DE NU TE-AŞ FI PIERDUT… 

 

Iubite pierdut, am visat că erai doar al meu

Și că în șoaptele-ți mă scăldai doar pe mine.

Ale tale săruturi îmi spuneau: „Sunt al tău!”

Era doar un vis, știam numai noi foarte bine.

 

Cu sete-mi jurai veșnicii de argint împreună,

Iar în carul cu stele-aurii, numai noi, tu și eu,

Din patima palmelor calde, sub clarul de lună

Îți curgeai fiori străvezii, către sufletul meu.

 

Mă scăldai în privirile-ți mult prea încinse

De pofte-ascunse adânc, printre tainele tale,

Mă torturai lăsându-mi dorințele-aprinse

Și plecai! Ce dor îmi lăsai iubite și ce jale!

 

Îngenunchiată în lacrimi te rugam să rămâi,

Dar îmi lăsai numai dorul de tine aprins,

Aș fi dat orice atunci, de-aş fi avut căpătâi

Trupu-ți în clocot zvâcnind, de mine cuprins.

 

Nemărginirea și infinitul doream să le-ating,

Să pot să le gust cu trupu-ți și cu buzele tale,

Să mă plimb prin iernile cerului, apoi să te ning

Cu plăceri albastre, iubite, și extazuri astrale.

 

Prin verdele crud, primăvara, visam să te-alint,

Să te iubesc, doream, în parfumuri vii și-n culori,

Să îți tremur ființa cu șoapta și-n vise de-argint

Să te leg înlăuntru-mi cu mii și mii de tainici fiori.

 

Sub raze aprinse de soare prin veri secetoase,

Ne-am fi topit curgând pe sub țărâna-nsetată,

Din noi născutu-s-ar flori și adieri de matase,

Iar din suflete, izvoare ce curmă doru’ și-mbată.

 

Prin toamne ruginii din demult și prin frunze,

Aș fi vrut să te port, iubite, să facem amor,

Sub trupurile goale-am fi lăsat pentru muze

Pictura iubirii eterne, peste toamna-n decor.

 

Ne-am fi întors peste pașii timpului dus

Să umplem clipe pierdute, să ne zidim în trecut,

Cărare din curcubeu peste timp infinit și apus

Ți-aș fi-nălțat! Azi, nu mai pot, că-mi ești pierdut!

 

DACĂ

 

Dacă m-ai iubit pe mine, niciodată n-o să știu,

Nici, prin nenăscute încă lumi, de oi fi ca să îți fiu.

 

Dacă tu, în astă viață, nu mi-ai dat de înțeles,

Tulburata-mi veșnicie, fără tine, m-a ales.

 

Dacă prin zădărnicie pribegia m-a purtat,

Călătoare peste vremuri… mie asta mi-a fost dat.

 

Dacă pe cărări și-n rosturi, pasul nu ți-am întâlnit,

Sorțile răzbunătoare, n-au dorit să-mi fii iubit.

 

Dacă lacul plin cu nuferi, printre unde te-au apus,

Hărăzit mi-a fost să-mi fie, de la tine gândul dus.

 

Dacă umbrele tăcerii n-au vrut taina să le știi,

Pașii tăi ascunși, spre mine, niciodată să nu-i vii.

 

Dacă-n bătucite zboruri mi-am țesut negrele zări,

Brațele, din sărutarea-ți, ne alunge-n depărtări.

 

Dacă toamna ți-o-ngropa, umbletul pierdut, sub frunze,

Și-a mea gură-ți va pieri zâmbetul lăsat pe buze.

 

Dorurile toate dacă m-or cuprinde-ntre dureri,

Nu ți-oi mai deschide-n veacuri ușa încuiată ieri.

 

Continue reading „Angela MIHAI: Poesis” →