Ala MUNTEAN: Bruma de pe fața ierbii

BRUMA DE PE FAȚA IERBII

O, iarbă, tu știi că se mistuie bruma?
Doruri arzande-și fac locul în piept
Își smulge necazul din suflet cutuma,
Iar eu…eu de-o viață tot te aștept…

Săltând în galop îmi trec anii prin sânge,
O umbră-mi se-ascunde-ntr-un buzunar,
Pe corzi de vioară o pasăre plânge
Și-un zâmbet tresare din ce-n ce mai rar.

Un picur de ploaie alungă tăcerea,
În valuri se zbate al vieți-nceput
Colo lângă candelă- mi scutur durerea,
Iar vântu-o privește de parc-ar fi mut…

Destinul reînvie în câmpul cu flori
Și soarbe a lunii lumină argintie
Când mii de maiestre privighetori
Trilu-și îmbină într-o simfonie.

Și nu mai e brumă pe fața ta, iarbă,
Doar jalnic suspină a vântului coardă…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

7 Mai 2019

Laura OPARIUC: Apa cu stele

APA CU STELE

 

Mă scurg în liniștea cuvântului nespus,
prin ape blânde cu stele plutesc
pornind din răsărit tot spre apus,
evit planete, când și când vâslesc…
Plutim fiecare în propria derivă,
vâslind prin lumea de lupte și dor,
se-ntinde marea frumoasă, parșivă,
cu plase de-argint și nade în zbor…
Lumea din gând se țese în vis
în amalgam fluid de iad cu paradis
ce-ncearcă albul de negru să dezlege,
iar apa cu stele nimeni să o lege…
Voi înota prin noapte în apa din vis,
voi pluti pe valuri în lumile mele
lunecând în derivă prin paradis,
cu mâinile-atingând apa cu stele…
Cuvintele umblă prin vise hai-hui,
nu calcă drumul meu visele nimănui…

—————————-

Laura OPARIUC

7 mai 2019

(sursa foto: Internet)

 

Maria HOTEA: Din patimi ce-mi plouă

Din patimi ce-mi plouă

 

Se aude un cântec de dor și de jale,
Se vaită-n plânset pe strune o vioară
Îmi așterne în suflet tristețea agale,
Iar trupul îl simt cum mi se înfioară.

Pe cerul de azur privirea mi-o îndrept,
De amară tristețe în lacrimi mă înec
Spre înălțimi o rugăciune mi-o îndrept,
Peste clipa ce doare vreau iar să trec.

Cu suferințe simt cum viața mă încearcă,
Scriu cu penița sufletului pe bolțile albastre
Mă închin Divinului liniștea să îmi dăruiască,
Mângâiere să simt în blânde raze de soare.

Pe tâmplele îngândurate de grea încercare,
Speranța o picătură de liniște iar să-mi dea
Din patimi ce-mi plouă să simt doar alinare
Și-n azurul tăcerii lumina binefacerii să stea!

——————————-

Maria HOTEA

7 mai 2019

Elena NEAGU: …unde tu să-mi fii un munte..

…unde tu să-mi fii un munte
și eu, cerul când te chem…

 

Într-o altă noapte , poate ,
te voi ninge c-un poem
unde tu să-mi fii un munte și eu cerul
când te chem.
Tu m-ai ține strâns în brațe
ca pe fruntea unor brazi ,
eu te-aș legăna cu ploaia, în prăpăstii
să nu cazi .
Aș tuna de multe ori
și-aș ploua cu mângâieri ,
ți-aș picta tâmpla cu zori ,
să-mi fii cel
ce mi-a fost ieri !
Și-ntr-o altă noapte , poate ,
martori cerbi și flori de colț ,
vor sluji ceremonie
cu noi doi îngemănați
cununați pe veșnicie ;
nași ,ne-or fi pâlcuri de brazi ,
stele invitate …o mie ,
să -mi rămâi
cel ce mi-ești azi !

————————-

Elena NEAGU

7 mai 2019

Mariana GRIGORE: Prin Limbul de la poarta luminii (versuri)

Puzzle!

