Există două teorii despre cum să te cerţi cu o femeie. Nici una nu funcţionează…
Și cum ar putea, oare, să se întâmple aşa ceva? Vă amintiţi când aţi auzit ultima oară o femeie care să spună: „Da, dragul meu, aşa este cum spui tu!”? Cred că „trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri…”, vorba lui Eminescu. Până şi ecoul, fenomen natural care are întotdeauna ultimul cuvânt, inclusiv cu o femeie, mai spune din când în când: „Da, draga mea, ai dreptate!”
Una din armele redutabile ale femeii într-o dispută este memoria ei extraordinară, care îi permite să scormonească trecutul cu o eficienţă ieşită din comun! La capitolul ăsta, bărbatul nu are nici o şansă de a-i face faţă, explicaţia fiind una foarte simplă: hipocampusul, structura din creier care are un rol decisiv în procesul de stocare a informaţiilor, este asezonat din plin cu receptori pentru estrogeni, aşa încât testosteronul care ajunge la nivelul hipocampusului stă şi se uită la el ca viţelul la poarta cea nouă, din spatele căreia răzbat cu greu amintirile! În cazul femeii, însă, fiecare receptor mângâiat de estrogeni funcţionează ca o veritabilă sonerie care deschide poarta cu pricina ori de câte ori este nevoie!
Vă amintiţi scena aceea memorabilă din „Bruce Almighty” în care Jim Carrey vrea să îşi consulte dosarul vieţii sale şi, în momentul în care trage de fişet, acesta se lungeşte instant pe o distanţă de vreo 10 metri? Ei bine, femeia are mii de astfel de fişete care conţin informaţii fără număr, extrem de bine îndosariate pe categorii diverse: viaţă personală, viaţă socială, viaţă profesională etc. La rândul lor, acestea conţin subcategorii foarte bine definite, de genul: „Zilele când el a greşit”, „Momentele lui de indolenţă”, „Orele în care sufeream în tăcere, iar el era la bere cu băieţii”, „Week-end-uri cu fotbal, nu cu mine”, „Cele 126 de ori când nu a remarcat că mă tunsesem” etc. Bărbatul are, în schimb, puţine cutii la care apelează, iar preferata lui, cea pe care o deschide cel mai des, este o cutie goală cu un rol esenţial în relaxarea lui interioară.
Informaţia stăpâneşte situaţia, afirmă cei de la SRI, CIA, Mossad, KGB. Femeia nu o spune, dar se foloseşte de ea cu o îndemânare incredibilă! Mai ales că intuiţia ei (cea care îi permite să-și contrazică bărbatul înainte ca el să deschidă gura) se alătură invariabil memoriei incredibile cu care a fost înzestrată. Iar când peroraţia femeii se izbeşte, câteodată, brutal de zidul dur format din uluiala, deconcertarea şi enervarea bărbatului (în spatele unei femei supărate stă adesea un bărbat care habar nu are cu ce a greşit…), ea apelează invariabil la una dintre cele mai eficiente arme din istoria omenirii: lacrimile… Ori, se ştie că lacrimile femeii sunt mai tari ca acidul…
Ştii ce-am făcut, dar nu ştii prin ce am trecut…
O fetiţă avea în mâini două mere. Mama ei s-a apropiat şi a întrebat-o blând, afişând un zâmbet: „Scumpa mea, vrei să-mi dai și mie unul?” Fata a privit-o preţ de câteva secunde; brusc, a luat o muşcătură dintr-un măr şi apoi repede o altă îmbucătură din celălalt. Atât de neaşteptat a fost gestul fetiţei încât mama a simţit că îi îngheaţă zâmbetul pe faţă. Se străduia din greu să nu îşi dezvăluie dezamăgirea, când fetiţa i-a înmânat unul din merele muşcate spunându-i: „Mămico, uite! Mărul acesta este mai dulce…”
Una din ocupaţiile noastre de bază, mai mult sau mai puţin conştiente, este să-i judecăm pe cei din jur. Înclinaţie anormală dacă ar fi să ne reamintim că suntem plămădiţi de Dumnezeu. Plătim însă preţ greu căderii în păcat. În loc să ne iubim, mai mult ne urâm. În loc să rǎspândim binele, preferăm sǎ facem rău. În loc să apreciem, savurăm flagelarea altora.
