Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de dragoste

TE-AI  SUPĂRAT  IUBITO

 

Motto: ,,Te-ai supărat iubito-n astă seară

              Şi-ai vrut să-ţi dau iubirea înapoi,

              De-atuncea începută, dintr-o vară

              Când lumea asta era ea şi noi’’

                      

Cum să îţi dau iubirea înapoi?

Cum să îţi dau tot ce-am simţit odată?

Durerea, bucuria, care-n doi

Făcut-am viaţa asta desfătată.

 

Cum să îţi dau speranţa şi cel dor

Ce mi-a ţinut a flăcării văpaie,

Cum să îţi dau din suflet cel fior

Ce-a fost mereu a inimii bătaie.

 

Cum să îţi dau clipita-mi de visare

Ce-a fost cândva chiar raiul cel divin

Şi tinereţea, raza mea de soare

Şi cerul nopţii cel cu stele plin.

 

Le dau pe toate, de mă dau pe mine

Să ne topeşti în lacrimi  şi-n suspin,

Iar dacă crezi c-aşa ţi-o fi mai bine

Mă uită dacă poţi în dulce chin.

 

Dar nu uita că ai să-ţi ştergi din viaţă

Mai tot ce în iubire ai trăit,

Ce ţi-ar rămâne, crezi c-ar fi dulceaţă

Şi-ar merita atâta pătimit?

 

Şi-apoi, nu pot să dau nimic din mine

Că m-aş goli de tot ce-a fost frumos,

Rămâne-oi sec de tot şi făr’ de tine

Voi fi nimicul cel mai păcătos.

 

 

ÎN GĂND ÎŢI NUMĂR PAŞII CARE

 

În gând îţi număr paşii care

Sfioşi şi temători îi faci,

Când vii grăbită pe cărare

Călcându-mi iară cruzii maci.

 

Eu încă te aştept codană

Cu sufletu-ți îmbujorat

Rugându-mă la cer în taină

Ne ierte dulcele păcat.

 

Vom fi din nou în paza nopţii

Sub umbra clipei de noroc

Şi-om mulţumii atuncea sorţii

Că ne-a-ntâlnit în tainic loc.

 

Ne-om îndrăgi ca altădată

Şi-n vorbă mută, nerostită,

Vei fi icoană sărutată

În clipa dulce de ispită.

 

Lăsa-vom lumea mincinoasă

Să se afunde în uitare

Şi-n noaptea asta norocoasă

Vom fi clipită de visare.

 

Spre dimineaţă, la plecare,

Cu vinovaţii paşi ce-i faci,

Călca-vei iară-şi cea cărare

Înrouraţii roşi maci.

 

 

GÂNDURI  ÎNDULCITE

 

Ţi-am trimis iubito pe aripi de vânt

Din adânc de suflet gânduri îndulcite,

Nu-s aed ca-n vremuri ca să ţi le cânt

Sau în nopţi cu lună să le-auzi şoptite.

 

Sunt mereu cum fost-am: umbra-ţi din iubire,

Clipa norocoasă ce ai vrea s-o ai

Cuibărită-n suflet şi-n a ta simţire,

Doru-ţi din privire, gura ta de rai.

 

Focul din scânteia care să-ţi aprindă

Inima-n văpaie, gura-ţi însetată,

Caldul din privirea-ţi îmbunată, blândă

Tremurul din pleoapa vrută sărutată.

 

Visul şi speranţa, flacără  nestinsă,

Gândul din chemarea încă doritoare,

Boaba lăcrimată pe obraz prelinsă,

Vorba mângâiată, clipa care moare.

 

Sub icoana-ţi sfântă candelă arzândă,

Ruga înălţată în spre Domn Ceresc,

Taina-n veci nespusă, inimă  flămândă,

Toate cele bune care-s în lumesc.

