Probabil că cel mai reprezentativ om de cultură german în veacul XX a fost Ernst Junger (1895-1998). El a fost ofițer de carieră, a luptat în Primul Război Mondial ca ofițer al unei unități de asalt, mereu în linia întâia și a primit cea mai de seama distincție militară germana, ”Pour le Merit”. O distincție pe care, în cursul acelui război, au mai primit-o doar alți șaptesprezece ofițeri, Ernst Junger fiind cel mai tânăr dintre ei. Apoi, după război a devenit un faimos scriitor și om de știință, entomolog. Câteva specii, de el descoperite, îi poartă numele. Ei bine acest mare om spunea că, dacă vei analiza orice formă de existență, vei constata că doar 10% are rost utilitar iar restul de 90% este strict frumusețe de dragul frumuseții. Într-un chip diferit același lucru l-a văzut și Fiodor Dostoievski și aceasta a făcut cu putință vestita afirmație, ”Frumusețea va mântui lume”. O afirmație profund creștin ortodoxă arătând dragostea lui Dumnezeu pentru lume și încă mai vârtos pentru om. O dragoste atâta de mare încât îl face pe teologul Pavel Evdokimov să îndrăznească a o numi “dragoste nebună”, fără margine, infinită, fără motiv (inteligibil oamenilor). La acesta iubire și revărsare de iubire, care se exprimă în explozia de frumusețe a celor din jur, ne putem întreba, care poate fi răspunsul oamenilor? Deoarece Dumnezeu l-a făcut pe om după ,,chipul și asemănarea Lui” cu un scop, și acest scop era posibilitatea de a comunica, de a conlucra. Deci omul nu este în fața lui Dumnezeu un obiect pasiv, o “jucărie”, el este înzestrat cu enorme “daruri”: rațiune, putere, voință și mai ales libertate; posibilitatea de a alege între “bine” și “rău”. Posibilitate care în final îl va așeza ,,de-a dreapta” sau “de-a stânga”, în Rai sau în Iad. Dar care sunt lucrurile pe care poate și trebuie să le facă omul, nu pentru a “răsplăti” pe Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are lipsa de “răsplata” noastră și asta întrucât de la El și prin El le avem pe toate? Dumnezeu așteaptă din partea noastră rugăciune, dragoste și efort. Dumnezeu nu iubește leneșii și cei care așteaptă totul de-a gata. Că așa este ne-o dovedește chiar Sfânta Sfintelor a Dreptmăritorilor (căci trebuie să fim înțeleși singurii care au TOT adevărul Dumnezeiesc, sunt creștinii Ortodocși, nimeni altcineva), deci Sfânta Liturghie.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Frumusețe și dărnicia în biserică”
Categorie: Eseu
Vasilica Grigoraş: Dr. Valeriu Lupu cu paşii destinului spre virtutea dăruirii
Printre intelectualii de notorietate şi certă valoare ai Vasluiului se numără la loc de cinste şi medicul pediatru dr. Valeriu Lupu.
Îmi aduc foarte bine aminte de perioada în care au fost mici copiii mei şi comunicarea cu renumitul doctor. Am apelat la domnia sa pentru a-i trata atunci când sănătatea lor mai şchiopăta, uneori. Solicitat pentru o consultaţie, încă de la prima întâlnire, m-a impresionat şi oarecum derutat (lucrând într-un alt domeniu decât cel medical) întregul „interogatoriu” cu privire la pacient, şi chiar la familie. Prima întrebare a medicului nu a fost, aşa cum mă aşteptam, ce se întâmplă cu copilul? Erau întrebări care priveau constituţia fizică, particularităţile psihice, antecedente, reactivitate, predispoziţii ereditare şi multe altele. Acest lucru nu-l mai întâlnisem la alţi medici şi treptat am înţeles că răspunsurile la aceste întrebări (ceea ce în medicină poartă numele de anamneză) aveau o însemnătate crucială pentru tot ceea ce urma. În funcţie de aceste informaţii se desfăşura investigaţia medicală şi se stabilea terapia. Cele trei componente – anamneză, investigaţii şi terapie au făcut întotdeauna casă bună şi trainică în practica medicală îndelungată, de peste patru decenii a doctorului Valeriu Lupu.