De câte ori nu am procedat aşa, substituindu-ne unor judecători care au emis decizii definitive fără să audieze şi părţile implicate? Am făcut-o doar pentru că am fost convinşi de ceea ce am văzut sau am auzit. Mi s-a întâmplat, nu o dată, să etichetez în mod greşit o persoană pe baza unor informaţii trunchiate. Dar am învăţat că, atunci când cineva pe care îl cunosc manifestă un soi de strabism comportamental, care nu cadrează cu ceea ce ştiam eu că ar fi fost firesc să se întâmple, e bine să îi ofer şansa să se justifice. Iar explicaţiile s-au dovedit de câteva ori suficient de pertinente încâ să nu-mi schimbe părerea despre persoana respectivă.
Cu toate astea, nu ne putem abţine să nu judecăm. Până la un punct, pare firesc. Suntem o sumă de măreţii şi căderi omeneşti, supuşi greşelilor, dar şi capabili de gesturi extraordinare. E normal să analizăm şi să filtrăm informaţiile pe care le primim pentru a ne raporta la cei din jur după felul în care suntem plămădiţi. Să-i preferăm pe cei dragi şi să-i evităm, pe cât posibil, pe cei mai puţin dragi. Să apreciem sau să înfierăm. Însă de cele mai multe ori judecata noastră se bazează doar pe aprecierea vârfului aisbergului sau a unei atitudini ori produs final al celui înfierat. Spre exemplu, ştim despre o persoană că are o maşină de lux şi o casă de vis, aşa încât simţim cum ceva ne roade în interior – sunt dinţii tociţi ai invidiei. Dacă însă am cunoaşte nopţile nedormite şi zilele petrecute departe de familie pentru a ajunge la un asemenea nivel de bunăstare, precum şi stresul pe care o afacere de anvergură îl presupune, sunt convins că nu am mai fi tentaţi de o grefă de piele donată de cel invidiat…
Aş vrea să vă propun un exerciţiu: să ne imaginăm că cel pe care tocmai ne pregăteam să-l judecăm ne priveşte în ochi şi ne spune: „Ştii sau crezi că ştii ce-am făcut, dar nu ştii prin ce am trecut…”. Şi poate că vom ezita pentru o clipă. Suficient cât să ne amintim că am avut parte de situaţii în care doar noi și Dumnezeu eram conștienţi de dimensiunea zbaterilor noastre sufleteşti. Că au fost momente în care am fi avut nevoie, dacă nu de înţelegere, cel puţin de compasiune. Şi poate că atunci se va schimba ceva în noi, măcar in situaţiile care o impun. Spre exemplu, am asistat cu toţii nu o dată la comentarii deplasate, mai mult sau mai puţin răutăcioase, cu referire la cineva care tocmai a decedat. Cred că atunci când cineva pleacă dintre noi pentru totdeauna, glasul schimonosit al blamării ar trebui să amuţească şi să rămână doar gândurile bune îndreptate către cei care au rămas plângând în urma lui… Dincolo de o anumită decenţă, e pur şi simplu omeneşte!
În calitate de medic, am avut nenumărate momente în care l-am zărit pe Teddy, elevul strălucit pe care moartea mamei l-a schimbat profund, în ochii unor pacienţi asupra cărora timpul și boala și-au pus amprenta involuţiei. Aduși în secţie din câte un azil în care au ajuns pentru că nu avea cine să-i îngrijească (fără urmași sau copiii aflaţi la distanţă), i-am întâlnit pe patul de spital îmbrăcaţi adesea într-o pijama ponosită, ascunzându-și faţa în spatele unei bărbi pe care tremurul mâinilor nu o mai putea înlătura fără să se taie cu lama de ras, suspendaţi parcă între două lumi: cea de aici care nu voia încă să-i lase și cea de dincolo care încă nu-i lua. Interacţionând cu ei, am constatat de multe ori că în faţa mea se afla un om care, de-a lungul vieţii, a impus respect prin calitatea educaţiei sale, prin locul pe care și l-a câștigat în ochii comunităţii locale, prin realizările sale deosebite, a căror strălucire a pălit însă schimonosită sub loviturile bolii. Privind epava umană care se afla în faţa mea, n-aș fi zis că, în urmă cu mulţi ani, străbătea lumea lui cu semţia Titanicului…
Prin urmare, să încercăm să ne abţinem de la judeca oamenii după coperţi întrucât cele mai multe din cărţile lor nu le-am citit! Mai mult, o parte din ele încă se mai scriu…”
Pentru orice rău există două leacuri: timpul și tăcerea…
Există cineva pe lumea asta care să nu fi primit la un moment dat o lovitură intensă? Una din acelea care, de atâta durere, te lasă fără suflare? Spunea cineva că ar exista două tipuri de durere: una care te doare și alta care te schimbă… Eu mă refer la cea din urmă… Vă amintiţi momentul acela în care aţi pierdut pe cineva drag? Sau acela în care aţi fost rănit intens de omul iubit sau de vreun prieten bun? Ei sunt, în mod obişnuit, cei responsabili de leziuni profunde, ale căror cicatrici nu pot fi îndepărtate nici prin chirurgie estetică! E şi firesc să fie aşa: nu au cum să te rănească persoane de la care nu ai aşteptări. În schimb, cei pe care i-ai investit cu încrederea ta şi care te-au hidratat emoţional de-a lungul vieţii au dobândit capacitatea asta din plin!