 

Tu să-mi dai doar gându-ţi plin de preaiubire

Ce îl porţi cu tine pus într-un fior,

Şti-voi că e încă lacrimă, simţire,

Niciodat sătulă, veşnicitul dor.

 

TAINA   VISULUI  DIN  NOAPTE

 

Îţi fac iubito-n gând palate

Înconjurate de grădini,

Pe tine mi te pun în toate

Numai aşteaptă-mă, că vin

 

Din lumea visurilor mele

Dorinţele să le-mplinim,

Să fim doar noi în toate cele,

Focoşi amanţi să ne iubim.

 

Cu buzduganul de dorinţe

Ţi-oi bate-n poartă la cetate,

Aşteaptă-mă pe trepţi cuminte

Gândind la dulcile păcate

 

Ce-n noapte toate s-or preface

În taina pusă-n colţ de minte,

Acol’ vor sta în bună pace

Închise-n mutele cuvinte.

 

N-o şti nici pasărea nici vântul,

Nici luna care toate-mi ştie,

Nici umbra noastră, nici pământul

C-am fost aici, clipită vie

 

Ce-a ars în dulce-nfiorare

Făcând păcatul nost’ divin,

C-apoi ,în strânsă-mbrăţişare

S-adormi în pat cu baldachin.

*

Cărarea nopţi-nrourată

Va şterge urma la-l meu pas,

Şi-apoi la fel ca altădată

Sărut ţi-oi da, de bun rămas.

 

Când m-oi topi-n adânc de noapte,

În rugi,  pe geana-n tremurare,

Vor picura înlăcrimate

Două smaralde, de iertare.

 

 

 TRUBADUR  PRIN  CER  CU  STELE

 

Trubadur de altădată, nu mai cânţi pe sub balcoane

Să-nfiori inimi de fete, de iubite, de cucoane,

Punând sufletu-ți smerelnic ca un  dar în a lor palmă

Şi-ntr-un  vers cu a ta lăută, stâmpăra-i plăcuta rană.

 

Nu mai ai nici glas nici suflet, nici pe cine să-nfioare

Versul tău şi cea lăută, de plăcere făcătoare,

Nimeni plată nu-ţi aruncă din balcoane-o sărutare,

O privire voluptoasă, chemătoare, doritoare.

 

Nu-s mai timpurile-acelea când un suflet în văpaie

Aştepta în seri cu lună trubaduri să le-nvioaie,

Să le-aţâţe vii dorinţe şi-a lor inimi mişcătoare

Într-un cânt să se topească, într-un vers să se scoboare.

 

Lira-n cui ţi se-odihneşte, muza mi te-a părăsit

Nins ţi-e părul, slab ţi-e trupul ce-i acuma gârbovit,

Iar privirea-nceţoşată doar un pic în faţă vede,

Vorba, mintea ta sprinţară, de o vreme se tot pierde.

 

Numai vechea amintire gându-ntrânsul o mai ţine

Să-ndulcească astă clipă, schmbe răul tot în bine,

Tu le deapănă pe toate, că atât ţi-a mai rămas,

Pân’ la gata fii pe pace , n-ai mai mult de cât, un pas.

*

Ai  fost clipă de istorii într-o vreme de iubire

Când în suflet revărsat-ai bucurie, fericire,

Azi , pustiu e sub balcoane ca şi-n inimile noastre,

Fiindcă tu, cu a ta liră, rătăceşti prin cer cu astre.