Continue reading „Vasilica Grigoraş: Dr. Valeriu Lupu cu paşii destinului spre virtutea dăruirii”
Alexandru Nemoianu: Despre cei din afara Bisericii
,,Este un Domn, o Credință, un Botez”
(Sf.Pavel,Efeseni 4:5)
Biserica este trup teandric (divino-uman) care este Trupul mistic al lui Hristos. Biserica se desparte în, ”Biserica triumfătoare”, cea care se află în Ceruri și “Biserica luptătoare” care cuprinde pe credincioșii aflați pe pământ și străduindu-se pentru mântuire.
Ca stare organizată, pe pământ, Biserica se manifestă din ziua Cincizecimii, din ziua în care Duhul Sfânt, carele de la Tatăl purcede, s-a pogorât, în forma limbilor de foc, asupra Apostolilor și celor cu dânșii.
Fiind Trupul lui Hristos, Biserica nu poate fi decât una și mărturisirea către ea asemenea nu poate fi decât una. Acea mărturisire este cea lăsată de Hristos ucenicilor Lui, Sfinții Apostoli și de aceia, prin continuitate apostolică, prin punerea mâinilor, ea este aceiași până azi. Biserica se sprijină pe două “brațe” țări: Sfânta Scriptură și Tradiția. Acea Biserică este Biserica Ortodoxă.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Despre cei din afara Bisericii”
Alexandru Nemoianu: Să ne iubim ierarhii!
Biserica este așezământ teandric, întemeiată de către Iisus Hristos, desăvârșită prin Duhul Sfânt, întărită prin jertfa Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor, a credincioșilor. Biserica este în întregime unită cu Dumnezeu. Ea este formă de viață nouă după modelul și în asemănarea Sfintei Treimi, o existența în Hristos și în Duhul Sfânt, o viață care se împlinește prin participarea în Sfintele Taine. Biserica este o singură realitate, pământească și cerească, văzută și nevăzută, omenească și dumnezeiască. Membrii Bisericii pot, și uneori chiar sunt, individual, păcătoși dar, împreună, în comuniune ei sunt “altceva” decât simpli indivizi. Acest “altceva” este Trupul lui Hristos. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și să apere Dreapta Credință, să adune neamurile, să le unească în Pravoslavnicie către slava Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afară Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire. Ce se va întâmplă cu cei din afară Ei noi nu știm sau, cum spunea Episcopul Kallistos Ware, “noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Este cu totul fascinant că în Biserică, membrii ei, toți și fiecare, nu devin o masă uniformă. Fiecare persoană rămâne unică, având un rol unic de împlinit. Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut prin “limbi” de foc ce s-au așezat peste fiecare dintre cei prezenți. Altfel spus, întotdeauna păcatul este plictisitor și repetitiv și niciodată Sfințenia.Toți membrii Bisericii sunt chemați să mărturisească și propovăduiască Dreapta Credință dar rosturile fiecăruia sunt diferite. Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Să ne iubim ierarhii!”
Valeriu Dulgheru: ,,S-a câștigat o luptă nu și întreaga bătălie”
Prezența la vot a fost mult sub limita necesară, cu mult mai mică decât în alegerile din 2015 (de aproape trei ori!). Astfel, la urne s-au prezentat 110502 de persoane, ceea ce reprezintă doar 17,53% din alegătorii incluși în listele electorale, sau aproape de 2 ori mai puțin decât era necesar pentru ca referendumul să fie declarat valabil. Această cifră este cu 22% și, respectiv, aproape cu 40% mai mică decât au reușit să obțină la alegerile locale Zinaida Greceanâi în 2015 și Igor Dodon, în 2011. Este un record negativ al stângii. Un alt record negativ ține mai mult de forțele politice de stângă, socialiștii obținând o prezență foarte redusă chiar și în comparație cu eșecul forțelor de dreapta în cadrul referendumului boicotat în mod similar din anul 2010, la care au participat 30,29% din alegători. Și asta în pofida susținerii totale din partea lui Putin (financiare, logistice, informatice). Bășica ruso-socialistă Dodon s-a dezumflat. În pofida reticenței unora față de D. Chirtoacă, față de liberali, în general, omul de rând nu s-a lăsat păcălit de grangurii socialiști prin tonele de maculatură socialistă pro referendum, prin sutele de banere împrăștiate prin tot orașul, prin spoturile publicitare pro referendum difuzate la fiecare oră atât de cele două posturi de televiziune ale lui Dodon (NTV și AccentTV), dar și de duzina de posturi rusești (RTR, Zvezda, Mir24 ș.a.). S-a observat și încercarea kremlinezului Dodon (De fapt, nu a lui. Nu este el capabil de a țese scenarii atât de sofisticate! E meritul gloatei de polittehnologi ruși trimiși de Putin pentru a-l asista pe Dodon) de a prezenta lucrurile astfel că toți cei care au boicotat referendumul s-ar afla în buzunarul lui Plahotniuc. Nu ia ajutat!
