Anna-Nora ROTARU: Cătând în ceață (poeme)

SE SCURG NORII ÎN ȚĂRÂNĂ…

De trei zile la rând plouă, vântul se zbate prin ramuri…
Împletit cer cu pământ, zi cu noapte-n mintea mea…
Mai arunc câte-o privire, pe-aburite de frig geamuri,
Poate-n nori cătând un semn, în picături balsamuri
Și-ntr-un târziu, adun gândurile, vraiște pe dușumea,
Bibelouri sparte, ce ploaia-mi întocmea…

Ascult ropote de tunete, cum demonizate se repetă,
Ca sulițe din ceruri, fulgerele se-mplântă în țărână…
Îmi străpung parcă și sufletul, cu vârfuri de baionetă,
Din temelii se zguduie casa, strâng trupul în jachetă,
Întrebându-mă, cu ce mânie smulge ușa din țâțână
Și, de teamă, o rugă buzele-mi îngână…

Demențial plouă și tot plouă, se sfâșie tot universul,
Mă simt mică de tot, ca o neputincioasă marionetă…
Privind la geam dezlănțuirea, am pierdut eu înțelesul,
De mă-ntreb ce-i omul, cât bun, păgân și cât alesul,
Strivit putând fi oricând… la fel ca furnică pe planetă,
Efemer și el, pe-a lumii-ntregi scenetă…

Comparşi par pomii, se zbânțuie caraghios prin ceață…
Se-ascund vrăbiile, în cuști urlă câinii, vitele-n ogradă…
Voi aștepta-nsă răbdătoare, seară, noapte, dimineață,
O nouă zi, speranță, cer senin, blând soare, verdeață,
Că, s-or ridica flori pe tulpină, mustinde ierburi în livadă,
După ploi cu furtunile în cavalcadă…

CĂUTÂND ÎN CEAŢĂ

Mă frământ, parcă n-am stare…
Ploaia-mi trece prin veşminte…
Văd năluci dinspre morminte,
Zăngănind din oseminte,
Şi ele-n lungă căutare…

Fug pe drumuri ca zăludă…
Fug şi sufletele zbuciumate,
De demult din trup plecate
Şi în vânturi spulberate,
De o mâna rea şi crudă !

Aud goarna cum răsună…
Sufletul ca ghem se strânge…
Buza-mi muşc până la sânge,
Că mi-e teamă de a plânge,
Numai lăcrima se-adună !

N-am nici voce că să strig…
Nici puteri că să mă doară…
M-am făcut o grămăjoara,
Ca un pui de vrăbioară
Tremurând în ploi şi frig !

Trist e-n lume şi-i prăpăd…
Chiar şi suflul îmi îngheaţă…
Prin năluci mă zbat în ceaţă,
Căutând vreo uşă-n viaţă,
Poate-un soare să mai văd…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Cătând în ceață (poeme)” →

Chryssa Nikolakis: Dorință

Fotografie de Germain Droogenbroodt, Lacul Como, Italia

***

Dorință

Te ador, ești îngerul căzut

și înălțat la ceruri,

bând apa cristalină.

Te ador ca floarea care află

izvorul de cleștar castilian
din al evreilor deșert.

Te ador ca lacul ce visează
să-și afle albia ce duce

spre-ntinsul ocean,

spre împreunare.

Aș vrea să fiu eu boare

ce buzele-ți alină

și apa ți-o sărută,

dar nu-i prea mic potirul,

pentru a mă sătura?

Chryssa Nikolakis, Grecia, 1977

Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

ΠΟΘΟΣ

Σε θέλω

σαν έκπτωτος άγγελος

που έφτασε στον Παράδεισο

κι ήπιε από πηγή καθάρια.

Σε θέλω

σαν λουλούδι

στην Ιουδαία έρημο

που βρήκε την Κασταλία Πηγή.

Σε θέλω

σαν λίμνη που αποζητά το αταξίδευτο

Ωκεανός να γίνει ν’ αποδράσει.