 

SOCOTEALĂ

 

Scad, adun şi-mpart, nu iese cum făcutu-mi-am socoată,

Înmulţesc cu doi, cu zece, tot nu e cum vreau să fie

Plata ceea în săruturi, ce promisu-mi-ai că toată

Mi-o vei da, până la una, nu-ţi rămână datorie.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de dragoste” →

Emilia STROE-ŢENA: Destin Românesc (sonete)

DESTIN ROMÂNESC

 

Singurătăţi stelare foc îngropat aşterrn

În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,

Pe planul înclinat sub umbră şi mister

Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică

 

Râul, câmpia, valea păstrează amintirea

Discretei ondulări; nostalgic simţământ

De tainică-mplinire vibrează-n infinirea

Acestor mândri aştri cu frunte de pământ

 

Iar sufletul, tot, urcă şi coboară

Pe plaiurile line de poveşti,

Ce încă lumi apuse înfioară

 

Ca vraja desfăcută-ntâia oară;

Destin de poezie tu, ţară, îşi croieşti,

Din cântec şi din vetre strămoşeşti

 

 

ȚARA DIN INIMĂ, ȚARA DE VIS    

 

Împădurite culmi brăzdând zenitul

Din suflet treaz de dac şi de roman,

Te cheamă într-un glas cu infinitul,

Când tâmplelor de soare le-adăugăm un an.

 

Tu, patrie-leagăn, cu braţe de stea

Ce-n zări îşi rotesc visul de-aur,

Te zugrăveşti etern pe ziua mea

În cercuri verzi de apă şi de laur.

 

Gândindu-te aproape în orele de seară,

Când cerul tot e zbor trandafiriu,

Nălţat spre veacul viitor, târziu

 

Lumina ta de vrajă mă-mpresoară

Cu raze moi şi blânde de-mplinire;

Şi-o armonie este-ntreaga fire.

 

 

EXISTENȚA NOASTRĂ

 

Nici apuseni, dar nici soare-răsare;

Pe un pământ al dreptei cumpeniri,

Români a fost să fim, cu mândre firi,

Trăind sub ceruri de transfigurare

 

Un orizont albastru de-mpliniri,

De văi şi coame, blândă ondulare

De-ncredere în noi şi-ngândurare;

-Floare de colţ pe plai de amintiri.

 

Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,

Un chip de dac ce a murit râzând,

Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge

 

Iar numele în veci de veci a-i stinge;

Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,

Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!

 

 

STRĂBUNE VETRE

 

În inimi tari de munţi, ori la câmpie,

Aţi înflorit o lume unică

Din zări cu adâncime mitică,

Urcând spre noi, sfidând vremelnicie

 

Continue reading „Emilia STROE-ŢENA: Destin Românesc (sonete)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme de suflet

CERȘITĂ  RUGĂ

 

Ceruri câte-mi sunt deasupra, dedesubt cîte-or să fie

Adunate și-ndesate într-un vârf de gămălie,

Le presar pe-a ta cosiță, diademe să-ți străluce

Și-apoi gândul tău spre mine, cărărui de vis s-apuce.

 

Și să-mi vină-ademenite de frumosul de-altădată

Când, în floarea tinereții, în simțirea preacurată

Pusu-ne-am dorinți, speranțe, pentru vremea ce-o să vină

Și în boaba unei lacrimi, ruga-n nopți cu lună plină,

 

Să fim veșnic împreună desfătați cu fericire,

Tot lăsând a noastre simțuri îndulcindu-se-n iubire,

Ca lungindu-ne clipita încărcată cu divin,

Să ne-mbete-n bucurie, zile, nopți, care tot vin.

 

N-aivă lumea ce ne spuie că nu-i treaba dumneaei,

N-aivă viața ce ne facă că trecuți îs anii cei

Când, în strânsă-mbrățișare timpul ne părea clipite,

Iară noi, uitații lumii, puneam visului aripe.

 

Doamne,  dați-oi  rămășița de viață ce mai este

De mi-i da trecuta vreme cu frumoasa ei poveste,

Că o ziuă de atuncea, e cât toate ce-or să vină,

Strepezite, fără vlagă, insipidă, anodină.

 

Știu că n-ai să vrei a face ruga mea înamorată,

Știu că n-ai făcut la nimeni vrerea asta niciodată,

Așadară, doar în gându-mi voi trăi dulcea visare,

Taină ce-i mereu purtată în cel gând, la fiecare.