Momentele acelea în care primeşti lovitura, mai ales dacă e una teribilă, sunt declanşatoare de dispnee sufletească intensă, asemănătoare cu senzaţia de moarte iminentă a pacienţilor care fac un infarct miocardic (îmi amintesc și acum perfect clipele acelea de așteptare agonizantă din faţa sălii de operaţie în care se afla soţia mea, în șoc hemoragic, la câteva ore după nașterea fiicei noastre mai mici, când totul parcă se prăbușea în jurul meu, odată cu mine, precum și teama covârșitor de apăsătoare a cărei suflare rece m-a urmărit timp de 5 zile văzând-o în comă…) În astfel de situaţii ne simţim sufletul strivit sub poveri pe care nu ştim dacă le vom putea duce, iar urletul lui de durere de umple întreaga fiinţă. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne scutească de chinul intens a cărui metastazare parcă nu a mai lăsat nimic bun în noi. Iar El, în marea lui bunătate, ne aude şi ne trimite două soluţii terapeutice: timpul și tăcerea…
Tăcerea… Loviturile sunt uneori atât de puternice încât ne lasă afazici, fără grai. Toată fiinţa noastră e cuprinsă de clocot, suntem ca o oală sub presiune, simţim o nevoie teribilă de a ne elibera energiile negative acumulate, dar cu toate astea corzile noastre vocale rămân imobile, anesteziate de durere. Este, uneori, o formă reflexă de apărare, însă adeseori reprezintă modalitatea noastră de a-l pedepsi pe cel care ne-a greşit. Pentru că tăcerea e asociată cu un soi de indiferenţă care răneşte mai mult decât resentimentele sau chiar ura.
Timpul… Curgerea lui implacabilă va umple golurile lăsate în suflet de cei care au muşcat cândva din el. Dacă rănile au fost adânci, e nevoie de mult timp pentru ca în apele lui sufletul să ajungă să se odihnească liniștit. Din când în când, amintirile dureroase vor căsca vârtejuri care vor răscoli liniștea din adâncuri. Pe măsură ce vremea se scurge, puterea lor va fi tot mai mică, iar noi tot mai senini. De multe ori, asta se întâmplă chiar mai repede decât ne-am fi aşteptat – „dacă timpul ar avea frunze, ce toamnă!” spunea Nichita Stănescu. Liniştea se va aşterne, mai devreme sau mai târziu, dar se va aşterne… Vom cunoaşte din nou alinarea şi îmbrăţişarea ei caldă pentru că toate lucrurile cresc odată cu timpul, mai puţin suferinţa…
Oare de ce închidem ochii când plângem, ne rugăm, visăm şi ne sărutăm? Poate pentru că cele mai frumoase lucruri pe lumea aceasta nu le vedem cu ochii, ci le simţim cu sufletul…
Cugetarea de mai sus i-ar aparţine lui Denzel Whasington, actor extraordinar în filme pe măsură! Minunată explicaţie prin sensibilitatea ei! Pe de altă parte, există şi o variantă pur ştiinţifică referitoare la momentele acelea magice în care îndrăgostiţii se sărută. Emoţia fiind intensă, iar fiorii cuprinzând întrega fiinţă a celor doi, organismul reacţionează descărcând adrenalină, care accelerează bătăile inimii pentru a pompa mai mult sânge la nivelul grupelor musculare, în eventualitatea că vor exista ceva mişcări… Pe lângă acest efect, adrenalina produce şi midriază (dilatarea pupilelor), astfel încât o cantitate mai mare de lumină va cădea asupra retinei, reacţia reflexă fiind închiderea pleoapelor. Acest fenomen se pare că este sensibil atenuat la bărbaţi de una din trăsăturile speciei noastre, şi anume voyerismul. Nouă, bărbaţilor, ne place să privim, plăcerea sporind cu cât vedem mai multe. Aşa încât, dragi cititoare, dacă veţi deschide ochii din întâmplare în timpul unui sărut pasional şi-l veţi surprinde pe iubitul vostru privindu-vă intens, cu ochii cât cepele, să nu-l acuzaţi de insensibilitate. Pur şi simplu se bucură de peisaj…