Σε θέλω

άνεμος γίνομαι στα χείλη σου

φιλί να με κεράσεις

μα είναι το λαγήνι σου μικρό

και πώς θα με χορτάσεις;

Chryssa Nikolakis, Greece 1977

Gheorghe Constantin NISTOROIU: URARE de MOŞ NICOLAE

URARE de MOŞ NICOLAE

Moşul iubit aduce iarăşi daruri dragi

Odraslelor gingaşe ce fug la ciuboţele.

Şoapte şi chicote, îmbujorări de fragi,

Nicolae sfântul e unul din trei Magi,

Iureşul în casă e zbor de rândunele.

Copiii râd şi cântă suava bucurie…

O! Câte steluțe lucesc în ochii lor,

Lacrimi de soare pe chipul Mamelor

Aduc mireasmă vieţii din mirul clipelor,

Edenul se pogoară în Sfânta Românie.

Daruri, colinde, bucurii şi mulţi ani!

În mod expres pentru Nicoleta Nistoroiu,

Nicolae Plopeanu şi Tuturor

purtătorilor sfântului Nume!

+ Sfântului Ierarh Nicolae – Ocrotitorul Familiei creştine

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

6 decembrie 2019

Camelia CRISTEA: Scrisoare…

Scrisoare…

Moșule în acest an, ghete nu mai pun la geam
Am primit daruri mereu de la Bunul Dumnezeu!
Dar te rog să duci colaci chiar la oamenii săraci,
Un bănuț să lași de-o pâine, cel sărman să creadă-n mâine!

În spitale să duci mir celor ce sunt mai umili
Să le pui și pansamente din trăiri ce-au fost absente,
Credința să le-o ții trează, celor ce încă veghează
Și-n tăcerea nopților uneori poate oftează…

Răni să vindeci de vei vrea chiar cu mare mila Ta,
Unde-i frig să duci caldură, pentru cei ce încă-ndură
Răului să-i pui și piedici cum ne spun și marii clerici,
Bucuria să-nflorescă ca-ntr-o glastră la ferestră!

Te-aș ruga să dai lumina celui ce nu poartă vină,
Gârbovitului să-i ei chiar povara dacă vrei
Schiopului să-i dai toiag și o inimă cu nard,
Fiecare să primească Pâinea Sfântă Împărătească!

Sfinte Mare Nicolae și în iesle să duci paie,
Când vine Domnul Hristos să le pui aici… pe jos
Să încălzești ușor pereții cum am spus chiar și profeții,
Pruncul să fie vegheat de un Înger luminat!

Iar în fiecare casă să pui lampa cea frumoasă,
Cu credință și nădejde, toate astea par mai lesne,
Pentru fiecare dar, clipe ce-au primit și har
Îți spun Sfinte Mulțumesc vreau să învăț să dăruiesc!

—————————–

Camelia CRISTEA

5 Decembrie 2019

(foto sursa internet)

Simina PĂUN: Erai însetat sau ai vrut doar să râzi?

Îmi așezi în ochi privirea unui joc nebun, păgân.

Astăzi vine vara doar cu verde-nmugurit,

Când ninsoarea caldă cerne, peste tot ce n-am iubit.

Se varsă în lume amare-amintiri,

Șuvoaie de vorbe rostite în ceață,

Cu picurii ploii cernute-n priviri

Mă dezbraci de-amintiri și îți spun că îmi pasă.

Ne dor niște oase rămase epave,

Genunchii troznesc la fiece pas,

Mă plimbi, mă ridici pe culmi neștiute,

În țara făr’ de prihană, mă duci la ultim popas

Din săruturile calde neoprite-ntreaga noapte,

Am furat ceasuri păgâne, strigând șoapte după șoapte.

Mi-ai scos inima în palme, mi-ai umplut un suflet gol,

Teamă îmi era de o clipă de iubire, nu de-o noapte de amor!

Ți-e inima caldă îmbrăcată în gheață

Și plină îți e de dulcea absență a mea.

Îmi spui în șoapte, în săruturi, în patimi:

” Nimeni n-o să te ierte, cât timp n-ai să te poți ierta!”

Credința-mi orbită de legi prea-ncâlcite,

Nedreapta și cruda fărădelege-a firii-omenești

Mă țin atât de departe de tine și știu ca de astăzi,

Din noaptea păgâna, nu-ți sunt, dar îmi ești.