 

Umbrele se agață obsedant de psihoza unui paianjen
care crede că Picasso pictează abstractizări de culoare cu pensule paralele
și își întind brațele ca niște ramuri uscate de copaci indeciși să se adune la sfatul frunzelor

Mă încumet să intru în febra tăcerii
ca să ascult ropotul de pași ce calcă în copitele insomniei
cavalcade de vise cu semnul întrebării în mâinile fără falange de exclamații

Jocul figurilor fără geometrii punctuale
caută sub epiderma surâsului meu
puzzle-ul disprețuitor care se chinuie
să orânduiască neliniștile
într-o formă decisă să cronometreze timpul

Am împins către matematici precare
albul ce-și află numitorul comun în definiții fără vamă
și dincolo de cratime nedezlegate
am descoperit egalul meu în plenitudinea împăcării cu acel tot care a devenit nimic

O iau de la capăt…o să pictez fluturi pe geamuri fără ferestre!

 

Limb și lumină!

 

Aș măsura orele cu ornicul spart de pereții tâmplei…
să aud secundele cum fug zălude prin arcuri cu cuci cumpărați la celalalt capăt de lume
și trag după glezna timpului static,
pietrele de moară înțepenite în strânsoarea gândurilor

Sunt holograme ale trecerii prin vămile fără bani
a zgomotului ce cade razant în alunecarea hazardului pe franghia zilelor,
apoi a anilor dați de pomană la poarta bisericilor goale
ce-și umplu strana cu ritualuri din care lipsesc sufletele

Întorc cheia împotriva acelor de ceasornic,
stivuiesc găurile goale ale minutelor
în Comedia Divină a unui nou început
și mă rătăcesc preț de un rai
prin Limbul de la poarta luminii.

 

Și așa mai departe!

 

Ursuzenia care nu vorbea cu nimeni,
Teama de alfabetul braille al privitului ignorant
Angoasa ce se coace înainte
de a încolți germenele eului,
Introspecția surexcitată de rezultatul cu semnul minus după egal,
Indiferența obsedată că nu se poate gândi la nimicuri între atâtea stări universale,
Continue reading „Mariana GRIGORE: Prin Limbul de la poarta luminii (versuri)”

Gheorghe SIMON: Poeme

Împărăţie cerească

 

Soare interior

arzător

în arşiţa de afară

biciuire a flăcărilor reci

crucificare a fiecărui

întîi născut din femeie

pînă la ultimul chip

cînd cel mai mic

cel de pe urmă

şi cel mai smerit

va ajunge să ne întîmpine

în prag de pîrguire a clipei

cît să te vezi fără oglindire

să te răsfrîngi fără să te pierzi

prin întregire.

 

Partea să te confirme

într-un alt tărîm

cu litere vii

omeneşti

pe cît e cu putinţă

să le citească cineva

şi să te pomenească

în împărăţia cerească

unde e un loc şi pentru tine

cînd toate numele se vor topi anonime

şi toate chipurile se vor restrînge

într-un singur chip

arhechip

fără micşorare

şi nici clipe spre surpare

şi nici timp în cădere

ci doar moarte a toate

clipelor

cîte s-ar ivi pe neaşteptate.

 

 

Iniţiala Tatălui

 

Cuvinte simple

rostite

din mila stăruitoare

a celui sărac cu duhul

din sorgintea vreunei învăţături

primind întruna lovituri

unde îi e privirea

tot acolo şi inima

cum săgeta privirii

ar străpunge pînza amăgirii

fiecărui cuvînt

dintr-un dicţionar al tăcerii

pe celălalt versant al vieţii

pînă descifrează iniţiala Tatălui.

 

Cuvintele sunt un fel de scară

a numelor comune

pe care urcăm

doar coborînd din treaptă în treaptă

pînă la rădăcina numelui

ieşit din comun

din care răsar mlădiţe şi lăstare

pe trunchiul încă verde al vieţii

fără să ne stingherim unii pe alţii

pe cînd citeam

şi uitam că despre noi era vorba

şi numele răsărea pe chipul nostru

faţă către faţă.

