Ileana VLĂDUȘEL: Uneori

Uneori

Uneori mă las mângâiată de picăturile de ploaie

și-mi imaginez că sunt brațele toamnei

ce tandră mă pregătește de drum.

Alteori mă simt ram în copacul acestei lumi,

iar când noaptea e prea întunecată,

privesc luna și mă simt binecuvântată

pentru că, fie și doar o secundă

am fost și eu parte din această viață, umbră

rătăcitoare prin arșița unei lumi,

iluzorie clipă, cu mirific parfum.

Uneori simt cum mă descompun în frunzele unui ram

și cad mângâind pervazul unui geam,

mă las ispitită de sticla udă

și-mi privesc umbra răstignită-n oglindă

iar câteodată am impresia că sunt

parte din frumusețea acestui pământ.

Alteori mă simt culoare desenând albastru

nemărginirea ca și cum aș fi parte dintr-un astru

luminos ce veghează lumea când noaptea cade.

Uneori simt că fericirea e atât de aproape

ca și cum ar crește din mine înflorind

doar pentru simplul fapt că eu trăiesc pe pământ!

Alteori simt că orice aș face

voi rămâne secunda cu care timpul nemărginirea-și reface,

lacrimă plânsă de cer și îmbrățișată de pământ

contopindu-mă cu frunza purtată o secundă prin viață de vânt

amândouă, fragmente de vis

în căutarea întregului prin universul promis.

Nori negri și ierni reci

îmi umbresc prea scurtele poteci.

Somnul coboară peste un vis

prea târziu apărut prea devreme trecut

iar eu rămân în clepsidra unui ceas,

bob de nisip fără urmă în pas…

Timpul mă gustă și-mi mușcă

secundele rămase, ca o căpușă

crescând cu clipele mele

și atunci simt că fac parte neîndoielnic din vreme.

Trupul meu în acorduri vioară

își plânge secundele din zi către seară

iar eu, mai sper doar că prin timp

ecoul va reîntoarce din mine sunete, amintind…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

11 decembrie 2019

Al. Florin ŢENE: Ninsori albastre

Ninsori albastre

Cerne colinde cerul peste casă

Ziua alunecă pe sănii spre apus

Dintr-o clipă de lumină în noi rămasă

Se naşte în suflete, la fiecare, Iisus.

Bate visul cu degetul în ferestre

Vântul ciopleşte fluiere în alun,

Când timpul coboară pe creste

Sărbătoarea în case de Crăciun.

Copiii ne colindă în prag

Cântecele urcă spre stele, mai sus,

Constelaţiile vin să vadă

Cum din suflet se naşte Iisus.

Alunecă sănii pe serile albastre

Inelând cu doruri pământul străbun

Copii aprind nelinişti în astre

Visând sub brazi păduri de Crăciun.

Burgul doarme la miez de noapte

Pe străzile Clujului umblă visul cel bun

Când dinspre luceafăr ne vin şoapte

Că umblă cu daruri Crăciun.

Aripi de lumină îmi intră în odaie

Halebarda lunii nu ştiu unde s-a dus

Căci în clipa, aceasta, de văpaie,

Dintr-o minune s-a născut Iisus.

Ninge, ninge ca în datinile noastre,

Colindătorii în sănii de lumină

Vin încărcaţi în balade cu astre,

Când îşi mai pune bradul un cerc pe tulpină.

Copiii rup pietre din Steaua polară

Nestemate lucind în visele lor,

In cântec germinează vibraţie solară

Ca mierea cuvântului născut dintr-un dor.

Ninsori albastre coboară pe cetini,

Vinul decantează cristalul pe masă

Şi-adînci sentimente,între prieteni,

Ţes verbe în fraze de mătasă.

Oraşul ascultă poeme de iarnă rezemat,

Luceafărul bate monezi în ferestre

Cînd stelele la colind au plecat

Prin brazii înşurubaţi în creste.

Adie clipe rotunde cu ochii vii

Şi norii cad ca la începuturi,

Înflorind crini pe genunchii fetelor, în orele tîrzii,

Cînd noaptea toată e un roi de fluturi.

Luna ca o halebardă păzeşte cîmpia,

Cîntecul cocoşilor croieşte drum prin troiene

S-alunece pe-o sanie Poezia

In casele noastre cu vise perene.

