Baractaru, Mihai V. (n. la 18 apr. 1915 în com. Oşeşti, jud. Vaslui) – inginer agronom; inovator, cercetător, publicist. A efectuat vizite de documentare în URSS şi Ungaria, pentru schimburi de experienţă. A lucrat ca şef al Secţiei Agricole din raionul Oceakov – Transnistria (1943-1944), şef al Centrului Viticol Drăgăşani (1945-1947), şef al Ocolului Viticol Drăgăşani (1948-1949), inginer agronom la Staţiunea Viticolă Experimentală Drăgăşani şi totodată – şeful Secţiei Agricole şi vicepreşedinte al Sfatului Popular al raionului Drăgăşani (1958-1961) şi cercetător ştiinţific principal la staţiunea viticolă menţionată (1961-1982). Ca veteran din cel de-Al Doilea Război Mondial (a luptat până la căderea Odessei),
a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, iar pentru meritele sale, a primit diferite alte medalii şi ordine, în număr de nouă. În perioada 1962-1965, a fost propus deputat în Marea Adunare Naţională şi i s-a acordat titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Contribuţii însemnate la refacerea vechilor plantaţii de pomi şi la armonizarea speciilor, producerea materialului săditor în pepinierele proprii, extinderea suprafeţelor cu legume şi zarzavaturi, microraionarea viticulturii în Podgoria Drăgăşani, producerea viţelor altoite etc. A participat la pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor, la centrele republicane de la Crevedia, Ploieşti-Stoineşti, Craiova, Galaţi etc. A publicat 12 broşuri de îndrumare şi promovare (Producerea viţelor altoite în Regiunea Argeş – 1963, Viţa de vie de pe lângă casă – 1968 ş.a.), 24 de de studii în „Anale” şi în volume colective, 5 pliante şi planşe etc. Brevet de inovaţie pentru „Adaptarea grajdurilor şi magaziilor la altoitul şi forţatul viţelor altoite” (1964).
Barbu, Teodor (n. 14 oct. 1938, com. Voiceşti, jud. Vâlcea) – tehnician constructor; poet, publicist, animator cultural. Tehnician constructor la Institutul Proiect Bucureşti (1956-1957) şi la Institutul de Proiectare Proiect din Piteşti (1957-1958); şef atelier Proiectări la FINCA (Fabrica de Încălţăminte) Drăgăşani (1968-1989). Între 1970-1980, a lucrat ca profesor (cu o jumătate de normă) la Şcoala Generală „1 Mai” din Drăgăşani. Începând cu anul 1984, până în 1995, s-a ocupat (împreună cu Aurelian Drăguşin) de elaborarea şi editarea revistei „Convorbiri drăgăşănene”, ale cărei prime numere au apărut prin heliografiere sau xeroxare. Redactor-şef la „Rusidava culturală” (2003-2004), redactor la „Actualitatea drăgăşăneană” (1992-1997). Între 1994-2004, a fost preşedintele Cenaclului „Gib Mihăescu” din Drăgăşani. Membru fondator (din 1990) al Fundaţiei „Gib Mihăescu” – Drăgăşani. Redactor şi colaborator la Monografia municipiului Drăgăşani (2004) şi la Monografia Şcolii „Tudor Vladimirescu” din Drăgăşani (2008).
În anul 2011, a publicat volumul de versuri Balansoarul cu vise, bine primit de confraţii drăgăşăneni.
Bălaşa, Dumitru M. (n. la 1 aug. 1911 în cătunul Dealu-Mare din com. Guşoieni, jud. Vâlcea – m. 22 decembrie 2002, Drăgăşani) – teolog (absolvent Magna cum laude al Facultăţii de Teologie din Bucureşti); istoric, slavist, scriitor, publicist, tracolog. În timpul studiilor de seminarist, a înfiinţat publicaţia „Foaia literară”. În 1939, s-a mutat la Craiova, ca preot la parohia „Sf. Nicolae” – Ungureni. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost pe front, îndeplinind cu har şi curaj misiunea de preot militar. După război, a fost urmărit de fosta Securitate şi condamnat la 5 ani de temniţă grea, pentru „uneltire împotriva statului”. Secretar de redacţie la fosta revistă de istorie „Oltenia” (înfiinţată de el împreună cu mentorul său – N. Plopşor), secretar al Institutului de Istorie Naţională – filiala Oltenia, secretar de redacţie la publicaţia Monografia judeţului Dolj (13 volume), redactor (1967-1974) la revista „Mitropolia Olteniei” (fiind invitat special de Firmilian – mitropolitul de atunci al Olteniei, ca să revigoreze revista); a răspuns, de asemenea, de „Mitropolia Olteniei”. În 1983, i-a fost confiscată biblioteca personală şi o serie de manuscrise. Membru al Asociaţiei Slaviştilor din RSR, al Societăţii de Studii Istorice din România, al Societăţii de Ştiinţe Filologice etc. Cercetător şi creator polivalent şi prolific, cu lucrări de referinţă sau de notorietate în domeniul istoriei bisericeşti, în cel al istoriei laice, al literaturii, al slavisticii (a descoperit şi publicat, primul, Cronica murală de la Bucovăţ în limba slavă), al tracologiei etc. În anul 1997 a întemeiat la Suteşti, împreună cu pr. Ion Marinescu, Fundaţia Culturală „Dokiana”, în cadrul căreia au editat revista cu acelaşi nume. Principal promotor al traco-dacismului, pe linia lui N. Densusianu şi Napoleon Săvescu, domeniu în care şi-a făcut numeroşi discipoli (şi imitatori), în special dintre vâlceni. Preşedinte de onoare al Academiei Dacoromâne.