 

Tu îmi  lași lumea cum este, nici mai reauă nici mai bună,

Unde eu și alți ca mine, nu purtăm pe cap cunună,

Suntem numai visătorii ce-ntr-o boabă lăcrimată

Ținem clipa tinereții, ca să nu fie uitată.

 

 

TREZEȘTE-NE  MĂRITE  DOAMNE

 

Am ridicat în slavă mereu poporul meu

Spunând că din născare ele este pui de leu,

Că țara și-apoi neamul purtatu-le-a în gând

Și-ades pe la icoane se-nchină lăcrimând.

 

C-alăturea de Mircea, de Ștefan, de Mihai

A fost când astă țară îmi dat-a iar de bai,

Că și-a iubit nevasta , copiii și hotarul,

Cioporul lui din turmă și boii săi și carul.

 

În sat a stat de-apururi ș-aici a învățat

Smeritul și purtatul în cinste și-n curat,

Iar de la dascăli încă un bob de-nvățătură

Și de la vechii preoți ce spune cea scriptură.

 

Lui munca i-a fost dragă cu jocul dimpreună

Iar neamul și-l lărgit-a aici, pe astă humă

Și când sfârșit-a viața, cu moșii-n țintirim

S-a dus să veșnicească sub umbră de melin.

*

Așa a fost odată, cândva, în cel trecut

Un leac de pus la rană să-ți treacă cel durut,

Smerit, cinstit, jertfelnic când țara în nevoi

Cerutu-ia ca vamă chiar viața înapoi.

 

Cum este el acuma? cuvinte n-am a spune

Cum s-a schimbat de-vreme la fel ca-ntreaga lume,

Nimic din ce odată plăcut lui Dumnezeu

N-a mai rămas în dânsul, să-l pot slăvi și eu.

 

Și-a părăsit cuibarul ducându-se-n străini

Robind la cei de-acolo, nemernici și meschini,

Iar cei rămași acasă sunt răi, haini, avari

Și-nchinători slugarnici grămezilor de bani.

 

Toți vor de-acum să-și facă aicea pe pământ

Cel rai  ce-a fost de-apururi în cerul nostru sfânt,

I-a îndulcit păcatul, ușor i-ademenit

Că au uitat de Tine, în timpul lor grăbit.

 

Mărite Doamne-adună-i, repune-i pe cărare

Și-n suflete le pune, un bob, la fiecare,

De dor de neam și țară, de cel smerit spre Tine

Și din lărgita zare n-apoi cu drag el vine.

 

Doar Tu, cel Iertătorul, ai mai rămas pe lume

Să faci, cum mai făcut-ai, de-acuma o minune,

Adună-i laolată și-n gând îi fă uniți

Și ai să vezi că fi-vom în scurtă vreme, sfinți.

*

Trezește-ne Tu, Doamne, din ce-a deșertăciune

Și iar pe calea-ți dreaptă învredniciți ne pune,

Și-om fi a Ta oștire smeriți și-n pocăință,

Luîndu-ne tărie din ce-ai pus Tu-n credință.

 

       

BĂTRÂNE  SAT,  ÎȚI  CER  IERTARE

 

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,

 

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi  iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme de suflet” →

Ileana Cornelia NEAGA: Poezii de Pașci în grai ribițan

POSTU’ PAȘCILOR

 

Iarna nici nu-i dusă bine

Postu’ Pașcelui să pringe.

Zua-i cald, frigu-i pă sară

Mniroasă a primăvară.

Mneii-s mnici, fluturii zboară

Vîntu’ suflă într-o doară.

 

Bace toaca pa Tocila

La susăni…  gata-i slaina!

Că sî  vorbeșce pîn sat

Că porcu…  tăt l-or mîncat!

 

Negina gin grîu s-alege

Vinerea încet să fierbe.

La S’înt Toager el să mîncă

Cu zahar,  ge vrei… cu nucă.