Continue reading „Valeriu Dulgheru: ,,S-a câștigat o luptă nu și întreaga bătălie””
Vavila Popovici: Teama căderii de pe soclu
„Sistemul incorect al priorităților generează agresivitate.”
Serghei Nikolaevici Lazarev
Agresivitatea, conform dicționarului, este însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. Este caracterizată de multe ori ca o interacțiune socială dăunătoare, cu intenția de a provoca o stare neplăcută unui individ, sau chiar societății. Poate fi răspuns la o provocare, sau nu, determinată oricum, de o frustrare.
Agresivitatea este monstruoasă și ea poate lua o varietate de forme, care pot fi exprimate fizic, sau verbal, din care specificăm pe cele mai importante: agresivitatea defensivă (indusă de frică), agresivitatea de dominare, agresivitatea inter-masculină, agresivitatea maternă, agresivitatea legată de sex, agresivitatea teritorială, agresivitatea indusă de izolare.
Continue reading „Vavila Popovici: Teama căderii de pe soclu”
Alexandru Nemoianu: Despre răstignire
Răstignirea sau crucificarea era o formă extremă de execuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.
Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un “stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor extinse ale victimei. În greacă execuția se numea “stauroo”, iar în latină, ”cruci figere”.
Asa cum ziceam crucificarea era o formă extremă de execuție și ea era considerată atâta de crudă și umilitoare încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin “crucificare”. (De aceea Sfântul Pavel, care era cetățean al Romei, a fost executat prin decapitare).
Execuția prin “crucificare” cuprindea un întreg “ceremonial”.
Victima era întâi biciuită cu “flagellum”, bici cu mai multe limbi prevăzute la capăt cu “arșice” din os, sau bile de plumb. Această biciuire arunca victima în stare de șoc și producea și o considerabilă pierdere de sânge. Apoi, victima, era dusă la locul execuției și silită să poarte “crucea”, obiectul torturii finale. Crucea întreagă avea cam o sută și treizeci de kilograme și, aflată în stare de șoc, victima nu ar fi putut-o duce. De aceea, cel mai adesea, victima ducea doar brațul orizontal al crucii, ”patibullum”, care avea “doar” circa 30-40 de kg greutate. Ajuns la locul de execuție victima era dezbrăcată complet și apoi legată pe cruce. De regulă brațele, extinse, și picioarele erau legate de cruce dar adesea, pentru a spori chinul, în încheieturile mâinilor și picioarelor erau bătute piroane. Ele erau bătute cu “grijă” să nu rupă artere care să facă, prin pierderea de sânge, moartea rapidă. Piroanele erau bătute în încheietura mâinilor și nu în palme, căci, sub povara corpului, palmele s-ar fi sfâșiat. Apoi crucea era înălțată vertical. Durerea din acel moment era atâta de atroce încât victima își pierdea controlul sfincterelor și lichidul biologic țâșnea în râsul participanților. Căci crucificarea urmărea nu doar chinul fizic, dar și cel psihologic, umilirea , batjocorirea, distrugerea oricărei intimități. Uneori, pentru a prelungi agonia, se punea și un soi de “suport” pentru picioare. Cu vârful degetelor de la picioare victima afla un minimal suport care nu făcea decât să prelungească agonia. Durata supliciul depindea de condiția fizică a victimei, de starea vremii și de intenția călăilor. Căci o crucificare era făcută, de la început și până la sfârșit, de același detaliu militar, grupa de soldați, cel mai adesea comandați de un centurion. Acel detaliu militar trebuia să rămână în serviciu activ până la moartea victimei. Uneori, pentru a grăbi moartea, celui crucificat îi erau zdrobite fluierele picioarelor, era lovit în piept sau, un foc, cu fum mult, era aprins la piciorul crucii pentru a sufoca victima. Moartea provenea din pricina deshidratării, cardiac arest, embolism pulmonar și mai ales asfixiere. Asfixierea se producea într-un mod absolut sinistru. Victima, extinsă pe cruce, trebuia, ca să poataâă să respire, să se “tragă” în mâini. Acest efort era enorm și de fiecare dată însoțit de dureri atroce. În final, epuizată, victima nu mai avea puterea să se “tragă” în mâini și atunci, în decursul unor minute crâncene, se asfixia, se îneca.