Am vizionat pe facebook un filmuleţ al cărui titlu era „Puterea cuvintelor”. Un cerşetor aflat pe un trotuar avea lângă el un borcănel pentru bani şi un carton pe care scrisese „Sunt orb”. Din când în când, unii dintre cei care treceau prin faţa lui îşi făceau milă si îi aruncau câte o monedă. La un moment dat, de el se apropie o tânără care îi pune o bancnotă în borcănel şi apoi pleacă. Face doar câţiva paşi, se opreşte, stă o clipă pe gânduri şi se întoarce. Se apleacă, ia cartonul şi începe să scrie ceva pe spatele lui, timp în care cerşetorul, care nu ştia ce se întâmplă, începe să-i pipăie pantofii. Tânăra lasă cartonul lângă cerşetor şi se pierde în mulţime. Minune! Ca prin farmec, cei care treceau prin faţa cerşetorului şi citeau ceea ce tânăra scrisese pe carton îi aruncau o mulţime de bani. Peste un timp, tânăra se întoarce şi se opreşte în faţa cerşetorului, contemplând mulţumită borcănelul plin cu bani. Cerşetorul îi atinge pantofii, o recunoaşte şi o întreabă: „Ce ai scris acolo atât de impresionant?”. La care ea îi răspunde surâzând: „Acelaşi lucru pe care l-ai scris tu, însă cu alte cuvinte…” Iată ce scrisese tânăra: „Este o zi atât de frumoasă, iar eu nu pot să o văd!”
Cuvintele au forţă! Ba mai mult, au chiar şi magie! Aşa spunea şi Dumbledore în ultimul film din seria Harry Potter. Ele au capacitatea de a leza, provocând răni adânci, dar şi de a vindeca pe măsură pentru că găsesc de multe ori drumul către sufletul nostru chiar mai repede decât privirea. Mai ales dacă sunt încărcate, dincolo de înţelepciune, cu energiile noastre interioare şi transmit trăiri autentice. „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune/ Înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune!” spunea Eminescu. Personal, prefer oricând o inimă caldă, lipsită de cuvinte unor cuvinte reci, lipsite de inimă! În loc să ridici tonul vocii, e mult mai indicat să ridici valoarea cuvintelor punând suflet în ele. Până la urmă, ploaia este cea care ajută iarba să crească, nu tunetele…
Iubirea este ca o clepsidră: când se umple inima, se goleşte creierul…
Cred că e cea mai plastică şi mai ingenioasă definiţie a iubirii! În ea găsim răspunsul la întrebarea care se naşte de atâtea ori în mintea celor care au iubit, iar mai apoi s-au trezit la realitate: „Oare ce-o fi fost în mintea mea?” Ei, bine, acum aţi aflat cu toţii: nimic! Iubirea are capacitatea unică de a lichefia toată substanţa cenuşie a creierului, care se scurge în întregime în atriul stâng, iar de acolo trece în ventricolul stâng, fiind pompată cu putere în toată fiinţa. În acele momente, inima e plină până la refuz, ceea ce determină, din punct de vedere fiziopatologic, apariţia dispneei (cunoscută în limbaj profan ca şi oftat). Iar când inima se umple, ei bine, cunoaşteţi senzaţia, nu? Valurile de căldură în care ne-am scălda neîncetat, aripile care cresc din noi precum din Pegas, pofta insaţiabilă de viaţă, aşteptarea nerăbdătoare a prezenţei celuilalt, dilatarea timpului în absenţa lui… Nu mai contează nici o analiză rece şi lucidă, contează doar trăirea contopită a celor doi.