 

Spală cica*, fecile

Cu apă șî iegeră,

Păru’ să fie frumos

Ca iegera sînatos.

 

Acu’ să mîncă ge post

Că șî Postu-are-un rost.

Postu’ țînem, ge bîrfim

La popa ne spovegim!

 

Acu’, tînări-au uitat

Cum să jiucau altădat’

Șî la cuci, la Țîc-Malai,

Dar asta nu-i nici un bai,

Acu’ să jioacă pa net

Pa „Feisbuc”, pa internet!

––––––––-

*cică – coada împletită

 

 

LA CUCI

 

Ce s-auge-n Postu’ Mare

Așa, mare harmalaie?!

Duminică-i az’ în sat

Oare, ce s-o fi-ntîmplat?

Trec io podul, ies în cruci:

Tînări să jiucau la cuci*!

Șî mai mnici șî mai înalț’

Baceau lopta c-apucaț’:

Doi staceau între doi pari,

Alțî-n față sî-ntorceau,

Toager lopta o zvîrli

Mnihai cu bîta lovi.

Lopta pîn’ la nori ajiunsă,

Da’ Nelu iuce o prinsă.

Locu-acuma îl șcimbară

Mînile să înălțară

– Ilie, nu o lăsa! Doamne!

Pcică-n Valea li Ioane.

– Să dusă la… lucru rău!

– Scoace-o Petre, gin parău!

Ș-o tăiară doi mai mnici

S-o scoată gintră urzîci!

Da’ fugind să-mpegecară,

Pă cină** alunecară…

Cu leci*** tăț’ îs vacaliț’****!

– Lasaț’ cucii, coborîț’!

Ai, calca-v-ar sarahoi

Acu’ pun cioca pa voi!

Strig-o babă oțarîtă

Ce trecea, propcită-n bîtă!

––––––––––-

*cuci – oină la țară

**cină – noroi

***leci – lut

**** vacaliț’ – murdari, înnoroiați

 

 

FLORII

 

Rămurele de sălcuță, de măslin chiar și de nuc

Fiecare zonă-aparte după obicei străbun,

Crenguțe abia-nmugurite la biserică le duc

Popa ca să le sfințească că românu-i creștin bun.

 

Rămurelele-s sfințite chiar în ziua de Florii

Când pe Domnul așteptară, să intre-n Ierusalim.

În mirosul de tămâie toți creștini, bătrâni, copii

Cu păcatele spălate ziua de Florii cinstim.

 

Continue reading „Ileana Cornelia NEAGA: Poezii de Pașci în grai ribițan” →

Mariana GRIGORE: Desenez clipe de cer (poeme)

Oniric!

 

M-aș întoarce în pasul uitat undeva după culoarul umbrei
să caut printre rădăcinile uscate ale copacului făgăduinței
trecerile efemere ale florilor ce încă cioplesc în ramul de răsărit

Visez că păsările și-au adunat cuibul în căușul palmelor
cu care îți mângâi zborul către casă
Că degetele sunt o adiere așezată necuminte
în odihna aripilor ce-și adună plutirea în culori de fluturi

Simt cum moare în mine întunericul
până la ultima picătură de hazard
ce calcă nemilos
pe riscul de nu vedea cum plânge înflorirea cireșilor

Aș bea toată primăvara dintr-o sorbire
dacă aș ști că gâtul mi se va usca apoi de prea multă vară
ce mă dăruie ție după o lungă așteptare
care se luptă cu noi ca să ne întâlnească.

 

Ritul nopții!