Te-a fascinat un diavol, fost înger în devenire…

Dar știm amândoi că n-om fi nici diavoli, nici zei,

Doar aluat trecător făcut pentru patimi,

Uciși de robia din suflet. Ce cumpliți farisei!

Spre dimineață, când vara încet se va duce,

Când pământul de pașii mei va fi murdărit,

Mărul dă-n floare, luna se scaldă-n oglindă

Și-ți spun printre gene, plutind printre vise,

Că-i noaptea în care eu am iubit.

Îți sterg rujul rămas amintire și-ți șterg sudorile

Reci, din atâtea zvâcniri ce te fac pierdut să surâzi,

Îți fur un oftat, îl păstrez pentru mine și-ntreb:

Erai însetat de o falsă iubire? Ori ai vrut de Dumnezeu, o noapte să râzi?

———————————–

Simina PĂUN

6 decembrie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Căsuța mea

CĂSUȚA MEA

Cum să îmi vând căsuța de la țară

În care-mi tăinuiesc copilăria,

Cât ține ea, în minte am pruncia

Din ierni de basm și arșițe de vară.

Cum să îmi vând căsuța gârbovită

Sub timpul nemilos ce mi-o apasă,

Acolo-i dorul meu, de-ntors acasă,

Spre lumea de poveste, ce-a trăită.

Cum să îmi vând căsuța mea bătrână

Ce are-n ea viață adunată,

Tristeți și bucurii de altădată,

Ce sufletul în șoaptă mi-l alină.

Cum să îmi vând căsuța de poveste

Ce-i darul meu de preț pentru nepoți,

Acolo mi-s piticii de doi coți

Și-o zâna bună care-i ocrotește.

Cum să îmi vând căsuța mea de vise,

Pierdutul rai de-aici, din pământesc,

Când nu știu dacă altul mai găsesc

Când voi pleca sper ceruri necuprinse.

Cum să îmi vând căsuța mea de dor

Ce-a stat sub o icoană însfințită,

Prelungă vreme-n toate risipită,

De candelă păzită-n somn ușor.

Căsuța mea, când nu-i mai fi pe lume

Voi pierde tot ce vine din trecut,

Cu lacrimi însfinți-voi cela lut,

Cuibar de vis, de dor, de-nțelepciune.

Căsuță veche, vreme lacrimată,

Mai stai și tu cu mine o clipită,

Să-mi fii visări mele cea arpiă,

Ce să renvie lumea de-altădată.

***

Nu vindeți casa veche, părintească,

Că sufletul vi-l vindeți și-i păcat,

Acolo vi-i trecutul neuitat,

Încremenit sub pronia cerească

——————————–

Mircea Dorin ISTRATE

6 decembrie 2019

Elena TUDOSA: Rugămintea Izabelei

Într-o casă scorogită,
Pe-un pat c-o saltea de paie,
Lâng-o sobă alb văruită,
Stă și plânge în odaie,
Izabela necăjită,
Așteptând moș Nicolae.

Ochii săi de peruzea,
Nu se-opresc deloc din plâns,
Fiindcă săraca de ea,
Ghete-n fereastră n-a pus,
Să găsească-n zori în ele,
Doar câteva bombonele.

Ar fi pus însă nu are,
Cele vechi sunt roase, sparte,
Arde-n cas-o lumânare ,
Să le repare nu poate.
Iar durerea cea mai mare
E, că mama sa-i pe moarte.

În tot anu’a sa măicuță,
Se gândea și le cârpea,
Și frumoasa ei fetiță,
Cumințică aștepta,
Zorii ca să se ivească,
Și-n ghetuțe să găsească,
Bomboane să se-ndulcească .

Acum plânge sub icoană,
Și-și dorește c-a sa mamă,
Să se facă sănătoasă,
Să poată merge prin casă .
Nu mai gândește la ghete,
Ghetele pot să aștepte,
Dorința ei cea mai mare,
Azi și-a scris-o-ntr-o scrisoare,
Pe care-a pus-o-n fereastră,
Moșul ca să o găsească(citească).