„Dragoste la prima vedere. Oare de ce se întâmplă aşa de des? Aşa se întâmplă pentru că oamenii nu işi dădeau seama că acea persoană de care se îndrăgostise că avea multe defecte: lăcomia, răutatea, încăpăţânarea.” Asta mi-a scris Ruxandra pe laptop, în timpul celor 5 minute de pauză, cu mintea ei de 8 ani… Pe bune că are dreptate! Nimeni nu spune să nu-ţi urmezi inima, însă ar fi bine să-ţi iei şi creierul cu tine, al cărui soft e capabil să identifice o parte din viruşii care i-au infectat sistemul de valori al celui pentru care inima ţi-e în flăcări. După cum am arătat anterior, creierul e topit sub intensitatea arderilor sufleteşti, iar acuitatea lui vizuală în a identifica alterările de caracter se apropie de cecitate. De altfel, se şi spune că dragostea e oarbă. Atunci măcar să ne lăsăm pipăiţi!
Iubirea fiind un cadou reciproc extrem de scump, nu o poţi aştepta de la oameni ieftini. Identificarea lor nu se face, din păcate, de la început, ceea ce explică eşuarea multor relaţii după o oarecare perioadă de timp. Ea depinde de rapiditatea cu care cei implicaţi îşi pot folosi din nou creierul, cel care ne relevează faptul că, dincolo de lumea caldă a iubirii, există o alta în care duşurile reci sunt la ordinea zilei, adesea fiind furnizate chiar de către cel iubit. Regenerarea creierului se poate obţine foarte uşor, după cum mi-a sugerat Ruxandra, cea care a comentat la vreo câteva secunde după ce a aflat comparaţia iubirii cu o clepsidră: „Aha, iar după un timp se întoarce clepsidra cu capul în jos?”
Fierbem la temperaturi diferite. Chiar şi îndrăgostiţii. Dar asta nu are mare importanţă atâta timp cât amândoi sunt suficient de bine pătrunşi… Cu toţii, însă, avem defecte. O parte din ele se suprapun în cazul a doi oameni care se iubesc, motiv pentru care sunt trecute uşor cu vederea. Însă altele ajung să fie receptate după un timp ca adevărate antigene faţă care iniţiem o reacţie de respingere similară cu cea a organismului după o grefă. Soluţia într-o astfel de situaţie este fie un tratament „imunosupresor” (care ar presupune automedicaţie a la long sub forma unor doze terapeutice de acceptare a defectelor partenerului, cu alte cuvinte: „rabdă şi taci!”), fie soluţii de „inginerie genetică” având ca ţintă modificarea structurii antigenice care ne deranjează. Ei bine, aici apar probleme întrucât solicităm cu insistenţă schimbarea cuiva de multe ori ajuns la o vârstă la care pretinde că e suficient de matur încât să decidă singur sistemul de valori la care aderă. Drept consecinţă, apar reproşuri de genul: „Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti aşa cum e, nu aşa cum ai dori tu să fie!” sau, vorba cântecului: „Ştii că oamenii nu se schimbă,/Tu de ce-ai vrut să mă schimbi,/Să te uiţi la mine ca-n oglindă?”.
Însă până să se ajungă la un asemenea stadiu evolutiv al relaţiei (apogeul se atinge cam după trei ani), avem de-a face cu rezultatele modului în care inima ne raţionează, complet diferit de creier. Iar cum iubirea a atins de-a lungul veacurilor şi inimile celor cu o sensibilitate şi creativitate ieşite din comun, au luat naștere descrieri minunate ale transformărilor ce au loc sub efectul ei: „Când plecam unul de lângă celălalt, nu ni se părea că ne despărţim, ci că mergem să ne aşteptăm altundeva”, „De ce îl iubeşti? Oricum nu veţi fi împreună! Tu de ce respiri? Oricum vei muri!”„În absenţa ta, doar eu lipsesc din mine. Tu – niciodată…”, „Nu sunt în toate minţile, dar sper să fiu în a ta…”
Partea cea mai frumoasă este că, așa cum foarte inspirat spunea cineva, atunci când iubirea nu mai încape în două inimi, se naşte a treia…
Parfumul adevărat este în mâna celui care oferă floarea…
Beethoven spunea că nu recunoaşte alt semn al superiorităţii decât bunătatea, un adevărat sindrom pe baza căruia poţi pune un blitz-diagnostic al iubirii, quintesenţa umanităţii, certificată şi de apostolul Pavel în Epistola Întâi către Corinteni: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea e dragostea.” Cu toate că termenul de „iubire” are conotaţii mai profunde, personal rezonez intens la cuvântul „dragoste” pentru că el derivă din termenul de „drag”. Acum vreo câţiva ani am auzit pe cineva vorbind la telefon cu persoana iubită şi m-a izbit o exprimare, probabil pentru că era încărcată şi cu multă afecţiune: „Am mare drag de tine, inimă!” Toată fiinţa mi s-a luminat parcă dintr-odată de realitatea asta: e mare lucru să ai drag de cineva!
