Adrian BOTEZ: Bocnă a-nghețat – năuc – tot Universul (stihuri)

BOCNĂ-A-NGHEȚAT – NĂUC – TOT UNIVERSUL

 

bocnă-a-nghețat – năuc – tot Universul

la mijloc – au pocnit și Strofa – Versul :

o Slovă – bàrem – să se țină de vreo Stea…

îmi cad în cap țùrțuri – cenuși… : doar piază rea !

 

…îmbătrânesc ținând Condeiu-n mână

Cerneala s-a uscat de-o eră : -n Lună

tot văd mișcări de Lilieci și Bufniți

țintite – toate – spre beznele din pivniți…

 

nici Inima  nu-mi bate – iar Creieru-i Cristale

acum vin – toate – iernile uitate-n Vale :

nu mai aud discursuri și nici sfaturi

 

Statui de Gheață : Două Codobaturi…

…nu mai sunt Raze-Anotimpuri – între Ierni :

Tâlhari pe Cruce : Ultimii Doi Reni…

***

 

ȘARPELE TIMPULUI ‘MI-‘COLĂCEȘTE – METODIC…

 

Șarpele Timpului ‘mi-‘colăcește – metodic

Trup – Membre – Limbă și Creier : terci mi le face !

…și sunt Bătrân – din Viguros – Stăpân și Logic !

și – fedeleș legat – înfășurat în ace

 

mă predă Morții – ca pe-un balot nemernic :

din Două Limbi mă scuipă – Vrednic !

…ah – ce parșiv ești – Doamne – ce lașe slugi mai ai

alese dintre Diavoli ! – în Toiul Cel de Rai !

 

de ce dai Neputință – când blestemași – Puternic

să fie-Adam – și Asudat ! – …de ce nu VEȘNIC ?!

ce fel de Iertător ești – când strângi de gât – Biet Om

 

de o Istorie-ntreagă – cernută Metronom ?

…nu vei găsi – la cei ce-au apucat – în Cer – PUTERE

nu Compasiune : măcar Dreptate – dacă nu și Vrere !

***

 

MINȚIȚI : CU MINCIUNI FĂURIȚI STRĂLUCITOARE FRAZE

 

mințiți : cu Minciuni făuriți Strălucitoare Fraze

cu Minciuni alungați – din Ogrăzi – Ultime Raze

mințiți și-nșelați : Crima-i – pururi – Mireasa voastră

cu care ctitoriți Trădări Mărețe : Flori în Glastră !

 

da – Flori Mândre de Laur – Mătrăgună

așa devin  – Lumi-Bezne : ”cel’ mai bune” !

Demenții ies – într-una – la Paradă

lăsând Cetatea fără nicio Stradă !

 

nu – Crist n-a fost scuipat – hulit ori răstignit :

voi – Jidovi cu Sânge pe Mâini – ați glumit…!

vedeți – este-o pată – pe frunte : n-ați vrut să se ia :

 

Nerecunoștința-i – pentru Monștrii Crimei – o Stea !

…suntem – la jidovi – robi proști și boi de jug :

dar eu – în zi de Paști – tot am să fug…!

***

 

CU CRIST – PLUTESC ÎN NOUA NOASTRĂ ARCĂ

                                  

cu Crist – plutesc în Noua noastră Arcă :

vedem și Stele – Lumi Noi – și Adevărul – parcă…

eu Îl întreb pe Baciul Crist – ținându-mă de Vele :

astea-s făcute să mă minùni pe mine – ori chiar așa sunt ele ?

 

Crist Împărat – în sarica-I de Munte

zâmbind – se-ntoarse – și-mi ciocăni în Frunte :

măi – chiar atâta te-ai prostit – în Lumea ta Cretină

că nu mai știi desprinde BEZNIREA – de CRAIUL DE LUMINĂ ?

 

Preasfinte – chiar atâta! – căci n-am mai văzut Crai

de când îmi puse Muma – ființa-mi – pe un Nai !

…îmi zise – iară – Baciul de Cer Împărătesc :

 

avem – atunci – de trudă – căci TOATE năpârlesc

de nu le strigi pe NUME ! –  …hai – Pruncule – la Treabă !

…iertați-mă – -așadară – că – pe la voi – trec – veșnic – tot cu Grabă !

***

 

MIRESMELE NUNTESC – ȘI FLORI – ȘI PĂSĂRI – CHEAMĂ !

 

miresmele nuntesc – și flori – și păsări – cheamă !