Dragă Moșule, dacă la mine vii,
Nu vreau dulciuri, jucării,
Vreau ca să-mi aduci ceva,
Să-și revină mama mea,
Să nu rămân singurea,
Și să pierd toata mila.

Izabela se ruga,
Lumânarea se topi,
Și -nvelind pe mama sa,
Lângă dânsa adormi,
Și visă un frumos vis,
Cineva din cer de sus,
Cu un glas tandru i-a spus:

Dormi copilă scumpă , dragă,
Măicuța ta o sa meargă,
Dacă tu în zori de zi,
De dânsa vei îngriji,
Izabela nu văzu,
Cine-n vis îi apăru,
Doar un glas ea auzi,
Și speriată se trezi.

Afară zorii spuntau,
Cocoșii în cor cântau,
O nouă zi anunțau.
Vrând s-alerge la fereastră,
Zări un pachet pe masă,
Și-l deschise curioasă.
Înăuntru ce găsi,
Ghete, haine, jucării,
Bomboane și medicină,
Pentru-a sa măicuța bună.

Bucurându-se de totul,
Merse și aprinse focul,
II făcu măicuței ceai,
Doamne, cum te minunai
De dânsa , dac-o vedeai.
Făr’ să gândească la ea,
Măicuța și-o primenea,
Chiar de era mititea,
Pe picioare vrând s-o pună,
Ca apoi frumos să-i spună,
Că moșu-are suflet mare,
Și vine la fiecare,
Mai ales la cel ce n-are.

Omule ce ești pe lume,
Ce frumos e să faci bine,
Și din ceea ce tu ai,
La săraci să vrei să dai.
Nu e altă mântuire,
În afară de iubire,
Să iubești pe cel ce n-are,
Și să-i dai o alinare,
Căci din darul tău, să știi,
Când vei merge-n veșnicii,
Ce-ți dai tu cu mâna ta,
Vei găsi și vei avea.

Izabela – i bucuroasă,
Mama-i se făcu sănătoasă,
Și pentru cine-i făcu bine,
Mulțumește -n rugăciune,
Domnului să îl păzească,
Ani buni, lungi să-i dăruiască,
Și de rele să-l ferească,
În suflet să-i dăinuiască ,
Dragostea dumnezeiască.

——————————-

Elena TUDOSA

6 decembrie 2019

Daniela PÂRVU DORIN: Poemele celor o mie de stări

1000 de stări

Toamna asta e pe ducă pentru amândoi

de aceea, poate…

se mai vând poezii despre noi

la fiecare colț de stradă

și viața-mi recită un pic din toate

și m-ajută sa urc toate treptele dinlăuntrul meu

Atât mai am de lucrat la devenirea mea!

sper să nu mă-nghită foamea cu care-mi trăiesc clipa…

culorile se respiră, îmi șoptește cineva

cobor și urc mii de scări

crezând că frunzele ne-or pierde urma

dar…timpul, până și timpul

e inundat de 1000 de stări…

Viața…ca un fragment de spectacol

Motto: ,,Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:

nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat.” – Seneca

Spectacolul este despre viața care nu ne aparține

despre cum trăim precum actorii,

care-și mimeaza rolurile,

care schimbă mai multe măști,

un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)

A zidi un teatru cu viața ta e un spectacol viu,

de trăit emoții, ratări, lumini cu umbre și bâlbâieli,

iubiri și dialoguri fel de fel(împărtășind o identitate comună!)

jucăm pe aceeași scenă veche, mereu Fericirea

de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăți…

Viața rămâne un fragment de spectacol,

un teatru de operațiuni și de război

până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!

cum pleacă viața din noi în veșmânt de catifea,

cu sufletul fugit de la locul faptei…

Poem retoric

Vindecă-mi sufletul

(cel avut și cel pierdut)

în linii subțiri picteză-mi-L

ca și când mi-ai descoperi

un contur proaspăt caligrafiat,

ca și cum

într-un alfabet interior necunoscut

m-ai silabisi!