Ardeleanul spune molcom, dar apăsat: „Fă bine şi rău la nime’!” Să fii bun atârnă mai mult în balanţa vieţii decât să ai dreptate. Adesea oamenii nu au nevoie de o minte strălucită care să le vorbească, ci mai degrabă de o inimă caldă care să îi asculte…Şi da, care să-i şi aprobe… Cu toţii tânjim după cele trei cuvinte magice care încep cu litera „a”: apreciere, acceptare, aprobare. În condiţiile diversităţii de opinii şi caractere, incongruenţa dintre ele nu poate fi rezolvată cu argumentarea logică şi rece a minţii, ci cu înţelegerea plină de căldură care derivă din bunătatea sufletului.
Dacă stăm puţin şi analizăm, disputele a căror etiologie este reprezentată de nimicuri sunt mult mai numeroase decât disensiunile având drept cauză momente care contează cu adevărat în viaţa noastră. Până la urmă, e şi firesc: nu poţi trăi în fiecare zi câte un eveniment important. Finalizarea circumstanţelor cu potenţial evolutiv către o dispută depinde esenţial de felul în care suntem dispuşi să înghiţim şi, mai ales, să metabolizăm ideile interlocutorului nostru. Dacă „ospăţul” are loc la etaj – în încăperea aceea rece a creierului – vom suferi adesea de indigestii, urmare a felului în care ne sunt servite ideile şi convingerile celorlalţi. Dacă nu se numără printre „mâncărurile” noastre preferate, vom avea senzaţia că au efect vomitiv, că nu au fost preparate suficient, drept pentru care ne vor cădea greu „la stomac”, stimulând vezica biliară să producă mai multă fiere (că doar nu era să secrete miere!). Dacă însă discuţia o vom purta sub forma unui picnic ce are loc pe iarba verde a sufletului, scăldaţi de razele calde ale bunătăţii, ne vom putea bucura cu toţii de hrana adusă de cei ieşiţi în natură, iar concluziile vor putea fi asimilate în mod firesc sub forma unor principii nutritive care vor contribui la dezvoltarea şi devenirea noastră ca oameni.
Cine dă, culege! Probabil că singura persoană care detestă maxima asta este boxerul, al cărui motto este: „Mai bine dai decât să primeşti!” Dacă la început dăm din ceea ce avem, mai apoi vom da din ceea ce suntem, după cum spunea atât de profund părintele Arsenie Boca. Nici nu trebuie să oferim foarte mult atâta timp cât gestul nostru porneşte din inimă: mai bine lucruri mici făcute din dragoste decât lucruri mari făcute din interes. Ca să avem ochi frumoşi, nu trebuie neapărat să ne pensăm sprâncenele sau să ne fardăm – e suficient să privim binele din ceilalţi. Ca să avem buze frumoase, nu trebuie să ne dăm cu ruj sau să le conturăm – e suficient să rostim vorbe frumoase. Se pare că sexul frumos şi metrosexualii au un avantaj la capitolul ăsta…
Întinde-i mâna celui care îţi cere ajutorul. S-ar putea să fii singurul care o face… Asta m-a dus cu gândul la un film extraordinar – „Pay it forward (Dă mai departe)” – în care eroul era un puşti de 10 ani care, pentru ora de Sociologie, a venit cu ideea ca fiecare om să ajute trei persoane aflate în nevoie, fără să primească nimic în schimb, singura condiţie fiind aceea ca, la rândul lor, să ajute alte trei persoane aflate în dificultate fără ca gestul lor să le fie returnat. Doza de bunătate răspândită ar fi urmat să crească exponenţial!
