Mariana GRIGORE: Vorbind cu eul tăcut în cuvânt (poeme)

EFEMER

Când conștientizăm murirea
lutului în formă de pământ și apă,
este prea târziu,
sau prea devreme
în iluzia că viața sunt eu, sau tu
sau orice formă primară de trecere printre alte forme

Înainte să ne naștem,
în codul genetic al fricii de întuneric
am scris fără să știm,
prima literă a luminii…
și așa,
am învățat să trecem de la zi
la o altă ivire

Apoi,
împotmoliți în credința că sunem însăși facerea,
am uitat să ne închinăm crucea
la genunchii îndoiți
în ruga mulțumirii
că încă ne suportă valea plângerii

Atunci,
doar atunci
când cerul ne va durea ochii,
vom înțelege efemerul
pasului murdărit de pământ.

INOCENȚA

am crezut că sufletul este cel mai frumos cuib
în care oamenii învață de la păsări,
zborul
am crezut că zborul
este palma ce mângâie aripa
când brațul obosit
coboară în tăcere pe lângă trupul tristeții
am crezut că tristețea
este doar reveria glasului tomnatic
ce tânguie dorul
pe la colțuri de primăvară în așteptare de(re)naștere
am crezut că (re)nașterea
este bucuria de a te trezi
în fiecare clipa de lumină,
culoare
am crezut că din culoare,
nedumeririle mele
vor desena copilărește zmeie…sau curcubeie

am crezut…
ca o inocență fără inocenți,
că sufletul,
este OM

DESPRE DORINȚA…

zâmbetul tău rocambolesc
și-a conturat pe îndelete
forma,
într-o inflexiune flamboaiantă
de tăceri carnale
așezate ca o hlamidă
pe umarul oval al
dorinței

te încumeți să atingi
privirile
avide,
dornice,
împletite în pofte ce strigă foamea
de pradă,
ascunsă în labirintul mâinilor
care strâng în palme
rugul

apoi,
cu jindul unei furii lăuntrice,
arunci în haosul minții
extazul febril,
dincolo de ultima umbră discretă a voinței

Continue reading „Mariana GRIGORE: Vorbind cu eul tăcut în cuvânt (poeme)” →

Andrei OROS: De la Sigma la Sequoia (poeme)

SIGMA

Călătoresc prin gânduri

ca un fascicul spre ziua de mâine,

străpung impermeabilul zid al tăcerii

cu speranță și zeci de mii de cuvinte.

În urma mea leg coarde,

crucilor de azi le asociez martirii de mâine și,

fac noduri între ce a fost și ce va fi.

Ostenesc prin ale mele mâini

două, universuri să conectez.

De ar fi să visez cu tine la noapte,

în liniștea de după ultimul apus de Soare,

Sigma, regenta vieții și doamna omului

însumează-mi tinerețile în cosițele vârstnicului.

Burghezia sufletului este albia ce-mi umpli

cu ecuația ta de-a pururea variabilă,

tot ce am făcut până acum a pornit de la frumos

și a devenit reverie întruchipată, cei doi ochi

iubitori care privesc spre cosmos.

Tinde, șir de aur, precum tind și eu spre nesfârșit,

străpunge însuși destinul fiecărui om

care a murit în ziua promisă altui chip!

Prin gânduri nu mai contenește a sta

corabia spiritului meu,

vrea a se duce în zările străine

alături de infinita rază de Dumneze

AGAPIA

Este natural, firesc, uman

să vrem să cuprindem totul,

să mărturisim că este greu de cuprins,

pentru a creste bucuria,

pentru a ne apropia cumva de neatins.

Eu cuprind la fel, dar mă mir cât e de simplu

să te țin în brațe pe tine,

să mă las acoperit de Tine,

să ajung să împlinesc profeția firii noastre,

de oameni – lumini superbe de sub astre;

să iubesc o lume ce te cuprinde pe tine;

să mă las cuprins de o lume

care vrea să iubească inclusiv și pe mine.