țesut din raze vii – văzduhul se rotește…

sufletul meu – pribeag – are un soi de teamă :

să nu fi greșit cerul – că – iarăși – se smintește !

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Bocnă a-nghețat – năuc – tot Universul (stihuri)”

Mia UNGUREANU: Coloana de secunde (poeme)

Aș vrea să-mi dai…

 

„Din prag un gând se uită lung”
Nu ne-am văzut demult,dintr-un amurg.
Azi mă gândeam și eu așa, deodată,
Să intre-n casă gândul, deocamdată.

 

Și fiindcă că tu ești generos din fire,
I-aș spune gândului, să-mi dai o amintire!
I-aș cere tot ce nu se poate da,
Ți-aș cere calmul verde din privirea ta .

 

Să-mi dai măcar un sfert dintr-o iubire…
Să-mi dai o lună plină de sclipire.
Să-mi dai o simfonie de cuvinte,
Apoi, mă poartă-n sufletu-ți fierbinte.

 

Sărută- mă te rog! În vis de noapte,
Alintă-mă, spunându-mi fine șoapte!
Dă-mi tălmăcirea gândurilor tale!
Și iartă-mă, că ți-am ieșit în cale!

 

 

Iubirea mea nebună…

 

Din fiecare creangă de copac,
Mi se coboară-n poală-o amintire.
Mă-ntreb de ce? Dar nu știu ce să fac.
Tresar deodată!.. Mă gândesc la tine.

 

Din stelele-adormite-n bolta nopții,
Sub cerul fără fund,culeg Iubirea.
Secundele-n coloană-mi dau emoții
Un fluviu nesfârșit, e nemurirea.

 

Pământu-i liniștit și-adânc vibrează…
Lumină- albastră curge dintr-o stea.
Tu te strecori în fiecare frază,
Venită din neant, de undeva … ,

 

Și mă cuprinzi încet, mă iei de mână.
Îmi dăruiești mănunchiuri mari de flori.
Stingi cu-n sărut, Iubirea mea nebună.
Cu-al tău surâs, mă primenești în zori.

 

Ascunde-mă, la tine-n gând Iubire!
Și lasă-mă din când în când să sper.
Printre safire, vreau să-ti fiu sclipire,
Lângă Luceafărul aprins pe cer.

 

Iar când lumina nouă se strecoară,
Peste copacul vieții ce-a-nverzit.
Din vârf de plop Iubirea mea fugară,
Abia la tine-n prag s-a liniștit.

 

Cu gândul cel din urmă, tot la tine,
Se-ntreabă-n taină, ce să facă ea?
Se uită-n jur și-adoarme cu suspine…
Iubirea mea nebună, iubindu-te te vrea!

 

 

Pentru tine…

 

Într-o noapte de toamnă, când tăcerea-i stăpână,
Când Pământu’obosit își închide a lui pleoape.
Pentru tine-și arată stralucita-ai cunună,
Despletindu- și cosița, Luna curge pe ape.

 

Se oprește și vântul, el ce-mi știe tot dorul,
Numai curge nici timpul, călător peste noapte…
Pentru tine deodată,se destramă și norul.
Jinduiesc după tine.Te-aș sorbi printre șoapte.

 

Pe poteca stelară, aș zbura pentru tine…
Și ți-aș țese cu drag, o poveste de dor.
Mii de gânduri se-adună, mă inundă pe mine…
Rând pe rând le culeg,le păstrez cât mai bine!
Pentru tine vor fi amintiri de amor…

 

 

Anii se duc…

 

Acum când simt că viața-ncet se curma,
Din drum mă-ntorc, cătând al ei izvor.
Pribeag am rătăcit, fără de urmă,
Iar azi mă-ntorc, unde mi-e scris să mor.

 

Continue reading „Mia UNGUREANU: Coloana de secunde (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Veacuri adunate (poeme)

ISTORIILE  LUMII

 

Veacurile adunate dau istoriile humii,

Ca să știm ce se-ntâmplase de la începutul lumii,

Numai vezi tu-nvățăcele, că acela, scribalăul,

E supusul celui care e mereu învingătorul

Și cum vrea a lui voință, scrisul cela îmi rămâne

Fie literă de aur, în istorii vechi, bătrâne.

 

Nu știm noi ce-a fost atuncea, ci doar spusa lor lăsată

Ne va fi drept mărturie, pentru vremea aialaltă

A  strămoșilor cei care au ținut  a lor avere

Fie neamul, fie țara întregită de-a lor vrere,

Iar dovada că pe-aicea fost-au dânșii trăitori,

În curat și-nțelepciune, nimănui n-au fost datori.