 

În zilele care respiră spații telurice,
desenez clipe de cer
liniile se așează în vraja incantației indienilor din șirul fără numere pare
(imploră zeii să le aducă ploaia
și își trimit fiicele goale să are ogorul cu sămânța din numitorul comun)

Le privesc nurii ce ațâță facerea de rod
dansând în jurul ielelor părăsite de magia nopții
răsar din verdele crud al falangelor inmugurite
curgeri fecunde de izvor ce sapă adânc mângâierea

Roșesc când le învăț ritualul alunecării hainelor nopții
de pe umerii dimineților
dar, dansul facerii de extaz
râde provocator în ochii agoniei ce încântă fantasme
și mă prinde în hora primăverii cu gust de mere coapte

În iureșul timpului ce vituperează secunda
M-am trezit cu palmele pline de porția întreagă a luminii,
din bezna care mă mințea din umbră.

—————————–

Mariana GRIGORE

1 mai 2019

Mihaela Alina: Poesis

LICĂR ÎN AMURG

 

Cu mâinile aspre, sub unghii pământ

Și visuri demult răpite de vânt,

Cu fețe sculptate de cute adânci,

Pe umeri poveri de muncă pe brânci.

Cerul doinește când norii se-adună,

Clipe topite-ntr-o colorație nocturnă,

Urzeală de vuiete, țărâna-i răpune,

Vocea se stinge încercând a spune…

Dar ochii-s cuvinte în flăcări ce-ndură…

Și chipul e stâncă cioplită cu ură.

Brațul mai mișcă săpând evadarea,

Inima bate, așteptându-și chemarea

La ceruri, cu trăsnet îi strigă scăparea

Și-n ceasul de veghe…s-a stins lumânarea.

 

Un licăr în amurg să fim pentru voi,

Risipitori de clipe… curând urma-vom noi!

 

 

CE DACĂ…

 

Ce dacă plouă? cu miros de frig,

Luminile se pierd în depărtare,

Cerul e-ncruntat, iar un strop prodig

Stă agățat de geană și… mă doare.

Ce dacă sufletul îmi e perlat de rouă?

Desprinsă din albastru, raza mea răsare,

Încerc să o ating cu mâinile-amândouă,

Lacrima pierzându-și gustul ei de sare…

Ce dacă ploaia-i tristă iar de neputință?

Croindu-și drum anevoios și tern,

O candelă își plânge ceara-n suferință,

Un efemer mofluz aspiră la etern!

 

Ce dacă este primăvară? Eu nu mai sunt ce-am fost…

În floarea albă de cireș, cerși-voi adăpost!

 

 

 

 

EȘTI ȘI PENTRU MINE!

 

Trezesc ecouri ce se rostogolesc îndelung,

Le gonesc apoi cu un amestec de asprime,

Niciun torent de vorbe-umflate nu ajung,

Să mă convingă că nu ești pentru mine.

 

Un gând nechemat îmi bate azi la ușă,

Aș vrea, dar nu am timp, să mă ascund,

Îl las să rătăcească pe drumuri de cenușă,

Nu am motive, nici măcar dorință să-i răspund.

 

Fiecare zi cu noi trăiri se umple,

Amurgul îmi valsează adesea-n plete,

Luna aproape plină, cu cețuri pe la tâmple,

Poartă-n buzunare…flori de margarete.

 

Tăcerea se desface în mii de înțelesuri,

Vreau să te descopăr fericire plânsă,

În noaptea despletită-n lacrimi și în versuri…

De ce mă lași s-aștept cu mâna iar întinsă?

 

 

TRĂIESC ACEEAȘI CLIPĂ!

 

Înc-o primăvară zvâcnește la fereastră,

Trupul de trăire pare dezgolit,

Tăcută pân’la urlet, inimii îi pasă,

Are atât de multe încă de rostit…

 

După pași uitați, țărâna suspină,

Plini de întrebări, caută ochii mei,

În tăceri cernite, cu fericirea străină,

De beznă-ngenuncheate a inimii odăi.

 

Visele voalate își caută alt traseu,

Printre poezii care se nasc și mor,

Ceru-i mult prea sus. Îl voi atinge eu?

Unde este locul unui… visător?

 

 

CINE SUNT EU?