––––––––––

Al.Florin Țene

Mariana Zorița TURDA: Ne ninge pe gânduri (poeme)

NINGE

Ne ninge pe gânduri

ne ninge pe fețe

topind fulgi ștrengari

pe care căldura iubirii…

îi transformă unul câte unul

în rouă de dragoste infinită

Înfiorând suflete !

Îi prind în palmă…

și aș vrea să rămână

pe veci printre noi!

Să ne danseze-n valsuri

calde de viori !

Să ne iubim topindu-i

Cu dăruirea focului din noi…

adormind vlăguiți visând amor!

Ș-apoi…să treacă anii

găsindu -ne îmbrățișați…

iar viața să ne ningă

cu fulgi pe la tâmple…

Cu fulgi de zăpadă-nmănunchiați

în bulgărul iubirii eterne !

ȘI VA VENII O ZI

Și va venii o zi…

Când pașii sã -mi cãlãtoreascã

Prin visu-ți tandru de iubire…

Sorbind din roua -ți de pe buze

Nectarul dulce al fericirii !

Cu mîna caldã sã cãlãtorești…

Peste cãrãri de mult uitate…

Și de pe margini sã culegi

Petalele împrãștiate !

Sã le aduni într-un buchet,

De sentimente de iubire

Și sã le strângi cu drag la piept

Ca sã dureze-n veșnicie !

–––––––––––-

Mariana Zorița TURDA

Continue reading „Mariana Zorița TURDA: Ne ninge pe gânduri (poeme)” →

Florin-Cezar CĂLIN: Zgomotul tăcerii noastre (versuri)

Rolul tău între minuni…

– Expulzat dintr-o cavernă, de o slugă cam mirată!,

… ce credea că e stăpâna … care valida minciuni.

(coloram orbit de-o frunză, umbra-ţi încă depravată),

… tălmăcind în horoscoape … rolul tău între minuni.

Cititorii de răvaşe … ce nu ştiu interpreta,

(derizorii idealuri, din cununa lor de spini).

… ne mimează fericiri … ce apoi le-or regreta,

Răstignind, în viu, speranţa, plină de amărăciuni.

Văd în ochiul tău căprui … un gheţar de sentimente,

”- Ce-mi provoacă nenorocul, să purceadă în pustiu!”.

(ca să-şi întâlnească dorul, bandajând la complimente)

… amăgit cu o ţigară … şi un zâmbet fistichiu.

… turmentezi tu minţi pierdute, cu-nclinări bahusiene,

(sau smulgi ropotul de ploie … din galopul tău troian).

… decorând cu întristarea-ţi, lacrimile de pe gene,

”- Ca să vezi dacă acestea … îţi vor curge an de an!”.

Un garou tot face staţii … pe aortele perene,

– Întrebând dacă speranţa, este visul din răbdări!.

(ca să ştie când aceasta, dreptul meritat … va cere),

… concluzionând că viaţa … e motiv de supărări.

Eu în munţii tăi de gheaţă, am aprins focul dorinţei,

… cu apusul unor gânduri … poposite-n amintiri.

(străpungând, la întâmplare, consecinţele căinţei),

… chiar cu spada ta de vise … izvorâte din priviri.

– Expulzat dintr-o cavernă, de o slugă cam mirată!,

… ce credea că e stăpâna … care valida minciuni.

(coloram orbit de-o frunză, umbra-ţi încă depravată),

… tălmăcind în horoscoape … rolul tău între minuni.

Zgomotul tăcerii noastre…

– Sorb sedus de vraja mării, vis în care tu erai!,

… înrobit de o speranță … deghizată-n al tău Rai.

(rămâi zgomotul tăcerii … performanate deocamdată),

– Dar și gustul veșnciei, în femeie-ntruchipată!.

Port pe umeri psalmii tăi, iar pe trup romanța serii,

… cea pe care-am auzit-o, într-o zi, în faptul verii.

(iar de-atunci norocul meu s-a schimbat atât de tare!),

– Încât zilele-mi nefaste … au fugit din calendare.

– De m-au frământat apusuri, azi îmi par că-s serenade!,

… sau intenții optimiste … încurcate-n acolade.

(dintr-o vară când pe cer … stelele păreau că-s vise)

– Pomenite în decepții, cu luminile aprinse!.

Bat un ritm care imită, zgomotul tăcerii noastre,

… îmbrăcând trădări în vise, dispersate-n zări albastre.

– Și-n al tău sărut bolnav … (parte a realității)!,

(trasă de curând la sorți … în pofida castității).

Te privesc cumva clișeic și ascult tot ce îmi spui,

– Parcă-s vise atârnate … chiar în ochii tăi căprui!.