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Poemele celor o mie de stări” →

Doina DRĂGUȚ: Gânduri de lumină (poeme)

FLUTURI DESPRINȘI DIN GÂNDURI

îmbrăcată-n orice formă

peste tot mă regăsesc

fluturii desprinși

din gândurile mele

zboară pe covoare de lumină

rădăcini sporesc celestul

și în vârfuri de teluric

se-adâncesc

clipa o dezbrac de umbră

și o cresc în câmpul

ondulat de brazde

întoarse-n univers

VÂNTUL MĂ PURTA

ca pe o frunză

vântul mă purta

eu ca o frunză

îmi plimbam avântul

și ca un ecou vântul

îmi sporea cuvântul

IMAGINI DIN GÂNDURI

limitat de simțuri

evaluează regrete și iubiri

îi e teamă de prea multă înălțare

c-ar putea să-și piardă echilibrul

îi e teamă să alerge prea repede

c-ar putea să nu ajungă nicăieri

imaginile din gânduri îl urmăresc

timpul nu se mai măsoară

iar un punct – deplinătatea

unui cerc – devine totul

ELIBERAREA ÎN EFEMER

lucruri în armonie

într-o durată eternă văd

eliberarea de efemer

dă claritate zborului

spre o constelație

de înțelesuri

spiritul meu este pregătit

să lunece spre limpezi piscuri

dar gestul este incomplet

dacă nu le pot atinge

FLUVIUL DE LUMINĂ

se sparg în fluturi goi

geamurile universului meu

urmele mele se văd în aer

viața e o pregătire

pentru trecerea fluviului

de lumină

FANTEZII NESTINGHERITE

o plăcere infinită

din afară mă împovăra

în dorințe timpul se pierdea

revărsări de fantezii nestingherite

în al vieții cerc goneau

ÎNGRĂDIȚI DE TIMP

îngrădiți de timp

– cel în care locuim –

simțim mulțimi de curgeri

unite-n mare

– în marea care nu se umple niciodată –

ceea ce cunoaștem

nu este pe măsura

a ceea ce nu cunoaștem

CĂUTAREA LUMINII

unii se întorc spre sine

ca să caute lumina

alții se aruncă-n brațele văzduhului

ca să o culeagă

și unii și alții

ceea ce nu știu este profund

iar ceea ce știu

este superficial

LUMINĂ ȘI GÂND (1)

când cobor lumina scade

ziua tot mai strâmtă mi se pare

mă cuprinde farmecul când mă înalț

noaptea mi se face depărtare

și într-un timp evanescent

pierderea duratei într-o liniște subtilă

mă îndeamnă-ntr-un urcuș

ca-ntr-o curgere în adâncime

în lumină și în gând

LUMINĂ ȘI GÂND (2)

oglinzile se sparg de umbra unui gând

în fluturi de cuvinte

inima în veșminte de fiori se-mbracă

pe umeri falduri de credință se înalță

din fantezii voi întocmi cărare

din ape mulțimi de curgeri voi împleti

larg și deschis precum revărsările preapline

prin valuri de liniști voi ajunge la tine

în lumină și în gând

LUMINĂ ȘI GÂND (3)

somnul deschide după fiecare noapte

o altă poartă spre timpul ce nu are oprire

în lumină și în gând

amintirile dezarhivate iau forme diverse

în locul din mijlocul mărilor

spre o durată cu lucruri în armonie

spre o constelație de înțelesuri

unde forma zborului

este eliberare de efemer

LUMINĂ ȘI GÂND (4)

vârste-n căutări pierdute

se deschid în fața clipei

cu petreceri tulburate de mister

în lumină și în gând

forma locului ne definește sensul

și ne-ndepărtează-n cercuri

rupte de imagini

cu petreceri difuzate-n taina visului

ce sporește în liniști și nădejdi

amânări ce se scufundă-n depărtări

ascunse în uitări

LUMINĂ ȘI GÂND (5)

clătinându-mi vântul firea

în lumină?și în gând

plin de taine timpul mă adună

în însumări de goluri ce discret

se revarsă-n jurul meu

și mă-ndrumă să mă sprijin

printr-un fluviu de culori

de dragostea celor din jur

printre clipe faima

se scufundă în deschideri

prăvăliri în adevăr

mă răspândesc în amânări

LUMINĂ ȘI GÂND (1)