Cât de important este să construim poduri între noi și cei din jur, pe care să transmitem din frumuseţile sufletului și spiritului nostru! Cât de solide ar deveni capetele de pod dacă ne-am dezvolta obiceiul de a-i întreba periodic pe cei din jurul nostru: „Te pot ajuta cu ceva? ” Simpla întrebare ar aduce lumină în ochii lor… Se întâmplă, însă, de multe ori ca forţa centripetă care ne guvernează gândurile, simţirile și acţiunile noastre să fie mult mai puternică decât acea forţă centrifugă îndreptată către ceilalţi, acţionată de empatie și generozitate. Drept urmare, lumina din privirea lor se stinge treptat, iar uneori chiar îi putem auzi fredonându-l pe Dan Spătaru: „N-am să bat la porţi închise iară,/ Nu-ţi feri privirea…”
Viaţa este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Felul în care o trăim este darul nostru pentru cei din jur. Poate fi un cadou precum cele de sub bradul de Crăciun, aşteptate cu emoţie şi deschise cu atâta bucurie pentru că acolo găsim întotdeauna ceea ce ne-am dorit. Le putem oferi, însă, doar cutii goale pentru că am preferat să le umplem pe ale noastre. Să nu ajungem într-o astfel de ipostază! Cu toţii suntem milionari în relaţiile interumane. Depinde doar de noi ce facem cu această bogăţie: o împărţim sau o păstrăm pentru noi cu zgârcenie. Până la urmă, nu ceea ce am adunat, ci ceea ce am răspândit în jurul nostru contează cu adevărat. Şi nu are cum să nu rămână parfum pe mâna celui care a oferit un braţ de flori…
Nu fi dulce, te vor mânca! Nu fi amar, te vor scuipa!
Nu ştiu dacă proverbul acesta evreiesc a apărut înainte sau după Al Doilea Război Mondial. Cert este că exprimă un mare adevăr, de care ne ne izbim cu toţii în viaţă: este imposibil să îi mulţumeşti pe toţi sau pe unul singur, dar în proporţie de 100%! Se spune că cel care a reuşit asta a murit înainte de a se naşte…
Maxima de mai sus îndeamnă la moderaţie în încercarea de a ne găsi locul nostru în universul uman. Relaţionarea cu cei din jur fiind dublu condiţionată (de noi, pe de o parte, şi de cei cu care venim în contact), devine esenţial să ţinem cont nu doar de propria persoană, ci şi de ceilalţi. Prea multe calităţi afişate vor genera de bună seamă invidie; prea puţine vor atrage indiferenţă… Drept urmare, ar fi ideal ca în toate acţiunile noastre să avem în vedere „Dreapta măsură” a unuia dintre mulţii anonimi care au lăsat omenirii atâtea bogăţii literare:
„Un pic de durere te face profund,
Mai multă durere te afundă prea mult.
C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,
Cu multă avere n-ai somn și te-apasă.
Un pic de împlinire te face mai bun,
Prea multă împlinire te face nebun!
Un pic de putere te face mai tare,
Prea multă putere pe alţii îi doare!
C-un pic de respect ești încrezător,
Cu prea mult respect devii sfidător!
Un pic de-ngrijire te ţine mai bine,
Prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire!
C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă,
Dar dacă ai trei – n-ai masă, n-ai casă!
Păstrează, creștine, măsura în toate,
„Deloc” nu e bine, iar „prea mult” te-abate
Incet, dar și sigur, de la pocăinţă
Și te pricopsește c-o altă credinţă!”
Faptul că omul este creaţia lui Dumnezeu se vede până în cele mai mici detalii ale felului în care a fost plămădit. Şi o să mă refer, apropos de maxima de mai sus, la modalitatea în care se percep gusturile. Receptorii pentru senzaţia de dulce sunt situaţi la vârful limbii, iar cei pentru senzaţia de amar la baza ei. Credeţi cumva că e o întâmplare? Omul este un amestec variabil de dulce cu amar. Interacţiunea dintre două persoane necunoscute activează instinctiv la fiecare dintre ei reflexul înnăscut prin care descopereau lumea încă de mici: tot ce era nou trebuia gustat. E un truism faptul că încercăm de fiecare dată să lăsăm celor din jur o impresie bună, motiv pentru care ne străduim să ne decantăm personalitatea şi să oferim anturajului să bea din ea câte un pahar-două. Amarul din noi, având o greutate moleculară mai mare decât dulcele, va fi primul care se va sedimenta, astfel încât ceea ce vor simţi la început cei din jur va fi gustul dulce al fiinţei noastre, cu atât mai mult cu cât receptorii pentru el sunt localizaţi la vârful limbii. Dacă vor fi şi ceva impurităţi amare, la început acestea nu se simt având în vedere că receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii.