(făcând loc iubirii mele … să pătrundă chiar prin ei),

… până-n inimă, pe unde, dragostea are temei.

– Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Zgomotul tăcerii noastre (versuri)” →

Mia UNGUREANU: Regăsire

Regăsire

Dumnezeirea m-a zidit femeie,
Izvor de viață și grădină -n floare.
Făptură blândă, în cale-ți sunt scânteie,
Cu dragoste te-alint,te vindec când te doare.

Subtil tăcerea nopții-ncet se-așterne.
Mă rog ca noaptea să m-ajute Luna…
Un gând mă mângâie firav pe gene,
Misterul îmi surâde-ntotdeuna.

Smerită îmi spun încet o rugăciune.
Trăim în una și aceeași lume.
Te-ai arătat în vis ca o minune…
Erai chiar tu! Te- aș fi strigat pe nume.

Te-am cunoscut când te uitai la mine.
Am înțeles! Eu nu sunt pentru tine.
Peste abisul dintre noi, tu ai ales.
Pe calea dreaptă, ai găsit un sens.

Trăim în una și aceași lume,
O adiere ca un cânt îmi spune,
Că prin urmare, pentru o scurtă clipă,
Iubirea noastră-i tragică risipă.

Și-n trupul meu de om și de femeie,
M-am regăsit pe mine, fiindu-mi viața cheie.
M-am ridicat din vise,dar nu erai cu mine.
Am înțeles deodată; așa era mai bine!

———————————-

Mia UNGUREANU

Decembrie 2019

Elena TUDOSA: De vorbă cu sufletul (poeme)

De vorbă cu sufletul stau,
Pe-o muchie de șoaptă,
Și îl întreb ce pot să-i dau,
Cu foc să nu mă ardă.

Dar nu vorbește, parcă-i mut,
Mă privește așa mirat,
Se-neacă șoapta în cuvânt,
Apoi tresare în oftat.

Se freamătă numai un pic,
Ceva vrea a-mi spune pesemne,
Cum, că nu ar avea nimic,
Însă îl simt ușor cum geme.

Acolo, undeva-n adâncul lui,
O durere cumplită îl răpune,
Îl arde cumplit focul dorului,
Mocnind asemenea unui cărbune.

De vorbă cu sufletul stau,
Ce de o vreme-i călător,
Aș vrea să știu dacă și tu,
Ești mistuit de-același dor.

De vorbă pe-o muchie de șoaptă,
Cu sufletul în taină glăsuiesc,
Eu sunt aici, tu ești departe,
Prin gând mereu te regăsesc,

Și mă frământ în miez de noapte,
Îmi lipsești, dar eu oare-ți lipsesc,
Ce lung e timpul care ne desparte,
Până o fi cu-adevarat să te-ntâlnesc.

Destin

Destin, of, Doamne ce cuvânt crud,
Îmi vine ca să plâng când îl aud,
Departe de cei dragi, de țară,
În mână doar cu-o valigioară,

Câteva schimburi pentru mine,
Și îmbibate în suspine,
Ce le e de un timp parfum,
Și mă -nsoțesc mereu pe drum.

Continue reading „Elena TUDOSA: De vorbă cu sufletul (poeme)” →

Vasile Dan MARCHIȘ: Premiul Iadului

PREMIUL IADULUI

– variantă –

Încercând să fac o scriere nu doar pe măsura credincioşilor

ci şi a ateilor,

muza mea mai anostă ca oricând

m-a abordat astfel:

„Prin asta unde vrei să ajungi,

în rai sau în iad”

I-am răspuns că în rai nu-i cazul,

cum că e de prisos a încadra doar în ultimă instanţă

fericirea în poezie…”

„Bine, fie !” îmi semnalează muza ca un ghid sau impiegat .

Mi se impune să călătoresc (în concurs) prin iad pe un drum

cu restricție de viteză și greutate.

Adică, pe jos și cu greutate mai mică de cum îmi pot închipui,

de parcă măsor cu pasul Istoria,și Geografia

concret spus: tot ce a fost

și este în lume sub dimensiunea cea mai vastă-sărăcia…

Cică așa cere concursul

și să nu par suspect

deoarece prin orice poți deveni suspect

mai puțin prin sărăcie

şi că aşa trebuie să întrec melcul:

nu în mişcare ci la răbdare…

-Gata, urcă pe cântar, îmi spune ghidul !