într-un înveliș revelator

impregnat de amintiri

în lumină și în gând

ce culminează-n aspirații

și transcende idealul

linii circulare adâncesc

relația cu priveliștea internă

iar prin detașare într-un spațiu dens

într-un aer efemer

îmi purific gândul

LUMINĂ ȘI GÂND (7)

ca-ntr-un vis

din vreme clipa scuturată

sporește taina unui început

de rânduială-n neștiut

în lumină?și în gând

și în aer despicat subtil aștept

ca o trecere evolutivă

prin răsuciri ramificate-n infinit

o cuprindere în liniște și în mișcare

ca o pierdere în dezvoltare

și-o împlinire-n împliniri

LUMINĂ ȘI GÂND (8)

prin trupul meu

curg depărtări

cu despărțiri apropiate

dorul meu arzând

mă înalță tot mai sus

într-un cer de aripi despicat

unde totul se petrece

într-un aer de mirare

în lumină și în gând

și-ntr-o faimă temporară

iar tăcerea crește-n zori

mirajul urmelor de rouă

pe copite rătăcite-n iarbă

LUMINĂ ȘI GÂND (9)

prin poarta vântului deschisă

în răgazul cumpenei

timpul mă împarte fără să rămână rest

în lumină și în gând

albul pur îmi dă ocol

în al vieții cerc gonind

în suave îmbrățișări

și în tandrele chemări

pretutindeni mă avânt

LUMINĂ ȘI GÂND (10)

ca deschidere de devieri în existențe

cercuri circumscrise-mi limitează locul

glasul haric al chemării

în lumină și în gând

îmi configura conturul

adâncindu-mă în mine

spre un centru de origini

drumurile duse până-n margini

de tăcere

spre o ultimă finalitate

nu se mai întorc

SĂ TE ÎNTORCI SPRE TINE

în foșnet de șoapte subțiri

să te întorci spre tine

cu univers cu tot

în amețitoare adâncimi

poți găsi adevărul

e de ajuns să pătrunzi

numai cu gândul

spre centrul

ce sistematic

se mută

SUFLET RĂTĂCIT

cădea greu în trup

sufletul rătăcit

ecoul vag

al propriei chemări

ruginise între două țărmuri

adânc

revelator

mormânt

orbecăire

între ferestre și oglinzi

dincolo – libertate

aer și lumină

dincoace – închisoare

de cristal

STEAUA MEA DE GÂNDURI

inundată de un soare

ce topește și combină

totul în culori adânci

de gravitatea lunii fascinată

noaptea parcă mă atrage

izbucnită din adânc de cer

în deschidere de valuri

ziduri incolore-nalță

ca o pierdere de lume

steaua mea de gânduri

LINISTE CONTEMPLATIVĂ

într-o blândă adiere

în lac umbra arborii și-o odihnesc

tonuri grave

tente luminoase

pe o apă liniștită

armonii și echilibru

prelungesc uimirea-n

liniște contemplativă

VRAJA UNEI STELE

prins în vraja unei stele

plin de muzică și de visare

fără timp și fără loc

tulburat de forța fanteziei

izbucnește-ntr-un elan vital

și creează armonia

LĂSĂM URME ÎN AER

îngrădiți

de timpul nostru

întrupăm în vise

imagini iluzorii

cu idei intuitive

și lăsăm în aer urme

PUTEREA ÎNCHIPUIRII

folosindu-mi timpul meu

cu puterea închipuirii

vreau ca tot ce împlinesc

fără faimă și câștig

să culeg și să păstrez

lumina

INFORMAȚIA CHIPULUI

și cum stăteam

pe unda apei

imagine

vedeam clar informația

chipului meu

reflectată de lumină

SĂ FIE…?

să fie arcul

ne-mplinirea unui cerc?

să fie zidul

semnul epuizării?

să fie floarea

uitarea frigului din urmă?

să fie numele meu

îndepărtat de timp

doar o trecere fugară?

CÂT ECHILIBRU…

cât echilibru poate să fie

pe o sferă

care se rostogolește?

cât echilibru poate să fie

pe un triunghi sprijinit

pe unul dintre vârfurile sale?

cât echilibru poate să fie

într-o privire aplecată de vânt?