Tu, și Tu sunteți lumea mea cea frumoasă,

iar eu mă străduiesc să fiu lumea voastră,

măcar pe puțin atât de frumoasă.

FLORILE GÂNDULUI

Pentru a fi un om plin,

nu trebuie decât să lași încet

cugetul să lege cu fibra ființei tale,

și cu prețioasele științe ale lumii

flori ale gândului în minte și în suflet.

Continue reading „Andrei OROS: De la Sigma la Sequoia (poeme)” →

Al. Florin ŢENE: Lumină pentru Mama

Lumină pentru Mama

În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,

Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,

De am greşit, îmi port şi-acuma vina

furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

Îmi port crucea plecării mele din sat,

Alergând după fluturi sub cerul depărtării,

Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,

Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării.

Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o vezi,

Eu, lumânării zilei mă închin sfios,

De Sus, ştiu, tu prin lume mă urmezi

Şi mă-ndrepţi cu sfaturi când fac ceva pe dos.

Iubire şi cald era mamă lângă tine

În universul casei în amintire rămas,

Dar o chemare încolţea, pe-atunci, în mine,

Destinul îmi pregătise-un Pegas…

De-atunci colind prin păduri înşelătoare

Tezaur de invidie, ură şi venin.

Am mai venit la casa albastră pe-o cărare

Iar tu în ochi aveai lumină mai puţin

Aşteptai tăcută cu fruntea de fereastră

Aveai în ochi aşchii de întuneric

Iar gându-ţi trimis spre mine-pasăre măiastră

Doar el mă cuprindea în mieziul sferic.

O iubire de tine îmi intă-n sânge mamă

Cu ghiocei, muşcate şi miros de pelin,

Dojeana-ţi blândă aş lua-o acum în seamă

Şi m-aş întoarce acasă pe urme de senin.

Un dor îmi coboară în inimă de casă

De truda tatei,a ta şi de înserate mângâieri,

Însă urma voastră de aer rămasă

Când o ating se preface-n ieri

În fiecare zi îţi aprind din inmă lumina,

Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,

De am greşit, îmi port şi-acuma vina

Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

———————————–

Al.Florin Țene

7 decembrie 2019

Anatol COVALI: Susurând în mine precum un izvor (poeme)

Uneori zbor

(Rondou)

Uneori zbor prin nefirescul dor,
dar în tristeţea lui nu mai cobor.
Privesc tot ce a fost cu detaşare,
atunci când chipul tău în gând mi-apare
aşa cum amintirile îl vor.

Ai încetat să îmi mai fii izvor.
N-am mai simţit de mult niciun fior
când prin a lui părelnică răcoare,
în timp ce a mea inimă tresare,
uneori zbor.

Nici codrii nu mă fac să mă-nfior.
Nu mai sunt cei fremătători în care
vibra sub paşii mei orice cărare.
Nu mă mai tulbur dacă-n umbra lor
uneori zbor.

1 decembrie 2019

Putea oricând

(Tridilet – 0 nouă formă fixă )

Putea oricând să fie-altfel, putea
să aibă-alt sens şi ţel ursita mea

în care am pătruns convins că nu e
nimic să mă oprească să înving,
că orice culme-a vieţii-am s-o ating
chiar dacă drumul pare cărăruie.

Putea oricând să fie cum am vrut,
când am ieşit cântând din început

şi mi-am pus aripi fără să îmi pese
că am să ameţesc în înălţimi
unde-ai speranţei splendizi heruvimi
îmi întindeau zâmbind daruri alese.

Putea oricând şi-a fost din când în când,
dar doar în visuri, în dorinţi şi-n gând !

1 decembrie 2019

Pasărea aceasta

( Gazel )

Pasărea aceasta cu cioc de pământ
cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt

mi-a cântat aseară
despre primăvară

şi acum grădină-nmiresmată sînt.

Cine te trimise
ca să-mi scurmi în vise

să-mi aduci aminte că de fapt sunt cânt,

pasăre măiastră,
pasăre albastră

care porţi în àripi cerul tot răsfrânt?

