ISTORIILE  LUMII

 

Veacurile adunate dau istoriile humii,

Ca să știm ce se-ntâmplase de la începutul lumii,

Numai vezi tu-nvățăcele, că acela, scribalăul,

E supusul celui care e mereu învingătorul

Și cum vrea a lui voință, scrisul cela îmi rămâne

Fie literă de aur, în istorii vechi, bătrâne.

 

Nu știm noi ce-a fost atuncea, ci doar spusa lor lăsată

Ne va fi drept mărturie, pentru vremea aialaltă

A  strămoșilor cei care au ținut  a lor avere

Fie neamul, fie țara întregită de-a lor vrere,

Iar dovada că pe-aicea fost-au dânșii trăitori,

În curat și-nțelepciune, nimănui n-au fost datori.

 

Că așa mi-a fost de-apururi în cea vreme depărtată,

Rar s-a scris în cartea lumii cea istorie-adevărată,

Mai mereu ea înflorată-i de acel învingător

Ce mi-a-nlăcrimat popoare pe-al său  drum spre viitor,

Doar să urce în mărire  și-n istorii să rămâie

Neuitat în a ei carte, nemurit într-o statuie.

 

Dar nimicul, cela care sângerat-a în războaie,

El, ades din cartea lumii îmi  lipsește din ce-a foaie

Unde-ar trebui să fie pomenit prin a sa faptă,

Ca și el să fie parte din istorie, de-i dreaptă.

Numai că de-alungul vremii, ea, istoria-l mărește

Doar pe el, învingătorul, ce și-așa se preaslăvește.

 

 

MĂ  IARTĂ  SATULE  CĂ  FOST-AM….

 

Ne iartă satule că fost-am, nedrepți atunci când te-am lăsat

Și-n largul lumii, rând la rânduri, cocoare-n cârduri am plecat,

Ne fie nouă mult mai bine, iar ție fie-ți cum ți-o fi,

Așa-m gândit atunci cu toții, noi, sărăcuții de copii.

 

Ai suspinat în urma noastră și-n taină știm c-ai lăcrimat,

Că fără noi și tu și neamul ați sărăcit și e păcat,

S-au stins de-atunci încet cu-ncetul a noastre datine strămoșești

Și obiceiuri vechi, bătrâne și cele jocuri tinerești.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Veacuri adunate (poeme)” →

PE   NINSELE   FEREŞTI

 

Pe zgribulita vale şi pe dealuri

Se cern din ’nalturi sfintele ninsori,

Cu pod de gheaţă iarna leagă maluri

Şi-n scârţâit suspină cărările în zori.

 

Pe strâmte uliţi case gârbovite

Se lenevesc sub mantie de nea,

Fuioarele de fum se urc grăbite

Din coşul casei către undeva.

 

În gura sobei arde-n vâlvătaie

Un foc sprinţar să facă sfânta cină,

Pe ceia mici căldura mi-i înmoaie

Trăgându-mi-i la pat, pentru hodină.

 

Pe boltă nasc luceferii în roiuri

Purtând prin ceruri gândurile mele,

Apoi când somnul se-ndulceşte-n doruri

Pe ninsele fereşti, scânteie stele.

 

***

Când peste sat coboară noaptea mută

Şi totul se topeşte în visare,

Prinzând în mreje viaţa cea măruntă

Feştila lămpii, moare-n tremurare.

 

 

TRIST     CRĂCIUN

 

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

 

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

 

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

 

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

 

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

 

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

 

 

VISÂNDU-L   PE   MOŞ   CRĂCIUN

 

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

 

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

 

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

 

Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

 

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

 

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

 

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

 

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

 

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

 

 

COLINDĂTORII

 

Când peste sat se cerne în picuri înserarea

Şi fumul în fuioare din coşul casei suie,

Omături nesfârşite îmi troienesc cărarea

Şi-un roi de lucii stele îmi bate bolta-n cuie.

 

Pe uliţi strâmtorate cu case gârbovite

În cârduri îngereii colindă sub fereşti,

Vestindu-ne cea taină din vremi îmbătrânite

Ce-a bucurat pământul şi-mpărăţii cereşti,

 

Că tânăra Fecioară, smerelnica Maria

Născut-a prunc ce fi-va a lumii împărat,

Că trei păstori venit-au să guste bucuria

Şi vestea să o ducă spre zări în depărtat.

 

El a venit pe lume să schimbe-a noastră soartă

Şi din ce-am fost nevolnici ne facă buni, smeriţi,

Cea ură s-o stârpească, ne scape de năpastă

Curaţi şi-ntr-u iubire să fim, ca vechii sfinţi.

 

*

Şi cântă îngereii cu suflete deschise

Colindele ştiute, avere din strămoşi

Şi pragul casei, tinda, ferestrele ce-s ninse

Se fac altar de slavă la bieţii păcătoşi.

 

Bătrânii îi mângâie cu mâna tremurată

Şi-n lacrima clipitei se văd şi ei copii,

Ce-n timpuri depărtate au fost şi ei odată

Colindători prin lumea curatelor pruncii.

 

***

Când pleacă îngereii să facă satul roată

Pe uliţa păgână miroase a tămâie

Şi-n urma lor din ceruri se-aude parc-o şoaptă

Că Domnu-a fost pe-aicea, cel suflet să-l mângâie.

 

 

ÎNGEREI   DE   MIERE

 

Fântânile din ceruri revarsă peste lume

Zăpezile-argintate din norii suri şi grei,

Vestind că-n  astă seară, pe uliţe păgâne

Colinde la fereste cânta-vor îngerei.

 

Aminte să ne-aducă de vremile bătrâne

Când Maica Preacurată năştea în Viflaim,

Pe pruncul-Împăratul, venit atunci pe lume

Să mântuie păcatul, ca noi să ne căim.

 

*

Cu suflete deschise, sub stele căzătoare

Cântam să lăcrimeze truditul cel smerit

Un’’Viflaim’’ şi încă o ‚’’Steaua sus răsare’’

Şi ‚’’Trei păstori’’ să fie la inimă primit.

 

Ne mulţumeau bătrânii cu voce tremurată

Rugând în gând pe Domnul de rele ne păzească

Şi-n straiţele mâţoase ne dăruiau pe dată

Comoară de dulceţuri, în gând ne ispitească.

 

Apoi, din poartă-n poartă, noi îngerii de miere

Duceam a veştii slavă prin satul sărăcit

Şi-n urma noastră dacă, a fost cumva durere

Măritul prefăcut-a cel suflet, fericit.

 

***

De-atunci, trecut-au anii şi-a vieţii mângâiere

Îmi tot întoarce gândul spre vremea cea pierită,

Când toţi am fost odată, ca alţii mai devreme

Cei îngerei de miere, din clipa prea grăbită.

 

 

 COLIND

  Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pe ninsele ferești (poeme)” →