 

Că așa mi-a fost de-apururi în cea vreme depărtată,

Rar s-a scris în cartea lumii cea istorie-adevărată,

Mai mereu ea înflorată-i de acel învingător

Ce mi-a-nlăcrimat popoare pe-al său  drum spre viitor,

Doar să urce în mărire  și-n istorii să rămâie

Neuitat în a ei carte, nemurit într-o statuie.

 

Dar nimicul, cela care sângerat-a în războaie,

El, ades din cartea lumii îmi  lipsește din ce-a foaie

Unde-ar trebui să fie pomenit prin a sa faptă,

Ca și el să fie parte din istorie, de-i dreaptă.

Numai că de-alungul vremii, ea, istoria-l mărește

Doar pe el, învingătorul, ce și-așa se preaslăvește.

 

 

MĂ  IARTĂ  SATULE  CĂ  FOST-AM….

 

Ne iartă satule că fost-am, nedrepți atunci când te-am lăsat

Și-n largul lumii, rând la rânduri, cocoare-n cârduri am plecat,

Ne fie nouă mult mai bine, iar ție fie-ți cum ți-o fi,

Așa-m gândit atunci cu toții, noi, sărăcuții de copii.

 

Ai suspinat în urma noastră și-n taină știm c-ai lăcrimat,

Că fără noi și tu și neamul ați sărăcit și e păcat,

S-au stins de-atunci încet cu-ncetul a noastre datine strămoșești

Și obiceiuri vechi, bătrâne și cele jocuri tinerești.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Veacuri adunate (poeme)”

Stefán Hördur Grimsson: Cântec la miez de iarnă

Sculptură de Satish Gupta

***

Cântec la miez de iarnă

 

Atât de grele ale nopții umbre
imprimă inimii iubitei mele
acel adânc și sumbru ritm

al profunzimii din tenebre.

***

 

Când sub arc de semilună

 

Când sub arc de semilună
briza frunze troienește
ai să-mi fii tu trandafirul.

 

Din tristeți de vârf de deget
grele tremurând pe corzi
zâmbet tot tu îmi vei fi.

Stefán HörÐur Grímson, Islanda (1919 -2002)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Mugurel PUȘCAȘ: Viața e Clipa

VIAŢA E CLIPA

 

Ce e viaţa ?… Este Clipă !
Trecutul ? E ceasul scurs !
Viitorul se-nfiripă
Pe-al secundelor apus.

Ce e viaţa ?… Doar un abur,
Dor etern de absolut,
E Creaţie de Faur
Ce ne-a plămădit din lut.

Ce e viaţa ?… Simplă sumă
Din al anilor noian,
E a timpului cutumă
Pentru orice pământean.

Ce e viaţa ?… E ” ‘nainte”,
Înapoi nu mai poţi da,
Uneori te-ai mai întoarce,
Să mai dregi câte ceva.

Ce e viaţa ?… Veşnic zbucium,
Spre ” mai bine ” a răzbi,
Hărăzit avem un fatum…
EL decide ce va fi !

Ce e viaţa ?… O himeră,
( Bobul curge efemer )
A clepsidrei prizonieră…
Azi aici, mâine în cer.

Ce e viaţa ?… Drum spre iarnă,
Dansul fulgilor din nor,
Din înalt timizi coboară
Spre a se topi uşor.

Ce e viaţa ?… E menire,
Har celest, divin odor,
S-o petrecem în iubire,
Pân’ la cel din urmă zbor.

Viaţa-i Clipa ! Deci, străine,
Cu ardoare s-o trăieşti,
Confient, păşind spre mâine,
Rai în tine să clădeşti.

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

13 decembrie 2019

Alice PUIU: Solstițiu de singurătate (poeme)

Pe crucea zăpezilor înalte

 

Mi-e trupul o literă din cartea vieții

sau doar un semn de-ntrebare

pe-ntinsul câmpiei ce-adună-n

ram de gânduri

cioburi din ultima noapte

în care mi-ai scris plecarea

pe crucea zăpezilor înalte.

Și printre file din tăcuta-ți veșnicie

un semn de mirare din gândul tău

lasa-mă , Doamne, să-ți fiu.

 

 

Căderea-n oră

 

O depărtare între noapte și cuvinte

strecoară ninsoarea

în pânza somnului încâlcit

printre nervuri de tăcere

și-n frunze de rugăciune.

