MOTTO:

,,Celui ce trece malul cu fluturi, o, Doamne, pietrele fă-i-le scuturi! Ți-e frig, iubitul meu, valurile sunt stânci, cascadele, fluviile de stele, deschid porțile cerului, unde cad cresc rădăcinile gerului”

,,,sălbatici trandafiri își scutură petalele a toamnă, și spinii, rău mă dor
Dragostea mea rană legănată in soare, doar stelele vor să-mi răsară când frunzele mă strivesc în ruginiul de toamnă,
Lampă în umbre, lumina se-ascunde,
Vara a mirarea se retrage, izgonită în crengi,
În rotundul de fructe,
Și tu mi te-ai ascuns în cuvinte și-n vers,
Vioara ți-e vara, ploaia o strună,și vara îți cântă,
Verzi galbene sau ruginii,tot cu frunze îți cântă,
Abia când obosesc aripile ploii și înfrigurarea îmi tuna, mai vii spre seară să-mi aduci coșul cu flori ,salvadu-le de brumă
Mie doar câteva cuvinte ce le știu pe de rost
,,Mai vin, așteaptă-ma când supărarea aripile ploii s-o spele, ca și cum nici n-ar fi fost,,
Zâmbesc și tac, de vii , nu vii, aud noapte de noapte,cocorii,
Incendiat, apusul se dezbracă de vis,
In trup de luceferi luminând drumul speldorii,
Nemărginirea din cuvinte nu pot s-o prind,
Cocorii își lăsă strigăte în panzele fine,țesute din azur,fluide,suave de vise,de vii , de nu vii ,
Am memoria chipului tău, nostalgii,
Abanos mi-e noaptea,cioplit în sulfine,
Aerul mă strivește prins in colivii
De la sud îmi vine dor de îngeri albi,
Doar in catedrale,trupurile lor, răspândesc mireasma crinilor, doar albi,
Rugăciunea lor, dorul meu de tine,
In altare ard, semnele divine

Mă costă toți bănuții de salcâm,am platit cu cei de păpădie,firavi,suavi și nu a fost de-ajuns, cât să mai îndur vămuirea, nu mai am decât petale de suflet,dar ploile vor mai mult, preț întreg,
Și fructele se tânguiesc in crengi de seve prea pline,și vară nu-i,și ploaiele-s fluide, iederi,fuioarele de pulberi îmi spulberă-n privire
Tu ai uitat, e cerul plin de aripi,plumb pe stele,
Vibrează soarele încătușat in nori,
De câte ori să mor visând că vii
Dar poarta-n prăbușită,și ziduri cad,
Și lacăte de geruri pecetluiesc ferestre,
Zăbrelele de fier încins, văpăi de neguri, arzând mocnit cu fulgere țipând din vreme-n vreme,
E un tărâm ce se așterne între noi, dar pescarusii-l trag în mare,
Mi-ai spus de-atatea ori, cum singur ești,
Dar pescărușii vin si-ti numără în pumni clipe de soare ,spalendu-ti chipul de ninsoare,,,

Continue reading „Adina POPESCU: Scrisori din Țara de Mătase (5)” →