Aceasta a fost calea prin care Mântuitorul Lumii, Hristos Dumnezeu a fost ucis de oameni.Trebuie sa fie bine știut că Hristos Dumnezeu a suferit pe Cruce în chip real, ca un om, toate chinurile fizice și psihologice. Învățătura marcioniștilor și dochetiștilor, după care Hristos a coborât pe pământ și la iad “doar în aparență”, este o blasfemie. Fără o suferință reală, nu era posibilă o mântuire reală. Hristos a suferit totul din plin. Căci el era Dumnezeu adevărat și om adevărat, mai puțin starea de păcat. El a suferit “pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Mai mare jertfă nu există. Iar în același timp trebuie să înțelegem că doar cineva cu o voință de fier, cu un curaj fără margine, putea accepta de buna voie, pentru “lume”, acest chin și această umilință și, în plus, să o ducă plin de cea mai deplină și autentică smerenie. Doar un asemenea OM putea să privească pe necuratul în față și să nu clipească! Căci Iisus a suferit acest chin nu doar ca Dumnezeu dar și ca Om. De aceea cei care vorbesc de “sentimentalism”, stare “căldicică” și lipsa de primejdie în asumarea condiției de Creștin, nu știu ce vorbesc. Creștinismul înseamnă asumarea celui mai mare risc fără nici o garanție. În vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, creștinismul este salt de la trapez fără plasă. Continue reading „Alexandru Nemoianu: Despre răstignire”
Alexandru Nemoianu: Quod erat demonstrandum sau „ceea ce era de demonstrat“!
Ultimul val de demonstrații din România, organizate de către Organizațiile Ne Guvernamentale finanțate de către George Soros au avut ca scop să intimideze administrația României și să împidice o necesară reformă în justiție. Demonstrațiile nu și-au atins scopul. În ciuda încercărilor de isterizare și a apelurilor disperate făcute prin media și în spațiul virtual, în stradă nu au ieșit decât la nivelul sutelor de oameni, minuscul. În fața acestui eșec grupurile de interes din afara României au declanșat “tunurile cele mari, ”avertismente din partea “comisarilor” de la Bruxelles. Acest Continue reading „Alexandru Nemoianu: Quod erat demonstrandum sau „ceea ce era de demonstrat“!”
Alexandru Nemoianu: Despre legitimitate
În cursul anului care a trecut România a fost martoră unei aproape permanente agitații stradale. În număr mai mare și ulterior în număr tot mai mic, grupuri de români au ieșit în stradă “protestând”. Dar după un an și mai bine ne putem întreba ce se întâmplă?
În esență este o situație care este “complicată” datorită împrejurării că nimeni nu încearcă să o „simplifice” (sic!), din felurite motive: din interes, din comoditate, din lene intelectuală și, fără îndoială, și din neputință intelectuală.
Dar fapt este că această agitație stradală are cauze economice și sociale în primul rând. În această lumină este nevoie să stabilim câteva date fundamentale, esențiale.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: Despre legitimitate”
Alexandru Nemoianu: O tabără de lăieți
În jurul Spitalului de Urgență Floreasca este așezată o tabără de lăieți, probabil parte a unei șatre.
Acest grup țigănesc este temeinic organizat. La vremea nopții, separat bărbații de femei, ei dorm sub cerul liber sau, la vreme de ploaie, sub colonadele clădirii din apropiere, o fostă poștă.
Cum spuneam, acolo dorm și viețuiesc. Dimineața pot fi văzuți, sfătuind și bând cafele. În zilele mai reci, sau dimineața, fac mici focuri la care fac ceaiuri și cafele Continue reading „Alexandru Nemoianu: O tabără de lăieți”