În venele morții desculțe

pulsează zăpada memoriei

scuturând ramuri de iarnă

peste ochii unui înger.

Crepusculare ziduri de cer

țâșnesc din ceața trupurilor

decojite de-o ultimă brumă,

și-n amorțirea dealurilor

respirate haotic de lună

se vălurește-n arbori de fum

un gând peste chipuri

ce-n descreșteri de vis

se întretaie cu versul rotunjit

de căderea-n oră.

 

 

Solstițiu de singurătate

 

Culoarea unui gest taie

ziua-n unghiuri și vocale

pierzându-și consistența

într-o relativă indiferență

a zăpezii.

 

Citesc nervurile unei depărtări

dintr-un amurg rătăcit

în iarna pietruită cu ceruri uitate.

 

Între circulare minute de nisip

spații mirate izbucnesc

dintr-o nedesfăcută lumină

și-ți scriu pleoapa unui cuvânt

cu polenul umbrelor din incantații,

oscilând în magma unei insomnii

ce-și trage haotic povara

dintr-un solstițiu de singurătate,

crestat în carnea neizbăvitei iubiri.

 

 

Deschideri

 

Am deschis o usă sperând că am să te văd,

erai în cuvinte ce-mi crescuseră pe inimă

ca niște adieri din alt veac,

erai pe-o margine de anotimp

Continue reading „Alice PUIU: Solstițiu de singurătate (poeme)”

Marilena ION-CRISTEA: Nopțile de iarnă ancestrale (poeme)

Atât de frumoasă…

 

Iarna aceasta ce-mi aduce-n priviri,

Lumini vindecate de alte iubiri,

Iarna aceasta ce vine la mine,

Înmiresmată de flori și de tine,

 

Mă mir că mai poate să ningă și azi,

La fel ca și ieri în pădurea de brazi,

Fiindcă nici râul nu-ngheață ca ieri,

De parc-au venit prin păduri primăveri,

 

Iar iarba ascunsă, pe jos, printre stânci,

Pare că-i vie, tulpinile lungi,

Copacii îmi par înfrunziți peste noapte,

Deși gându-mi pleacă atât de departe,

 

Ziua mai lungă și mai călduroasă,

Cu iz de parfumuri venite de-acasă,

Atât de frumoasă îmi pare că este,

Iarna aceasta cu nopți de poveste..

 

 

Mai știe cineva…

 

Mai știe cineva ce-nseamnă iarna?

Ce-nseamnă să fii rece și prea nins?

În sufletu-mi e-un nor ce noaptea toarnă,

Și mă cuprinde-n brațe ca-ntr-un vis!

 

Mă ninge noaptea fără încetare,

Și îmi așază părul într-un coc,

Să nu se vadă neaua, ce-ntâmplare,

Ce tocmai azi m-atinge cu noroc!

 

Cu fulgii care zboară peste casă,

M-așteaptă iarna mea sus pe un ram,

Să-mi spună ca zăpada e frumoasă,

Chiar și atunci când o privesc prin geam.

 

 

Peisaj de iarnă 

 

Un petic de nea ascuns într-o vale,

își vede-n tăcere de ale sale,

își suflă în pumni, ușor, stând pe spate,

fiindcă mai frig de atât, nu se poate!

 

Iar pe pământul albit, într-o parte,

stau niște ierburi așa de uscate..

gerul le pișcă și vântul le bate,

sunt înlemnite și foarte-ncordate!

 

În depărtare se profilează,

ramuri de-argint ce, parcă, dansează,

în unduiri domoale și lente,

goale de tot și prea indecente!

 

Iar între ele, copacul în soare,

se arcuiește, ceva parcă-l doare,

nu-i mai citești bucuria pe buze,

fiindcă-a rămas fără vis, fără frunze!

 

De-l vei privi, n-o să-ți pară stingher,

ajunge cu vârful până la cer,

iar norii, in franjuri de pânză de ceață,

îi mângâie vârful și îl răsfață!

 

Și sub perdeaua aceea de pânze,

copacul visează și ramuri și frunze,

se-nalță spre ceruri într-o splendoare,

întâmpinând răsăritul de soare!

 

 

Crăciunul cu miros de portocale…

 

Crăciunul cu miros de portocale

E sentimentul că poți fi mai bun,

E ramura albită dintr-un prun,

Și nopțile de iarnă ancestrale!

 

E-o dimineață cu un ceai fierbinte,

Cu gustul său divin de scorțișoară,

E liniștea ce-n casă se strecoară

Și-și face loc în noi printre cuvinte.