 

 

Cuvîntul Părintelui

 

În timp ce pămîntul

ne fuge de sub picioare

Părintele vieţii

ne pune la încercare iubirea.

Noian şi înflăcărare

foc nestins

surprins

cu toată încrengătura paternă

făgăduire şi jertfire

pentru a se deschide cerul

şi a vedea deodată întregul

copt în lumină

şi spre asfinţit

Cuvîntul Părintelui ca o bună vestire.

 

Numai aşa vom vedea într-o clipă

viaţa toată

tot ce pînă acum

ni s-a părut a fi doar încercare.

 

Acum se aud greieri în iarba înlăcrimată

şi mieii zburdă pe cîmpia maternă.

Nici o primejdie nu ameninţă

temeiul ceresc al omului

nici o umbră

nici o răvăşire de clipe.

 

Toate sunt acum înnoite

avînd parcă aripe

şi tot ce ni se arată

e doar zbor interior

spre casa Tatălui

şi a Fiului

jertfit jertfitor.

 

 

Colina însingurării

 

Adevărul poetic ne umple de bucurie

el stăruie asupra celui robit de pustia clipei

cît ultimul rest de mîhnire

surpat e deodată cu lacrima privirii.

 

Pîrguire a luminii

în mugurul candelei

într-un schit înspicat pe colina însingurării

de unde vulturul îşi ia zborul

tot mai sus spre trainice tării

în rotiri tot mai strîmte

cît ultima privire nu-l mai poate atinge

şi din bolta cea largă a necuprinderii

ne priveşte iertător

proniator

mai viu decît clipa dintre tată şi fiu

în chip neînchipuit

Părinte Pantocrator.

 

Şi fără să te vezi cum eşti oglindit

întreg şi netivit

în privirea celui jertfit

fiind tu precum fiul risipitor

întors

cum ai întoarce clepsidra

şi timp să ne dăruie tuturor.

 

 

Clipire a duhului de foc

 

Se aude o voce

un fel de strigăt mut al mamei

după fiul jertfit

un sunet tremurat de violoncel

cum încetează amiaza

şi spre asfinţire curg albe clipe.

 

Cum iarna acoperă pămîntul

şi-i dă strălucire

albă clipire a duhului de foc

prin raze tremurate

de parcă ne-am aduna pe furate

pe înserate

fără de imagini

fără de învăţătură

fără cuvînt de înţelepciune

Continue reading „Gheorghe SIMON: Poeme”

Florin-Cezar CĂLIN: Schimb de generații…

Schimb de generații…

 

”Copil fiind, păduri cuteieram”
Ne-o spune Eminescu ca poveste.
Dar nu am vrut sau poate nu știam
C-aceste vorbe ne rămân … ca zestre.

Cu timpul noi uităm să-i proslăvim
Pe un Brâncuș, un Labiș, Păunescu.
(și la manele noi nu ne ”zgârcim”)
Uitat-am în noroi pe Minulescu.

”Ciocoii vechi și noi acum răsună”
De Filimon nu vrem nicicum să știm.
Noi lui Arghezi nu-i cântăm în strună
Nici de Coșbuc nu vrem să auzim.

Tot în țărână zace Porumbescu
Balada lui se-aude tot mai rar.
Am nostalgie după un Enescu
Și un Stănescu ! … (vă pare bizar ?!).

”Frumoși nebuni ai marilor orașe”
Ne spune din mormânt bătrânul Neagu.
Dară idei ce nu sunt cercetașe
Vă umple de ”noroc” ! …(mai mare dragu).

Pe Topârceanu cu-ale lui balade
(ne ”chinuim” din greu să le-nvățăm).
(din ele n-om culege astăzi roade)
Manele vrem mereu să ascultăm.

Nu mai există case de cultură
(căci le-ați vândut demult pe câțiva lei).
(de-aceea astăzi tineri ne înjură)
Că ne luăm de ei ca de mișei.

Există cluburi noi ! … (nu-s discoteci !)
(unde copii micuți se tot droghează).
Îi vezi pe drum ! … (din nepăsare treci)
Și-n șoaptă te întrebi de protestează.