Trilurile tale
diamanticale

mi-au pătruns în suflet şi-n orice cuvânt

şi-ale tale-arìpe
în tristele-mi clipe

sunt doar adiere, nicodată vânt.

Pasărea pătrunse-n
mine şi-mi răspunse,

dar n-am auzit-o de prea mult frământ.

1 decembrie 2019

Perpetuarea răbdării

( Gazel )

Îmi pare rău numai de-atât:
c-am stat adesea în urât,

că m-am lăsat
îngenuncheat

şi fără milă doborât.

Din plâns zurliu
regret târziu

că nu am mers, ci m-am târât,

că n-am crâcnit
când m-au lovit

şi-n deznădejdi m-am zăvorât.

N-a fost deajuns
că m-au străpuns,

a trebuit să spun şi cât

de bun şi drept
şi de-nţelept

era cel ce mă lua de gât !…

Şi tot mai rar
mă-ntreb cu-amar:

Aşa-s menit ? Să rabd oicât ?!…

2 decembrie

Continue reading „Anatol COVALI: Susurând în mine precum un izvor (poeme)” →

Mia UNGUREANU: Vis de taină (poeme)

Am tresărit din nou în miez de noapte…
Iar când Pământul geana și-deschis.
Au năvălit spre lume, mii de șoapte…
Ademenind făptura-mi, ca-ntr-un vis.

Și-n liniște sub nourii de vară…
Închipuirea mă încearcă iar.
Mă-nvăluie-o lumină milenară,
Și-un zâmbet ancestral țâșnește-n dar.

Pe țărmul de nisip iubit de stele,
Se sparge valu-n spume argintii.
Când marea-i îmbrăcată în dantele,
Sub vraja lunii, eu te-aștept să vii !

Cu tine doar, sub răsărit de soare,
În adierea vântului ușor.
Vrăjiți în taină pe un țărm de mare,
Purtat de vis, mi-alină al meu dor.

Iar de n-ai fi, eu chiar te-aș inventa…
Iubirea mea ar prinde rădăcină.
Cu răsărituri tandre, te-aș picta,
Un chip frumos, cu grație divină.

Te-aș sărută cuprinsă de iubire…
Cu-o- mbrățișare aș vrea să-mă cuprinzi.
Ți-aș dărui un strop de nemurire,
Mirajul dulce-al vieții, să-l aprinzi!

O iubire ca-ntr-un basm

De-aș fi o ploaie adusă de nori,
Aș vrea în rafale purtare de vânt..
Să cad lângă tine pe straturi de flori,
Șiroi pe față, să te spăl fremătând.

De-aș fi o sămânță purtară de vânt,
Aș vrea să răsar lângă inima ta.
Lângă cânt de izvoare, aș vrea să ajung…
Cu o mireasmă aleasă și dor te-aș curta.

Dacă aș fi o rază din Soare căzând….
Aș vrea dimineața să pot străluci,
Să-ți privesc blânda față, să te văd surâzând,
„Curcubeu al iubirii”- pe cer, m-aș numi.

De-aș fi un gând, călător pe Pământ…
Aș dori mintea mea să ți-o pot oferi…
Și-ntr-un gând îngeresc, într-un sfânt legământ…
Ca-ntr-un vis, ca-ntr-un basm, tot mai mult te-aș iubi !

Cântec de dragoste

Ce frumoas e în natură,
Cu veșmânt de sărbătoare,
Gâze mici prin bătătură,
Se iubesc din floare -n floare.

Inima de – ți bate tare,
Mintea tace se adună.
Lăsați sufletul să zboare!
Plin de dragoste nebună.

Uite, cântă ciocârlia!
Sus în crâng se-aude cucu’
Stai și-ascultă-i simfonia!
Unde-și lasă umbra nucu’.

Soarele privește marea
Cu al său surâs divin,
Drag mi-e să-ți ascult chemarea,
Sufletul să ți-l alin.

Spune tu, n-ar fi mai bine,
Să -ți trimit pe vânt ușor,
Un sărut, de leac să-ți vină,
Și să-ți treacă de-al meu dor?