 

Iar contemplând în miez de noapte,

Cu același gând, vag, de ateu,

Când cele sfinte-mi sunt departe

Mă tot întreb: Cine sunt eu?

 

Și agațându-mă de șoapte

Ca un artist într-un clișeu,

Cu glasul stins și dor de fapte

Iar strig în van: Cine sunt eu?

 

Mă simt copil cu vise-n pleoape,

Necunoscând niciun traseu,

Iar în a mea stranietate,

Aș vrea să cred că-s curcubeu!

 

 

ÎNCĂ PUȚIN…

 

Sunt oameni care plâng

Precum cerbii la izvor,

Și pași care n-ajung

Continue reading „Mihaela Alina: Poesis” →

Rose Ausländer: Vânzare

„La Olla”, Spania, fotografie de Germain Droogenbroodt

***

VÂNZARE

Primăvara
vând
viorele de prin grădini

pierdute prin veri
trandafiri de hârtie

crizanteme din cuvinte
din toamnă

din iarnă
flori de gheață la fereastra
mamei mele plecate

Astfel trăiesc
de pe-o zi pe alta
până-ntunericul mă prinde

Noaptea
elogiez
luna și stelele
până când soarele răsare
iar el zilei
mă vinde

Rose Ausländer, (1901-1988)
Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Weil es nicht Schöneres gib – Omdat er niets mooiers bestaat“
(„Pentru că nu există nimic mai frumos”) POINT Editions, 2017

(VERKAUFEN: Im Frühling/ verkaufe ich/ Veilchen aus verlorenen Gärten/ im Sommer/ Papierrosen/ Astern aus Worten/ im Herbst/ im Winter/ Eisblumen vom Fenster/ meiner toten Mutter/ So lebe ich/ in den Tag hinein/ in die Nacht/ Nachts/ rühme ich/ Mond und Sterne/ bis die Sonne erscheint/ und mich verkauft/ an den Tag)

Simon JACK: Umbra unui înger

Nemăsurat stă timpul în fluturi și cireșe,
în geamanduri sihastre
prin țărmuri fără val,
perfect e doar un ram ce-și leapădă
strigarea în chezășie de cădere,
a florilor ce scuturându-și oful ancestral
se fac la rândul lor un ram
efemeridă fără vrere,
nemăsurat și veacul ce tace printre luturi
adăpostind morminte si învieri
cu har,
din oase si efigii cernute prin echere
de norduri ispășite în umbre de nimic,
se fac azi ziduri surde pe temelii funebre
si cad cu varul sorții prin praful
unui demon, ce umblă gol de ființă pe
margini de Corint,
psaltirilor nescrise stau pustnici peste
buze ce nenumite-n dune,
pustiuri făr’ de oaze se fac fântâni de sete
pe drumuri de golgotă, la ce bun
coroane cu moaște si cu spini când din
mulțimea toată doar unul se înnoadă
pe cruci neaplecate de moarte si de
chin?
Nemăsurat doar visul, agățătoare-n aer
prin rod de primăvară,
se face-n melci si iarbă, în sărbători pascale
cu blidul nepătat, în posturi cu aripe
pe ceruri nevăzute cu zări pe ulicioare
ce nu se văd de lanuri, singurătăți pestrițe
înmormântări de plopi,
doar el, umilul vis la porți fără un nume si
case într-un număr pierdut prin buzunare
si-n luciul unui ghioc,
nemăsurat si versul ăsta stă princiar în
rime, în cratime pompoase doar l-or vedea
cretinii ce și-au uitat poeții în lumea asta
mare, în sfinții goi sub straja,
vândutelor tiare pe capete de Ane închise
în pereți!…

————————–

Simon JACK

 Aprilie 2019

Lucia Irina MIHALCA: Stropi de ploaie (poeme)

DIN PICĂTURI SUNT TOATE

 

Din mişcarea gândurilor apar emoţiile,

plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,

răspunsurile te-aşteaptă,

iluzii sunt,

în urmă foşnesc gânduri, emoţii,

stări, ataşamente,

în vârtejul lor nu eşti tu,

în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.