Probleme apar cu cei care ne devin tot mai apropiaţi, care ajung să ne preţuiască, eventual chiar să ne iubească, întrucât ei par a fi tot timpul însetaţi. Adăpându-se din personalitatea noastră, vom ajunge la un moment dat către baza ei, acolo unde s-a sedimentat amarul şi, invariabil, le vom da să guste şi din el… Iar uneori senzaţia este atât de intensă încât vom fi scuipaţi! Aceasta, zic eu, este explicaţia cugetării: „Vrei să admiri un om? Priveşte-l de departe… Vrei să cunoşti un om? Priveşte-l de aproape…” Până la urmă, gusturile nu se discută, se savurează!
O categorie aparte o reprezintă oamenii care se iubesc. Se pare că îndrăgostiţii pur și simplu nu mai percep gustul amar datorită chimiei care are loc între ei, fenomen responsabil de transformarea subită a receptorilor pentru gust amar în receptori pentru gust dulce. Este şi motivul adăpării insaţiabile din tot amestecul de calităţi şi defecte al persoanei iubite. Cam după trei ani , metamorfoza receptorilor dispare, iar gustul amar poate fi perceput din nou. De obicei, după o atât de lungă perioadă, cei doi sunt legaţi suplimentar printr-o hârtie înmuiată timp de o lună în miere, denumită certificat de căsătorie, astfel încât amarul resimţit nu mai este atât de puternic. Prin urmare, nu mai eşti nici înghiţit, nici scuipat. Pe scurt, eşti molfăit!
Dragostea este ceaţa care ia naştere din aburii suspinelor…
Bătăi de inimă pentru dureri de cap – ar fi una din definiţiile iubirii. Nu ştiu cum e în cazul vostru, dar eu nu cunosc nici o persoană care să fi luat vreun medicament pentru o aşa cefalee… Sentiment care vine în galop şi pleacă în vârful picioarelor – asta ar fi o altă definiţie. Nu ştiu dacă are legătură cu acel zgomot de galop care se aude cu stetoscopul în unele boli de inimă și pe care semiologii de la Clinica Medicală II ni l-au descris în anul III de Medicină (şi au făcut-o foarte bine – erau tineri cu toţii şi cu siguranţă îndrăgostiţi lulea, mai ales că printre ei exista şi un Romeo…). Dar ştiu că asupra mea a avut impactul unei herghelii de cai ce s-a trezit să tropăie prin sufletul meu! Din fericire, sunt tot acolo, nechezând frenetic în fiecare zi…
Marele profesor Haţieganu spunea că cea mai gravă boală este dragostea pentru că pune la pat două persoane deodată! În cazul lor, nu cred că gravitaţia poate fi incriminată vreo clipă… S-a dovedit faptul că îndrăgostiţii suferă frecvent de insomnii, etiologia acesteia fiind încă motiv de dispută între cercetători: unii susţin că un pat confortabil cu două persoane înfierbântate care se iubesc nu are cum să inducă somnolenţă (!), alţii afirmă că insomnia are legătură cu faptul că, realizând în sfârșit că ceea ce li se întâmplă este mai frumos decât visele (Touch my soul, you know how, Andante, Andante…), îndrăgostiţii pur și simplu nu își mai doresc să doarmă…
Tot de la Semiologie am învăţat cum se numeşte manifestarea clinică a dulcei poveri retrosternale pe care fiecare îndrăgostit a simţit-o de atâtea ori: dispnee (sau oftat, în limbaj neacademic). Şi, binenţeles, manifestările asociate: tahicardie, midriază, frisoane, tremor esenţial, tahipnee şi da, respiraţii dogoritoare… Aşa încât data viitoare când o ceaţă densă va învălui maşina în care vă aflaţi, nu lăsaţi asta să vă indispună – pur şi simplu în jur se află foarte mulţi îndrăgostiţi!
–––––––––––
Dan ORGA-DUMITRIU
Sibiu, 25 noiembrie 2017