Rugăciune

Ploaia de noiembrie, m-a găsit plângând.
Sufletul meu stingherit, tremură-n amurg.
Vântul toamnei scutură, valuri de suspine,
Tu ești ajutorul meu! Mă întorc la tine!

Cu părerea mea de rău, pe o treaptă-ngenunchez.
Mă cuprinde disperarea, inima ți-o- ncredințez!
Și cu fruntea prinsă-n mâini, rogu-mă la tine!
Slobozește-mă tu Doamne, de ce -i rău în mine!

Dă-mi răbdare și putere, să pot să răzbat!
Dă-mi speranțe de „mai bine”, dă-mi te rog un sfat!
Cu smerenie spre tine, îndrăznesc să-ți cer.
Ia-mă sub a ta aripă, lasă-mă să sper!

Cu-al tău har mă-nțelepțește, rogu-mă mereu!
Binecuvintează-mi calea, Dumnezeul meu!
Rareori noi înțelegem a noastră menire.
Tu ești „Adevărul” nostru! Ia-mă lângă tine!

Dăruiește-mi din iubire, sfântă alinare!
Slobozește-mi sufletul, trupul ce mă doare!
Rugăciunea mea primește-o, spre-a mea vindecare!
Preaslăvindu-te te strig, tu să-mi fi „Scăpare”!

Când asupra mea cobori, scut de întărire.
Pururea mă rog la tine, să-mi dai mântuire!
Preacurată fața ta, în vis mi se-arată.
Doamne ajută-mă, te rog! Să nu fiu uitată!

Te rog Doamne să mă ierți!
Te mai rog odată!

Ești cel ce nu te pot uita.
Ai fost, mai ești și vei rămâne fericirea mea.
Ești prima căutare, primul gând.
Primul bărbat, ce l-as iubi oricând.

Veșmânt îmi ești, când mă ridic de jos,
În ochii tăi senini, mereu mă regăsesc.
Ești locul cald și tandru, cuibul meu frumos,
Lumina din fereastra, când eu mă rătăcesc.

Tu ești asemeni unui paradis senin,
Al cărui zâmbet, pacea mi-o aduce.
Ești liniștea imensa, sentiment divin.
Ești calauza vieții, care mă conduce.

Ești blândă mângâiere ce ma eliberează,
Ești brațul delicat, ce mă echilibrează.
În ochii tăi e dragoste și dor,
Din ei un val de mare, mă scaldă-ntr-un fior.

Adus din largul mării cu murmurul duios,
În armonii depline, cu talc și cu chemare.
El definește clipa, destinul luminos,
Și -ncet se sparge -n maluri, cu-o dulce sărutare.

Amurgul se ivește și -adună -n a sa cale,
Doar zilele -nsorite în care ne-am iubit.
Zefirul ce adie și scaldă-ntraga zare,
Zâmbește printre valuri, ușor nedumerit.

Slăvit să fie veșnic!
Cel care ne-a unit !
Din două vieti străine
Într -una le-a-mpletit.

Confesiune

Demult, întâia oară când te-am privit
Am văzut un ochi, care de sub sprânceana lui, mă iubea.
M-am jenant, dar ochiul tău nu era indiscret.
Se mișca în orbita lui plin de dragoste.
Și – mi spunea să mai stau, să pășesc mai încet.
Mi-am oprit respirația și inertă mi-am dorit cel mai mult,
Să te văd numai eu și -am legat copacii la ochi,
Singuratici pe țărm să fim, doar noi doi.
Eu cu tine.
Continue reading „Mia UNGUREANU: Vis de taină (poeme)” →

Al. Florin ŢENE: Balada bradului de Crăciun

Balada bradului de Crăciun

Pomul de iarnă uscat

Alcătuirea bradului la loc,

Muntele iar l-ar fi înălţat

Dacă amintirea n-ar fi ars în foc.

Imaginea lui adună bucurii

Lumânările ard,sunt prea sus,

Ele urcând în răsăritu-i azuriu

Aprinzând visuri spre apus.

Din brazi coboară dulciuri la copii,

Seva lor aduce pădurile în case.

