SE SCURG NORII ÎN ȚĂRÂNĂ…
De trei zile la rând plouă, vântul se zbate prin ramuri…
Împletit cer cu pământ, zi cu noapte-n mintea mea…
Mai arunc câte-o privire, pe-aburite de frig geamuri,
Poate-n nori cătând un semn, în picături balsamuri
Și-ntr-un târziu, adun gândurile, vraiște pe dușumea,
Bibelouri sparte, ce ploaia-mi întocmea…
Ascult ropote de tunete, cum demonizate se repetă,
Ca sulițe din ceruri, fulgerele se-mplântă în țărână…
Îmi străpung parcă și sufletul, cu vârfuri de baionetă,
Din temelii se zguduie casa, strâng trupul în jachetă,
Întrebându-mă, cu ce mânie smulge ușa din țâțână
Și, de teamă, o rugă buzele-mi îngână…
Demențial plouă și tot plouă, se sfâșie tot universul,
Mă simt mică de tot, ca o neputincioasă marionetă…
Privind la geam dezlănțuirea, am pierdut eu înțelesul,
De mă-ntreb ce-i omul, cât bun, păgân și cât alesul,
Strivit putând fi oricând… la fel ca furnică pe planetă,
Efemer și el, pe-a lumii-ntregi scenetă…
Comparşi par pomii, se zbânțuie caraghios prin ceață…
Se-ascund vrăbiile, în cuști urlă câinii, vitele-n ogradă…
Voi aștepta-nsă răbdătoare, seară, noapte, dimineață,
O nouă zi, speranță, cer senin, blând soare, verdeață,
Că, s-or ridica flori pe tulpină, mustinde ierburi în livadă,
După ploi cu furtunile în cavalcadă…
CĂUTÂND ÎN CEAŢĂ
Mă frământ, parcă n-am stare…
Ploaia-mi trece prin veşminte…
Văd năluci dinspre morminte,
Zăngănind din oseminte,
Şi ele-n lungă căutare…
Fug pe drumuri ca zăludă…
Fug şi sufletele zbuciumate,
De demult din trup plecate
Şi în vânturi spulberate,
De o mâna rea şi crudă !
Aud goarna cum răsună…
Sufletul ca ghem se strânge…
Buza-mi muşc până la sânge,
Că mi-e teamă de a plânge,
Numai lăcrima se-adună !
N-am nici voce că să strig…
Nici puteri că să mă doară…
M-am făcut o grămăjoara,
Ca un pui de vrăbioară
Tremurând în ploi şi frig !
Trist e-n lume şi-i prăpăd…
Chiar şi suflul îmi îngheaţă…
Prin năluci mă zbat în ceaţă,
Căutând vreo uşă-n viaţă,
Poate-un soare să mai văd…
MOŞULE, DE ANI TE-AŞTEPT…
Mai vino-mi iarnă, cu zăpezi, aşa ca odinioară…
Cu-acelaşi suflet de copil te-oi aştepta, cu drag….
Deşi, ca fulgii s-aştern anii şi-ncet ei mă doboară,
Măcar o dată să văd Moşul, din sanie cum coboară,
Să-mi lase darul meu, mult aşteptat, în prag…
De-atâta timp, beteală mi-am făcut de vise prinse
Şi-am atârnat scrisori de ani în brad, o sumedenie,
Că, loc nu mai am de globuri, lumânările îs stinse…
S-a scrorojit brăduţul, imploră cu crengile întinse,
Să prindă viaţă-n colţul lui, mâhnit, ca o vedenie…
Moşule, în fiecare dăruit an, te-oi aştepta mereu,
Împletind coroane, din flori de gheaţă la fereastră…
Speranţa-ncerc să mi-o păstrez deşi, mi-e greu,
Dar, cine ştie ? Poate că totuşi bunul Dumnezeu,
Te va trimite dintre stele, din bolta nopţii-albastră…
Şi, crede-mă, m-oi bucura de dar, chiar de-i mărunt…
De mi-l aduci, voi socoti să-mi fie Sfântul Semn
Că, mi-ai primit scrisoarea, chiar de-s copil cărunt,
Încredere voi căpăta şi greutăţile-am să le-nfrunt,
Să-mi fii tu călăuz, pe calea vieţii mele, un îndemn !
ÎN LUMEA BASMELOR…
Pâlpâie lumina pe pereți, umbre, vântul râcâie cu gheara-n ușă…
Deja s-a înserat, liniște, uneori doar latră câinele, e credincer…
În odaie-i cald, pace, bunica zgândărește cărbunii sub cenușă,
Întețește flăcăruia, zglobie, pune câte-un vreasc, câte-o pănușă,
Că toamna-i târzie, mofluză, cu-ochiu-i dezgolit, ca temnicer
Și-n astă noapte-i frig, cam ger…
Adunați pe lângă foc, tăcuți, îl privim cum mocnește în cămin…
Ne încălzim mânuțele, plăpânde, de ceșcuțele fierbinți cu ceai…
Pufăie bunicul din lulea, aromă, sorbind înghițituri mici, de vin,
Cu ochi pierduți prin amintiri, izvor, depănându-le c-ușor suspin,
C-apoi, să depene povești, fuior, cu feciori viteji și mândri crai,
Cu zâne și prințesele, cu păr bălai…
Vocea-i caldă ascultăm, mângâiere, de fiorul basmelor pătrunși,
Cu ochii neclipind, agonie, de-a afla cât mai multe-n așteptare…
Aproape nu respirăm, teamă, oricât de curiozitate-am fi împunși,
Să nu rupem magia, firul, dar nici că dorim la final să fim ajunși,
Voind parc-a uita de timp, necruțător, plutind pe-al viselor hotare,
Lăsându-ne lin sufletul, în căutare…
Ne-ntrebăm, prin ce mreajă, vrajă, trăsură se făcuse un dovleac ?
Cum se despart în două apele, cărăruie, lovindu-le cu un toiag ?
Cum împărat se preface in vampir, delir, cu aripile-i negre, liliac ?
Cum broscoiul devine prinț, frumos, prințesa-nvie cu sărutul, leac ?
Cum învârtindu-te-n jur, împrejur, de trei ori lovind cu un ciomag,
De îndată devii tânăr, din moșneag ?
Câte și mai câte auzim, vrăji, ciugulind felioare dulci de cozonac,
Cei mai mărișori sorbind, nectar, din vinul fiert cu scorțișoară…
Covrigeii bunicii s-au rumenit, aurii, cu vanilie, mult zahăr și cu mac,
De-am vrea ca seara asta, minune, să nu se mai termine în veac,
Pendula s-amuțească, tic-tacul, ce timpul in clipe ni-l măsoară,
În lumea basmelor ne lase, să nu doară…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
Decembrie 2019