 

Crăciunul cu miros de portocale,

E gândul la un cozonac pufos,

Crescut în miezul nopții, maiestuos,

Purtând amprenta mâinii mamei tale!

 

E-acel Crăciun ce îl visez mereu,

Cu bradul ce creștea până-n tavan,

Cu lumânări, aceleași, an de an,

Și-n care Moș Crăciunul eram eu!

 

Crăciunul cu miros de portocale,

Mă poartă înapoi către un loc,

Cu vinul aburind ce dă în foc,

Și se așază singur în pocale.

 

Suntem chiar noi in jurul unei mese,

Și bucuria ce-o simțeam în jur,

Momentul de simțire cel mai pur,

Când închinam bucatele alese!

 

Crăciunul cu miros de portocale,

E un colind pe care-l cânt și-acum

Copilăria cu al ei parfum,

Și dealurile care curg domoale…

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Nopțile de iarnă ancestrale (poeme)”

Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)

Iarnă

 

Încerc să mă dezic de iarna asta
ninge de la miezul nopții
peste umbre calde,
sâmburii-s necopți în unghiuri deocheate
pe la geamuri și vâscul geme
de molifte în paturi
de născare cu margini roz la antipozi,
e totuși alb în grinda ocolirii
in aerul plin de ochi steluțe mă numesc
când ninge inversat,
dinspre pământ cu reazemul în soare
in susul cerului mai transparent
ca voalul tău, ninge cu amintiri frugale
eu mă dezic de echinocții
vagi polare, în amândoi nămeții ninsorilor
cu vârfu-n jos au stat.

 

 

E ziua…

 

e ziua aceeia când visele trosnesc în vise
se-aprind focuri în astre înghețate
nu face pasul înainte când ai în față
cerul jos și-n talpă neagră-i gaura
din pietre moi,
e ziua lepădării de magi canonizați în
joia mare a cailor de luntre
poeți din breasla Hamleților de casă
in lire de cuvânt fac odisei de moarte
păgânilor de moaște ce văruite stau
cu viața în mormânt,
regi seculari dau rod în tufe de migdali
ce plâng în palma osândirii la ceasul greu
al stâlpilor solari,
e ziua coroanelor fără capete hăuri aplecate
eretizează graaluri suspendate
pe scâncete nebune de clovni totalitari,
mereu a treia-i ziua de fluierat în ieslă
un sfert de cioclu hâtru tăiat pe eșafoade
il fac din amuletă pe coada unui graur
un ciot de elongare a zborului ofrandă
pe-o lamă de baltag…

 

 

Dezordine

 

Nealăturate unele de celălalte
infiniturile cuvintelor…din moși strămoși
sunt astăzi
cruci de aducere aminte în necropole
purtate prin aer de păsări invizibile,
zborul în sine este o dezordine
a neființelor vii ce se ascund după cuvinte
ce nu pot fi pronunțate,
inerția
dezordine a mișcării, mimul contrafacerii
un dram de nord suspendat pe zero
absolut,
dacă raiul s-ar fi aflat în primul poem al
scriitorilor orbi la capăt de rând
in el ar fi trăit doar dezordinea îmbrăcată
cu anonime Eve ucigând balauri
de verbe conjugate la trecut,
din dezordine nu se face mizerie
mizeria este ordinea aleatorie a faraonilor
de utopii care au crezut în reîncarnarea
nimicului perpetuat la nesfârșit,
chiar și gunoaiele Gheenei sunt în fapt
sâmburii ce-au stat în roadele mușcaturilor
de șarpe care s-au târât pe dezordinea
arhanghelilor născuți prematur
Continue reading „Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)”

Eugenia BUCUR: Oooo, tu…

Oooo, tu…

 

Cel ce alb în zăpadă ai văzut,

Ce freamătă-n ramuri prvirea,

Cerbul ce-n tremur a rămas mut,

Priveşti din stele aurii pădurea.

 

Ai sorbit fulgul de nea luminat,

Cuvântul tău mereu ne vorbeşte,

Copile drag plânsul tău e-o lume,

Ce doar pe cer senin… se citeşte.

 

Caut inocența nevinovat strivită,

Cerul ce-n zăpadă s-a întunecat,

Dreptatea ce nedreaptă se clatină,

În suflet timpuriu în cer strecurat.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

11 decembrie 2019

 

Mircea Dorin ISTRATE: Pe ninsele ferești (poeme)

PE   NINSELE   FEREŞTI

 

Pe zgribulita vale şi pe dealuri

Se cern din ’nalturi sfintele ninsori,

Cu pod de gheaţă iarna leagă maluri

Şi-n scârţâit suspină cărările în zori.