Săniile trase de reni stârnesc nostalgii

In cioturile pe coline rămase.

Şi brazii lepădându-se de topor

Brusc şi-aduc aminte de un gând

Revin mieii la rădăcina lor,

Însă pădurea e departe, luminând…

Bucuria noastră e plânsul brazilor tăiaţi,

În lumea lor n-au cum să mai fie,

Au mai rămas pe munte câţiva fraţi,

Tremurând pentru Crăciunul ce-o să vie.

––––––––––––

Al.Florin Țene

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Gânduri pe malul tăcerii (poeme)

CĂTÂND FĂRÂMĂ DE LUMINĂ…

Furtuna se abate, unind cerul cu pământul…

În ropot de herghelii, cad greii stropi de ploaie…

Cu lacrimile mele-mi îneacă gândul și cuvântul,

Se-asmute printre trunchiuri de copaci și vântul,

Trăgând de frunze, ramurile le rupe, le îndoaie

Și-n scurmată humă le înmoaie…

Răbufnesc tunete și fulgere din înălțimi celeste,

De parcă norii s-ar război cu nevăzutul inamic…

Se zgâlțâie temelia, în balamale ușa și ferestre,

Alunecă-ntunericul, din bolta cerului pe creste,

Doar eu-ncâlcesc șiragul viselor ș-iară le despic,

Rămânând în palmă cu nimic…

Las gândul să-mi zboare liber, visător și solitar,

Mai presus să se înalte de furtuna infernală…

La ușa Raiului să bată, la palatu-i de cleștar,

Omagiile să le depună, pe-al lumii sfânt altar,

Unde stelele se-ascund, cu lucirea de beteală,

Sub perdeaua nopții, de cerneală…

Afară mă reped cătând în ploaie parc-un sens,

Ceva anume, din melancolii să mă trezească…

Sufletul să-l facă să vibreze, poate mai intens,

Sorbind vreun strop din energia cerului imens,

În mine să mă regăsesc și să se oglindească,

Fărâma din Lumina dumnezeiască…

MÂINE-I ALTĂ ZI…

De simți în jurul tău că lumea-i rea și dușmănoasă,

Cuvintele urme-adânci săpând, de ură și de teamă

Și în spate, ca un crivăț, îi simți mâna nemiloasă,

Din baltă-n baltă împingându-te, rece și mâloasă,

Să nu-i dai satisfacție lăsând gura ta să geamă

Că, mâine-o altă zi te cheamă…

Dacă mâinile întinzi și-mbrățișarea-ți este goală,

Prinzând doar aerul și ploaia, cu lacrimile tale,

De cuvintele din rugă ți-au căzut, ca arse-n poală,

Din prea plinul lor, sărace par azi, ca dup-o boală

Nu dispera, că-n roza sufletului sunt spini, metale,

Că, mâine-or crește iar petale…

De-ți va veni ecoul unei melodii demult apuse,

Ce răsuna-va-ți în urechi, ca-n biserici psalmodie,

De-or năvăli în gânduri amintirile, de ani răpuse,

Din vremi uitate, unde iubirea mare se pierduse,

Nu dispera, că s-or spulbera ca puf de păpădie

Că, mâine-i alt soare, vânt-adie…

De-auzi-vei plânsul bufului cum se împlântă-n suflet,

De-i zări-n oglindă bătrânețea cu pletele-i cărunte,

De visele s-au sfărâmat, negre-s gândurile-n cuget,

De gleznele-ți par înglodate, te-mpiedică la umblet

Nu dispera că pulsu-i slab și inima-i cât un grăunte,

Că, mâine-i altă zi și-o altă punte…

DĂ-NE DOAMNE…

Simți pe-obraz adierea dulce de zefir,

Pe crengi crăpând mugurii roz și cruzi?

Simți mireasma petalelor de trandafir

Și-al ierbii-n freamăt, în luncă, fir cu fir?

Simți nevoia să alergăm ca doi zăluzi,

Cu mâinile deschise și cu ochii uzi?