CĂRARE DE CUVINTE

îți vedeam urmele în aer

prin lumina ce te înfășoară

rădăcini în cer creșteau

fluturi albi desprinși

din gândurile mele

alergau

în fiori mă-mbrac

din creștet până-n tălpi

ceața-mi fuge de pe umeri

curăț timpul de umbra dintre noi

și aștern cărare de cuvinte

pân’ la tine

GÂND EMIS ÎN PLANUL LUMINII

mergeam deodată

în toate direcțiile

căutându-mă

gând emis

în planul luminii

din lumea luminii

ce crează-o formă

în planul formei

descriam în același timp

nemăsurat

locul geometric

al ființei mele

efluviu ce se mișcă

după forma corporală

urmau apoi negații false

ce consideră realul ireal

și irealul real

dar nu ajungeam

niciodată la mine

CLIPĂ ÎNSUMATĂ

trăiesc simultan

în tot ce mă-nconjoară

fără posibilitate de orientare

mânat din toate părțile

în mine totul se adună

cu o unduire ascendentă

ca o deschidere

în propriul meu interior

se desfac în sentimente

lamuri ce se-nalță în cascade

plinătatea lumii este un vârtej

gândurile se așază în cuvinte

mă multiplic sau mă anulez

cu fiecare clipă însumată

într-un întreg nemărginit

MĂ ADAUG

mă adaug mie însămi

niciodată-ndeajuns

mă folosesc de timpul meu

și trec dincolo de poarta

sufletului

nutrind gândul

de a-mi afla limanul

vreau ca tot ce împlinesc

și slujindu-mă

de puterea-nchipuirii

printre trepte intermediare

difluente

mișcătoare

cu indiferență

la câștig și faimă

cu o așteptare risipită

în valul alb de îndoială

să rămână o amintire

peste care se arcuiește zborul

ECHILIBRU

mă desprind de mine

și-ntr-o revărsare

de faimă temporară

îmi cântăresc părțile

într-o parte realul material

atâta cât încape în mine

în cealaltă parte eu fără trup

– substanță afectivă și volitivă –

se înregistrează oscilații în sus și-n jos

apoi se instituie echilibrul –

cât trup atâta suflet

OROLOGIUL GÂNDURILOR

prin aer desenăm figuri

cu trupul în mersul

sprijinit de drum

sufletul este zbor

ce arcuiește norii

în imagini

lumina-n cercuri cade

pe orologiul gândurilor

iar umbra se îndepărtează

ca o suflare

CEA MAI, CEL MAI…

cea mai mare mare

dintre toate mările lumii

este marea dinlăuntrul meu

cea mai adâncă prăpastie

dintre toate hăurile lumii

este prăpastia dinlăuntrul meu

cel mai înalt munte

dintre toți munții lumii

este muntele dinlăuntrul meu

cea mai puternică lumină

dintre toate luminile lumii

este întunericul dinlăuntrul meu

CER DE STELE

costumul pe care-l port

de-o viață

s-a cam învechit

pe alocuri se văd cusăturile

prin alte părți

s-a cam tocit

dar mai bântuie în el

un cer de stele

această masă de materie

de care m-am atașat

îmi este dragă

această formă pe care o locuiesc

și o port mereu cu mine

este corpul meu

PLIURI DE NEANT

printr-un aer despicat

de aripi

într-o clipă

prinsă-ntr-o absență

intru-n pliuri de neant

însumări de goluri umplu

împrejurul meu

clătinându-mi firea

PUNCT EXTINS

la miezul nopții

cerul se deschide

pentru cine știe

să-l privească

și un șir de gânduri

poate trece

printr-un punct extins

în linie

ce apoi devine cerc

cu un centru

pretutindeni

PRĂVĂLIRE-N ADEVĂR

dau lumina la o parte

și ridic în mine noapte

ca o prăvălire-n adevăr

devin sclava

propriului costum

Continue reading „Doina DRĂGUȚ: Gânduri de lumină (poeme)” →

Jack SIMON: Frigul neumblat (grupaj poetic)