Dacă a vedea înseamnă a crede,

oare, este şi adevărat?

 

În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,

intri înăuntru, în mister,

trezeşti focul

şi tot ce descoperi e golul.

Acel gol este El, Dumnezeu.

Acolo nu există timp, nu există formă,

la periferie se rotesc formele,

nu în centrul tău,

în cercul acela se-adună trecutul,

cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri,

în acel gol, doar nimicul.

De stai cu spatele la viitor,

privind, în urmă, vezi

cum se risipesc toate astea.

Tot ce există în exterior

sunt produse de minte,

chiar şi “iubirea” oamenilor.

Totul. Se întinde în trecut ( memorie)

sau în viitor ( fantezie),

niciodată în prezent.

Natura minţii

nu poate sta în acest timp.

 

Viaţa este doar prezent. O infinitate

de momente prezente

ce-n realitate sunt doar Unul,

Totul-în-acelaşi-timp.

Un singur, identic, moment.

Simţind, nu gândind,

nu încetinind mintea,

simţind

sau a fi prezenţă în Acum.

Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,

doar acea fiinţă există, nu formele din jur,

iluziile apar, dispar, mor, renasc,

o scară ce duce la infinit.

Universul este în noi.

Acel acum este mereu neschimbat,

identic nimic, de necuprins.

Doar aceea este iubirea.

Compasiunea

şi bucuria ei curgătoare

va lumina întreg templul tău.

Las-o să strălucească

în centrul fiinţei tale!

 

Dumnezeu se ascunde în tot

şi lasă iluzia că formele ar exista.

Când înţelegi asta nu poţi

să nu râzi. Pare absurd.

A-L cunoaşte nu este să ajungi

la un drum, un vârf, un ţel,

ci o renunţare

la a te identifica cu forma.

Un văl se ridică, trepte spre lumină,

văl după văl se ridică,

acel nimic este identic

în tot ce există,

în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,

intrând în El se intră în Tot.

Atâta pace, atâta iubire

şi-atâta bucurie la un loc!

 

Cine e celălalt? De eu intru acum

şi o faci şi tu, cine suntem?

Nu suntem noi, ci El,

suntem Unul, uniţi cu El,

suntem aceiaşi, parte din întreg,

eu, tu, co-creatorul

propriei vieţi,

o singură fiinţă măreaţă, eternă,

în mişcare şi-n înţelegere.

 

Din picături sunt toate…

 

 

PENTRU O VREME, TOTUL E O CONSOLĂ

 

Totul este atingerea clipei,

curcubeu arcuit de culoare,

efemerul se transformă-n veşnicie.

Când calde, când reci,

când cântece, când mute,

când vesele, când triste,

rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.

 

Avem nevoie de noi, ne căutăm

şi ne găsim în cei ce ne simt,

Continue reading „Lucia Irina MIHALCA: Stropi de ploaie (poeme)” →

Corneliu NEAGU: Fanfara

FANFARA

 

Privesc în tăcere cum plouă afară,

aștept să ajungi din trecut înapoi,

departe se-aude cântând o fanfară,

un plâns de alămuri venit după noi.

 

Coboară bemolii domol în trompete,

pe triluri prelungi de vrăjit triolet,

seduși în cădere de tubele-ascete,

dar prinși între ancii de trist clarinet.

 

Aud un diez, laminat în fligoarne,

adună din urmă bemolii-n careu,

dar bașii întorși parcă vor să răstoarne

uitări prelungite din sufletul meu.

 

Dispari deodată, trecutul te-ascunde

în haină de doruri, ce încă mai plâng,

pe note prelungi, curgând tremurânde,

când vin după tine și nu te ajung…!

 

————————————

Corneliu NEAGU

București

30 aprilie 2019