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Gânduri pe malul tăcerii (poeme)” →

Mihai GANEA: părinții uitați

părinții uitați

priviți-i cum tac în dor și nevoi

și stau priponiți prin spitale sărace

ai noștri părinți orfanii de noi

părinții bătrâni paiațe buimace

le tremură pleoapa și mâna bolnavă

iar lacrima-n sec o înghit trinitari

cerșesc de la Domnul puțină zăbavă

nu știu ce anume bătrâni solitari

bătrâna aceasta prea udă de lacrimi

e mama cu sufletul ei de cristal

ce gânduri o bântuie veștede patimi

o ning ca o iarnă o ning val cu val

sub perna jilavă își trage o geantă

să dea un bănuț unei nurse cu toane

se târâie greu lângă pat aberantă

bunica și mama privind spre balcoane

dar nimeni nu vine și nimeni nu vede

noianul acesta de boli și dureri

ai săi au probleme de nu-ți vine a crede

domestice treburi de azi și de ieri

mai trece o noapte mai ia o pastilă

mai cere o cană mai vrea un flacon

mai geme odată mai plânge cu milă

ce stearpă e lumea de-a aici din salon

și aspre necazuri se-ndemn toate cele

trecem de-a valma plutind prin cutume

ne naștem de-a pururi cu bune cu rele

nu ne uita Doamne părinții în lume

și trecem furtună prin toate de-o vreme

te chinuie greața de ei să te-apropii

și totuși curând vor veni să ne cheme

orfani de copii părinții și popii

priviți cum se plâng de dor și nevoi

și stau priponiți prin spitale sărace

ai noștri părinți orfanii de noi

părinții bătrâni paiațe buimace

––––––––––

Mihai GANEA

Imagine: o bătrână din Maramureș, comuna Săcel

Simon JACK: Se întâmplă chiar acum (poeme)

În mai multe ierni simultan
se coc viitoare cuvinte tropicale ce-mi vor
pune aripile în rame de brad,
se îndoaie semne de-ntrebare drepte
ce până acum au fost pescăruși
fără limane,

trasez meridiane pe paralela
pedepsitului la moarte
în picioare
se târăsc deasupra doar mamifere
cu șapte picioare,
chiar acum deschid alți ochi în numele
lui Shiva, pe muntele lui Pluton,

între două respirări
clipele iau forme bizare de infinituri
ce încep doar lunea,
Eu stau printre ele la capătul celălalt
numărând câte zile de marți sunt
într-un an,

se întâmplă chiar acum…

Poem despre noi într-o zi ploioasă

poemul ăsta despre noi a căzut
în spatele cuvintelor ce ne legară
imbrățișarile pe cozile zmeilor
de porțelan,
plouă atât de mult afară că ferestrele
dispar în arce circulare
noi inotăm îmbrăcați în cuvântul
lui Noe,

poemul despre noi agonizează
în lira deșertului cu sfinxul ăla fără cap
ploile nu-l ajung,
versurile sale ca niște păsări din paie
ocrotesc zborul coapselor noastre,

Continue reading „Simon JACK: Se întâmplă chiar acum (poeme)” →

Corneliu NEAGU: Pe muchii de dileme

PE MUCHII DE DILEME

Avem prea multe nefirești probleme

de rezolvat în fiecare zi,

s-au adunat pe muchii de dileme

și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?

Iar magica-ntrebare ne pătrunde

în sufletul rămas neprotejat

pe un tărâm străin care ascunde

un vast război, cu scop nedeclarat.

Ne rătăcim în căutări sterile,

bătând la porți lăsate cu-mprumut,

în dosul lor stă Kafka, nevăzut,

să scrie-n taină ultimele file

dintr-un roman rămas neînceput.

În timp ce așteptăm deznodământul

pe un crenel ce trebuia zidit,

Bacovia se-ntoarce osândit

ca, pe ascuns, să-si caute mormântul

în miticul Castel neconstruit.

Aștept în van minunea nesperată,

pe zidul dărâmat de sub crenel,

și parcă văd în față, deodată,

cum Kafka se ridică din Castel.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

7 decembrie 2019