Urc pentru a fi cântărit…

-Ești prea greu! Conform regulamentului concursului

nu-ți este îngăduit să călătorești cu această greutate !

Dar dacă vei slăbi câteva kilograme prin ce metodă vrei,

fie prin efort fizic, regim sau post,

ți se va da totuşi un bagaj … cât de mic…!”

În timpul călătoriei prin căldura extremă și post,

slăbesc într-atât încât mi se permite

să iau ceva la mână nu înainte de a fi întrebat

ce profesie, hoby sau pasiune am.

Spun că pe lângă altele sunt poet și astfel

mi se dau câteva coli de hârtie și un pix…

Încep a scrie parcă mă debarasez de materiale inflamabile

Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc

Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte,

inima îmi este mai mult decât un pompier.

N-au stins pompierii într-un ritm mai alert cu apă

câte cuvinte a stins și stinge inima cu sânge…

Mi se dă apă !Multă apă,să pot transpira …

Ca acest fenomen să se numească transpirație nu foc…

Nu trebuie să am transpirație de foc …!

Scriu parcă transpir …

Transpir parcă scriu…

Scriu cu transpiraţie să nu mi se impună (ca păcăleală) să folosesc altceva în acest sens…

Să nu ia foc cuvântul…

Consum doar apă …

Poți părea suspect și depunctat consumând orice produs,

mai puțin când bei apă…

Parcurgând în asemenea condiții iadul la pas,pe jos

și introducând cu lux de amănunte durerea în poezie

am fost nominalizat la Premiul Iadului…

———————––––––––––

VASILE DAN MARCHIȘ

9 decembrie 2019

Constanţa Abălaşei Donosă: Întreb timpul (poeme)

Pictură de Constanţa Abălașei Donosă

***

DE VORBĂ CU NORUL…

Ce este un strop, am întrebat în lacrimi norul?
Norul mi-a răspuns: stropii sunt ploile
neprevăzutului ce cad peste timp.
Uneori sunt mult așteptați.
Alte ori, oamenii se uită la cer ca ei să vină-n ploaie.
Numai ploaia înțeleșe dorința pământului!
Șoaptele omului, cuprinsul și necuprinsul citit de noi
printre stele.
Dar tu norule ce ești? am întrebat din nou…
Sunt un strop refugiat sub geana cerului.
Pășesc uneori pe lângă razele de soare. Alte ori, sărut
curcubeul îmbujorat și-i strivesc cu umbra culorile
fardate. Le împrăștii de cum vin; așa sunt plecate!
Norule, trăsnetele cum se deșteaptă?
Stă la pândă, îmi răspunde norul îmbufnat.
Pocnește flămând și trece nevăzut.
Bate drumuri tot în lat și tot în lung.
Nu așteaptă nici un răspuns, se ivește nepătruns
într-un joc la nopților;
Răsfoind raze tăioase, pentru nopțile albaste!

Acesta este trăznetul!
Norule, dar vântul ce este? Am întrebat mirată.
Norul, îmi răspunde-n dată:
Vântul este o adunătură neștiutoare de multe…
Adună praf, împrăștie parfum de anotimp
Zi și noapte el se plimbă prin toate sentimentele
Vine dintr-o dată; când este furios, pendulează tare,
Apoi, se lasă domol, ascultă și pleacă la culcare.
De visează frumos, mai dă o boare de adiere stearpă,
De visează urât, bate prelung și chipurile înțeapă!
Acesta este vântul!
Toate sunt la fel: și ploile și vântul și trăznetul,
Fac din gândul omului, tumultul!

IARNA

S-a trezit din hibernare iarna adormită,
Cu fulgii cernuți din zarea, cea mult albită.
Stați voi fulgi și îmbrăcați altarul pământului,
Și pe noi ne sorcoviți, cu cântul colindului!
Colindați pădurile cu florile dalbe,
Și câmpuri întinse, cu omăt de salbe.
Peste case voi puneți, plapumă de nea,
Pe chipul copacilor, zâmbetul de stea!

Seara, la fereastră, lumina aprind,
Voi fi eu acolo, v-aștept c-un colind.
V-aștept cu colaci, nuci și mere coapte,
Și în așteptare , rugă, vă voi spune-n șoapte.
Acuma de sărbători,veniți tocmai de Sus,
Să îmi povestiți din nou; S-a Născut Iisus!

