N-aivă viața ce ne facă că trecuți îs anii cei

Când, în strânsă-mbrățișare timpul ne părea clipite,

Iară noi, uitații lumii, puneam visului aripe.

 

Doamne,  dați-oi  rămășița de viață ce mai este

De mi-i da trecuta vreme cu frumoasa ei poveste,

Că o ziuă de atuncea, e cât toate ce-or să vină,

Strepezite, fără vlagă, insipidă, anodină.

 

Știu că n-ai să vrei a face ruga mea înamorată,

Știu că n-ai făcut la nimeni vrerea asta niciodată,

Așadară, doar în gându-mi voi trăi dulcea visare,

Taină ce-i mereu purtată în cel gând, la fiecare.

 

Tu îmi  lași lumea cum este, nici mai reauă nici mai bună,

Unde eu și alți ca mine, nu purtăm pe cap cunună,

Suntem numai visătorii ce-ntr-o boabă lăcrimată

Ținem clipa tinereții, ca să nu fie uitată.

 

 

TREZEȘTE-NE  MĂRITE  DOAMNE

 

Am ridicat în slavă mereu poporul meu

Spunând că din născare ele este pui de leu,

Că țara și-apoi neamul purtatu-le-a în gând

Și-ades pe la icoane se-nchină lăcrimând.

 

C-alăturea de Mircea, de Ștefan, de Mihai

A fost când astă țară îmi dat-a iar de bai,

Că și-a iubit nevasta , copiii și hotarul,

Cioporul lui din turmă și boii săi și carul.

 

În sat a stat de-apururi ș-aici a învățat

Smeritul și purtatul în cinste și-n curat,

Iar de la dascăli încă un bob de-nvățătură

Și de la vechii preoți ce spune cea scriptură.

 

Lui munca i-a fost dragă cu jocul dimpreună

Iar neamul și-l lărgit-a aici, pe astă humă

Și când sfârșit-a viața, cu moșii-n țintirim

S-a dus să veșnicească sub umbră de melin.

*

Așa a fost odată, cândva, în cel trecut

Un leac de pus la rană să-ți treacă cel durut,

Smerit, cinstit, jertfelnic când țara în nevoi

Cerutu-ia ca vamă chiar viața înapoi.

 

Cum este el acuma? cuvinte n-am a spune

Cum s-a schimbat de-vreme la fel ca-ntreaga lume,

Nimic din ce odată plăcut lui Dumnezeu

N-a mai rămas în dânsul, să-l pot slăvi și eu.

 

Și-a părăsit cuibarul ducându-se-n străini

Robind la cei de-acolo, nemernici și meschini,

Iar cei rămași acasă sunt răi, haini, avari

Și-nchinători slugarnici grămezilor de bani.

 

Toți vor de-acum să-și facă aicea pe pământ

Cel rai  ce-a fost de-apururi în cerul nostru sfânt,

I-a îndulcit păcatul, ușor i-ademenit

Că au uitat de Tine, în timpul lor grăbit.

 

Mărite Doamne-adună-i, repune-i pe cărare

Și-n suflete le pune, un bob, la fiecare,

De dor de neam și țară, de cel smerit spre Tine

Și din lărgita zare n-apoi cu drag el vine.

 

Doar Tu, cel Iertătorul, ai mai rămas pe lume

Să faci, cum mai făcut-ai, de-acuma o minune,

Adună-i laolată și-n gând îi fă uniți

Și ai să vezi că fi-vom în scurtă vreme, sfinți.

*

Trezește-ne Tu, Doamne, din ce-a deșertăciune

Și iar pe calea-ți dreaptă învredniciți ne pune,

Și-om fi a Ta oștire smeriți și-n pocăință,

Luîndu-ne tărie din ce-ai pus Tu-n credință.

 

       

BĂTRÂNE  SAT,  ÎȚI  CER  IERTARE

 

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,

 

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi  iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme de suflet” →