HIPERBOLA POETULUI PAN

Să mă lovească fulgerul aș sta
de-aș fi hotar împotmolit în soare,
să ard, să scap împletitură de fum între
stele fără un drum
s-aduc peste voi ierni cu vedere
la cer,
să vă spăl cu nori pe picioare în ger
infloriți din ursite crescute sub
țurțuri om fi împreună diademe
curate pe frunți de icoane spălate
in matcă de fier,
mijlocul vostru să fiu in mulțime
piatră necioplită pe soclu de post în zi
suspendată,
gară centrală între sutane cu rost
de himere fanare
să vă trimit pe toți în trenuri de noapte
cu păsări la un loc în colivii
călătoare,

și-am să vă fac cu mâna dreaptă
de-a stânga în timp
meridian de înălțare,
să vă întoarceți la mine pierind
cu toții
pe stâlpi prea fierbinți,
impreună cu mine, implorând la pământ
dezlegare…

NEGREȘIT

negreșit îmi vei face cu mâna din aripi
când zboru-ți huzur îl așez
in căderi înnoptate sub sfârcuri din fum,

negreșit iluzoriu-mi vei strânge
lumina de veghe
pecete de rug,
din buzele fragede-apoi îmi vei da
Răsăritul,

voi crede că tu
nesfârșită plăcere din pom
ești tot una cu rodul,

negreșit te vei zbate apoi
printre mâini și aripi să-mi dăinui prohodul
când eu
milenar mă scufund, odată cu tine
in singur trup incantat de iubire!

DOR DE COPILĂRIE

Ai mai trecut pe-aicea oare
copilărie-n tanganezi și în sandale?

mirosul tău îl simt în coate
julite-n veri cum n-au mai fost,
mi-era asfaltul loc de joacă
aveam armată de șotroane și o mulțime
de povești,

ai mai trecut pe-aicea oare
prin lumea mea ce-acum mă-ntreabă
de tine-n nopți cu vise-mpărătești,
mai bag de seamă uneori
sunt tot copil
dar fără răni la coate, șotroanele sunt
mici acum și seamănă mai mult
c-un drum,

te am cu mine-n clipe grele
sărac cum sunt
te port mereu în buzunare,
și-acum când scriu te simt cuminte
printre rânduri, îmi lași pe tâmplă o umbră
răzătoare,

ai mai trecut pe-aicea oare
copilărie-n tanganezi și în sandale?!…

DIN JURNALUL UNUI SINGURATIC

Suiș și coborâș mă-ndeamnă
să trag cortina cerului-napoi,
legat de tălpi și gleznă-n noapte
cu ochii strânși, să mă ridic spre altul nou,

Las totu-n urmă azi eretică schimbare
boem nălucii vechi îi poruncesc,
să lepede ruina drumului din spate
s-o ia-nainte zburând fără îndemn,

Iluzii, visuri și dorințe oarbe
m-or aștepta acum la margini de final,
ce mai contează când melcul fără iarbă
se tot târăște pe dune de asfalt?

Îngădui dar să mă sfădesc cu umbra
unui trecut ce-mi șade peste van,
s-o mai întreb de ce mi-a luat speranța
să pot zbura cât mai eram un fald.

Acum rănesc stigmate vindecate
in coaja unui braț ce nu-l mai am,
sunt tot mai singur și iar răgnesc în șoapte
neauzit mă fac într-un ecou infam.

RECE

Îmbălsămarea suspendată deasupra
pogoanelor de iarnă
mereu neterminată a prins aripi
in trupuri de piatră,
mirosul ei e dulce sonor
cheflii stelari arvunesc încontrarea
Carului Mare cu pomi fructiferi
sădiți în altare uitate pe Marte,
rugăciuni infantile zidesc nezidire
guri de ocară plătite-n tăcerea planetelor
mamă, noi edenuri fade
numesc luciferi,
rece e ochiul dezlipirii de cap privirea
senilă devine un șarpe, anacondă în spuma
himerelor oarbe,
gongul din arce plutind peste ape de vraci
bate în răni începutul tămăduirii
impinse sisific în valea strunirii sistolice
ingrădite cu pulsuri din câmpuri
cu maci,
Continue reading „Jack SIMON: Frigul neumblat (grupaj poetic)” →