STROPI DE PLOAIE

Stropi îngemănați cu melancolie,
Deșteptând în aer, șoaptele din cer.
Liniștiți cădeți, stropul vă este magie
Miresmelor voastre, zâmbetul ador!
Curgeți și pocniți, șușotind blândețe
Stropilor mărunți cu iubire de cleștar,
Anotimpului de vară, voi dați iar binețe
Mie, multe doruri înflorite-n dar.

Mereu lângă mine eu aș vrea să fiți,
Tăcuți să-mi spălați potopul de uitări.
Dezmerdându-mă, cu miile de mângâieri,
Prin șoapta stropilor de îmbrățișări.

ÎNTREB TIMPUL

Privesc oamenii trecând
Trec mai singuri și tăcuți.
Tot mai singuri sunt în gând,
Cu chipuri de ploi plângând.
Oare de ce au tăcerea-ncremenită în destin?
Întreb timpul care trece, fără regulă tiptil.
Cred, îmi spune timpul, făr să stea pe gânduri,
Au pe buze tot amorul
Stins în dorurile ce-au învins.
Și în spiritele lor tot harul,
Deznădejdii în ce fost scris!
Cum așa? Întreb timpul disperată.
Timpul îmi răspunde parcă adormit.
Tot pământul este plin de oameni pierduți de
speranțe,
Trăiesc pe corabia inundată de jale!
Timpule, dar corabia nu are corăbier?
Corăbierul, a rămas flămând după primul val,
După mai multă intensitate frenetică.
Tulburarea i-a vrăjit mintea
Iar acum se înfruntă cu viața.

ÎȚI SCRIU TOAMNĂ

Îți scriu toamnă pe-o pânză de ocru,
Și pe frunzele tale colorate-n violet.
Poate iubirea copacilor din codru,
Ce-ți cade la picioare-n triolet.
Îi scriu și vântului ce mult bate,
Prin câmpurile mele de ciulini și mărăcini.
Și ploilor cu lacrimile mai sărate
Ce-și lasă pașii prin arini!

Mai scriu toamnă lunilor tale,
Să-mi împletească-n taină o rochiță.
Din frunzele ei verzi sau gălbejite,
La guler să-mi pictezi o dorință.
Toamnă, ți-am scris cum îți e mersul,
Mâine, îți voi împleti desenul,
Să le sufle vântul cu urletul
Printre tonuri de pasteluri!

Pictură Constanţa Abălașei Donosă

TOAMNĂ ARĂMIE

S-a stins toamna arămie cu frunze de violet,
Crizanteme puse-n ramuri ori mai strânse în buchet.
În tăcere dezbrăcată în oglindă să te vadă,
V-a plânge mai întristată, c-a pierdut din vlagă!
Stai tu toamnă nu pleca;acum de ce plângi?
Ceru-i vesel nu cerșește, soarelui razele lungi.
De vrei vremea să o schimbi, cu nori și cu ceață,
Lasă frunza gălbejită să o cos cu ață.
S-o privesc ca niciodată cum e colorată,
Iar de ploile cernite, cum e creponată.

Florile rămase multe-s fără de culoare,
Altele, sunt mângâiate c-un parfum mai tare.
Peste ele, vrei nu vrei, cade norii greoi,
Din ei vine tăvăluc fulgii albi și moi!
Toamnă, iară tu te-ai stins sub albul de vis,
Ai rămas ca amintire; iarna ochii și-a deschis!

DECEMBRIE

M-atinge decembrie cu ger și miros de fum
Păsări zgribulite trec și plâng trădate,
De iarnă rătăcind , ca-ntr-o beznă de scrum.
Se tot regăsesc în vara-nsorită de visări,
Căzută peste codru cu tot ce înconjoară,
Peste rodul copt al verii și alese cugetări.
Peste zile mohorâte cu scaieții tremurând
Și sub ropotul de ploaie, praful ce i-a frânt.
Sub razele de soare cu căldură strălucind,
Și sub picura ploii, tot mai mult murind…

DOR DE COPILĂRIE

Din suflet nu s-a stins taina mea cea sfântă,
Anii copilăriei și ceasul care cântă.
Copacul de la poartă, grădinița cu flori
Casa naostră micuță, chilie de așteptări.
Pe toate nu le-am uitat; patu-n care am dormit,
Masa la care-nvățam, din abecedarul sfânt.
Continue reading „Constanţa Abălaşei Donosă: Întreb timpul (poeme)” →

Elena NEAGU: Îți seamăn lumea cu iubire (versuri)