Halal cultură ! … (bună e maneaua)
(la naiba cu actorii cei stilați !).
Tu stai pe gânduri și-ți întrebi ”licheaua”
”Cum e să fie de-ar avea și frați ?!”.

Se-ntoarce Sadoveanu în mormânt
De inepții ! … (și-acelea-s copiate !).
(dar cu tâmpenii ce îs scrise clar !)
Nu veți intra nicicând la facultate.

Vă lăudați cu haine și mașini
(nu știți că totul are azi un preț).
(priviți biblioteca ca străini)
Iar profii îi momiți cu vechiul șperț.

De-aceea nu vă intră-n cap nimic
Iar totul e-o magie ! … (ca de zână).
(din toate voi să știți câte un pic)
Să depășiți o genereție bătrână !

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

8 mai 2019

 

Alice PUIU: Albă absență

Albă absență

 

Sticlind vis în polenul
zdrențuit pe-o margine de fluture,
semn al timpului ce arde-n jarul de nisip
tremuri ramură, umbră
răsucită-n zăvoare de vânt rătăcit,
deschisă-i floarea sfântă
din letania sufletului
și ceruri își desprind uitarea
din steaua unei tristeți.
Surghiuniți, se-nnoadă pașii
într-un covor al tăcerii
și poartă-n roua de ierburi destrămate
adâncimea acelei ore
în care te-am înșelat,
vers desprins din mirarea unui descânt
ai plecat lăsând în palma mea
doar luna-nghețată-n cerc de înger,
doar albul deșert al literelor spulberate
și plumbul din cuvinte târăște-n cădere
țărâna peste cerul nins de ape
în urma soarelui doar alba absență
pagini despovărate-n fulgi de cenușă
oare, ce mai scrie-n rotirea nopții
pe acest altar de stele mute,
numele pierduților zei
necuprinsa goană din pântec de piatră
ce-n mine fierbe nerostite idei
de dincolo de moarte.

—————————–

Alice PUIU

Mai 2019

Pictura Оксана Кравченко

Anatol COVALI: Recunoştinţă

Recunoştinţă

 

Mult prea târziu, mult prea târziu am înţeles
că tu de fapt ai fost esenţa vieţii mele,
că fără tine rătăceam în plin eres
necunoscând cerul iubirii plin de stele.

Ai fost din plin ce mi-am dorit, ce am visat
să mi se dea de către viaţa mea ciudată,
care adesea pe coclauri m-a purtat
şi a mai pus pe împlinire câte-o pată.

Acum trăiesc şi împăcat şi fericit
uitând c-a fost, din când în când, câte-o durere.
Port în privire numai zâmbetu-ţi iubit
trăind intens miraculoasa-ţi mângâiere.

Şi înţeleg că n-ai venit deloc târziu,
c-ai apărut la timp în chip de armonie,
că tot ce-am fost şi ce pe lume-am să mai fiu
se datorează mie însumi, dar şi ţie !

————————————–

Anatol COVALI

București

7 mai 2019

Simon JACK: Aripi peste umbrele din nori (versuri)

 

Neștiute…

 

dac-ai să dai de mine
dă-mi de veste,
eu sunt acum în rând cu cerul
si mă scutur peste flori de tei,

te uită-n creștinismul
de sub talpa goală,
te află peste genunchii ce mă dor
țăranii ce ne cheamă abstinentă
în raiul nimănui
pe crucea aritmeticii din ploi,

firavă clipa asta
ce se stinge-n neștiute respirări,
firav si îngerul ce știe-ntotdeauna
de neștiute și eterne
aripi peste umbrele din nori!…

 

O gură de aer

 

Mă leg cu mine de vinclul
spânzuratului în setea
de imponderabilitate,
sunt mai ușor așa
si te pot vedea
si dintr-o parte,

partea aceea fără noi
doar roua înfofolită în unghiuri
de zdrobitori,

de ce-mi întinzi rușinea
in amurgul fără strigătoare,
de ce mă storci ca pe lumina
ce scăpără de aer

unei guri ce e untire
pe uscăciune în zăbala morilor?

Continue reading „Simon JACK: Aripi peste umbrele din nori (versuri)”