 

Pe strâmte uliţi case gârbovite

Se lenevesc sub mantie de nea,

Fuioarele de fum se urc grăbite

Din coşul casei către undeva.

 

În gura sobei arde-n vâlvătaie

Un foc sprinţar să facă sfânta cină,

Pe ceia mici căldura mi-i înmoaie

Trăgându-mi-i la pat, pentru hodină.

 

Pe boltă nasc luceferii în roiuri

Purtând prin ceruri gândurile mele,

Apoi când somnul se-ndulceşte-n doruri

Pe ninsele fereşti, scânteie stele.

 

***

Când peste sat coboară noaptea mută

Şi totul se topeşte în visare,

Prinzând în mreje viaţa cea măruntă

Feştila lămpii, moare-n tremurare.

 

 

TRIST     CRĂCIUN

 

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

 

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

 

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

 

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

 

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

 

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

 

 

VISÂNDU-L   PE   MOŞ   CRĂCIUN

 

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

 

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

 

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

 

Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

 

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

 

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

 

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

 

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

 

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

 

 

COLINDĂTORII

 

Când peste sat se cerne în picuri înserarea

Şi fumul în fuioare din coşul casei suie,

Omături nesfârşite îmi troienesc cărarea

Şi-un roi de lucii stele îmi bate bolta-n cuie.

 

Pe uliţi strâmtorate cu case gârbovite

În cârduri îngereii colindă sub fereşti,

Vestindu-ne cea taină din vremi îmbătrânite

Ce-a bucurat pământul şi-mpărăţii cereşti,

 

Că tânăra Fecioară, smerelnica Maria

Născut-a prunc ce fi-va a lumii împărat,

Că trei păstori venit-au să guste bucuria

Şi vestea să o ducă spre zări în depărtat.

 

El a venit pe lume să schimbe-a noastră soartă

Şi din ce-am fost nevolnici ne facă buni, smeriţi,

Cea ură s-o stârpească, ne scape de năpastă

Curaţi şi-ntr-u iubire să fim, ca vechii sfinţi.

 

*

Şi cântă îngereii cu suflete deschise

Colindele ştiute, avere din strămoşi

Şi pragul casei, tinda, ferestrele ce-s ninse

Se fac altar de slavă la bieţii păcătoşi.

 

Bătrânii îi mângâie cu mâna tremurată

Şi-n lacrima clipitei se văd şi ei copii,

Ce-n timpuri depărtate au fost şi ei odată

Colindători prin lumea curatelor pruncii.

 

***

Când pleacă îngereii să facă satul roată

Pe uliţa păgână miroase a tămâie

Şi-n urma lor din ceruri se-aude parc-o şoaptă

Că Domnu-a fost pe-aicea, cel suflet să-l mângâie.

 

 

ÎNGEREI   DE   MIERE

 

Fântânile din ceruri revarsă peste lume

Zăpezile-argintate din norii suri şi grei,

Vestind că-n  astă seară, pe uliţe păgâne

Colinde la fereste cânta-vor îngerei.

 

Aminte să ne-aducă de vremile bătrâne

Când Maica Preacurată năştea în Viflaim,

Pe pruncul-Împăratul, venit atunci pe lume

Să mântuie păcatul, ca noi să ne căim.

 

*

Cu suflete deschise, sub stele căzătoare

Cântam să lăcrimeze truditul cel smerit

Un’’Viflaim’’ şi încă o ‚’’Steaua sus răsare’’

Şi ‚’’Trei păstori’’ să fie la inimă primit.

 

Ne mulţumeau bătrânii cu voce tremurată

Rugând în gând pe Domnul de rele ne păzească

Şi-n straiţele mâţoase ne dăruiau pe dată

Comoară de dulceţuri, în gând ne ispitească.

 

Apoi, din poartă-n poartă, noi îngerii de miere

Duceam a veştii slavă prin satul sărăcit

Şi-n urma noastră dacă, a fost cumva durere

Măritul prefăcut-a cel suflet, fericit.

 

***

De-atunci, trecut-au anii şi-a vieţii mângâiere

Îmi tot întoarce gândul spre vremea cea pierită,

Când toţi am fost odată, ca alţii mai devreme

Cei îngerei de miere, din clipa prea grăbită.

 

 

 COLIND

  Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pe ninsele ferești (poeme)”