Iarnă mi-e-n fereastră

Lemnele troznesc, dans de foc în vatră,
dorul tău îl las
în stânga să-mi bată…
Iarnă mi-e-n fereastră, viforul câinesc,
cântă-mi o baladă cu iz haiducesc
despre munți cu stelele pe frunte,
despre noi, cu tâmplele cărunte
și pictează-mi dor pe iernatic sloi,
la căldura lui să mă încălzesc,
să rămâi lumina ce ardea în noi.
Căci de’atâta dor pe cărări ce-s ninse,
soarele timid bâjbâie prin crânguri,
ard la o fereastră visele aprinse ;
tu pictezi la stele, în mine și gânduri .
N-amintesti de iarnă, n-ai alb in culori,
îmi pictezi doar dor pe nădejdi și zori
de’atâta tristețe,ce-mi e când nu ești ,
pictez pe fereastră inimi și povești.

Și-n toate zilele din calendar mă dori

Mi-e tot mai joi,
Duminicile’ au sucombat în calendar
de-o vreme
și mâinile-mi amnezice ,au și uitat
să te mai cheme…
Doar ochii mei
în ochii tăi ,arar mai plâng.
Mi-e tot mai țurțuri
în iarna ce-a descălecat în noi
și tot mai plâns ,
mă torturez în vaierul din ploi…
Nu te-am uitat ,
mi-e cerul martor că nu pot ;
dezastrul meu e naufragiu ,
cu nava în derivă și cu tot…
Mi-e tot mai joi ,
o zi atât de ternă fără noi ,
cu rug altar arzând cenușa-n fiecare zori ;
mi-e tot mai joi
și-n toate zilele din calendar mă dori…

Cu tâmpla rezemată-n neuitări,
voi rătăci strigându-te prin trenuri fără gări

Îngenunchează crângul ,
de’ atâta întomnare și de vânt ,
cărările spre noi,au amorțit prin mărăcini
și nici nu știu de’am să mai pot curând,
să urc în noi, un mugur încolțit în rădăcini.
Rămân aici o vreme ,
în toamna rebegită dintre noi,
unde-o să re-nvăț miracolul din cifra doi…
Și’ amnezică un timp și fără nici un rost,
să uit de neuitări
și cât de mult , în celălalt am fost…
Să uit de lacrimi , crivăț și ploile-n aversă
să te recit încetișor ,pierdut ,
doar poezie fără vreo adresă ,
dintr-un morman de vise mai demult…
Îngenunchează crângul ,de vifor și de vânt ,
doar viața-mi rătăcește printr-o vară …
Din neuitări vom încolți din nou
și-om răsări iubind
în celălalt, a primăvară …

Îți seamăn lumea cu iubire

Și chiar de-a nins cu depărtări în noi,
nu te-am uitat aproape niciodată ;
să nu mă lași să-ți strig
și iarba de sub cruci ,
nici dorul ce ne-a șfichiuit o vreme
și nici Golgota peste care
crucea-ți urci…
Continue reading „Elena NEAGU: Îți seamăn lumea cu iubire (versuri)” →

Marilena ION-CRISTEA: În strălucirea unui cer (versuri)

Dor de zăpadă

Trimite-mi zăpadă, să cadă,

Peste-amintiri ca un zbor,

Iar pașii pierduți pe o stradă,

Să se transforme-n fior!

Trimite-o puțin pe la geamuri,

Să se albească tăcerea,

S-o văd dansând printre ramuri,

Și cum își schimbă părerea!

La mine, astăzi, nu ninge,

E-atâta căldură pe-afară,

Iar gându-mi pe geam se prelinge,

Și raze fierbinți mă-nconjoară!

Nu ninge la mine, e soare,

Obrajii îmi ard așteptând,

Să simt mai pe seară o boare,

Și-un fulg alergând spre pământ!

Trimite-mi zăpadă și mie,

Să-mi răcorească obrajii,

Așa cum și vântul adie,

Și-atinge pe creștete, brazii!

Mi-e dor de-o zăpadă curată,

Ce-aș vrea s-o mai port in priviri,

Și-atât de frumos colorată,

Cu multe și calde iubiri!

Un petic de senin

Te-ai ridicat într-un picior,

S-atingi conturul unui nor

Cu degetul cel mare,

Să se reverse peste noi,

Doar picaturile din ploi,

Care mai au culoare..

Te-ai ridicat atât de sus,

Și, oare, ce-ar mai fi de spus,

Căci a-nceput să plouă..

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: În strălucirea unui cer (versuri)” →