Lucrări publicate: Regina nopţii – piesă de teatru (1930), Despre familia lui Alexandru al II-lea Voievod … (1944), Schitul Iezerul (1948) ; Mânăstirea Tismana, vatră străbună (1983), De la Zalmoxis la Iisus Hristos (1993, ed. a II-a – 2005), Codicele de la Suteşti (1999), Dacii de-a lungul mileniilor (2000), Roma Veche. Cronică ortodoxă daco-română (1999), Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei (2001; ed. a II-a, 2003, cu titlu inversat: Istoria Dacoromâniei sau Ţara Soarelui), Marele atentat al Apusului papal împotriva independenţei daco-românilor (2007);, Suteşti – Repere istorice (1995; ed. a II-a, 2001). În colaborare (împreună cu N. Stoicescu): Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764-1815) (1987) (EIR, pag. 48; OSCA/1, pag. 43-45; ME I, pag. 15-16, Preotul Bălaşa – „Patriarhul de Drăgăşani” la 90 de ani, 2001; Părintele Dumitru Bălaşa – O viaţă în slujba crucii şi a neamului DacoRomân, 2009).
Bălăşoiu, Gheorghe (n. 1887, în Gârdeşti – Drăgăşani). Cântăreţ bisericesc, funcţionând succesiv la bisericile din Călina, Capul Dealului şi apoi la Mânăstirea Dobruşa, de unde se va pensiona. În 1913 şi 1925, i-au apărut la Tipografia Curechianu din Drăgăşani, două plachete de versuri în stil popular: Războiul balcanic în versuri şi Războiul european compus în poezii, cuprinzând ipostaze din campaniile petrecute de el în Primul Război Mondial şi alcătuite, după mărturisirile sale, „stând cu pieptul pe fundul tranşeelor, pe front unde am luat parte, citindu-le la camarazii mei când aveam timp disponibil şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat şi am câştigat ceea ce doream”.
Bogardo (Bogordo), Alfredo (n. la 5 oct. 1908 în Drăgăşani, pe aceeaşi stradă, fostă Martiri, unde s-a născut Gib; m. decembrie 1969, Milano). Printre altele, a studiat la şcoala Confesională a Bărăţiei (catolice) din Râmnic. Părinţii săi erau italieni, originari din Loco Rotondo – ţinutul Bari din sudul Italiei. Tatăl său – Giuseppe Iosif, cunoscut ca antreprenor de construcţii, meşter, „zidar”, „tâmplar”, „sculptor”, a deschis primul depozit de cherestea din Drăgăşani – spun actele oficiale ce se păstrează din acea vreme – şi de la el ne-au rămas construcţii care au dăinuit în timp. În 1920, Alfredo şi fratele său Armando vor fi duşi de tatăl lor în Italia, pentru a-şi continua studiile. Aici, îşi termină cu strălucire studiile liceale. În 1928, ocupă un post de corector la Milano, unde va rămâne definitiv. În anul 1931, a publicat primul său roman sportiv Dalila inamorata, urmat de Sportul în anul 2000 şi S-a furat echipa naţională (1932), Clasificarea fatală (1935) – apărută în mai multe ediţii, ultima în 1937 – şi Mingea fermecată în 1935. Romanul Clasificarea fatală a apărut şi în româneşte, în foileton, în ziarul „Universul sport”, începând cu nr. 164/30 august 1938, în traducerea lui Toma Alexandrescu, care îi face şi o prezentare interesantă romancierului „născut pe plaiurile noastre”, luat ca model de scriitor dedicat integral literaturii sportive. În anul 1938, scriitorul a venit la Drăgăşani să-şi revadă prietenii din copilărie şi să-şi perfecteze contractul pentru traducerea romanului. În cele câteva zile cât a stat aici, a colindat oraşul şi împrejurimile, căutându-şi prietenii de altădată. Purta cu sine o carte – Passagi rumeni a lui G. Gerenzani (tipărită la Torino în 1931), care prezenta pitorescul ţării noastre şi un volum Candidat fără noroc, al lui D. D. Pătrăşcanu, prima sa lectură literară românească, după cum mărturisea atunci. Ţinea şi un jurnal, cu unele însemnări în româneşte. „E atâta linişte şi senin aici la Drăgăşani; nu se uită atâtea lucruri minunate … Am să revin, poate, cândva, deşi nori grei se abat desupra Europei, se întrevăd ameninţători, din ce în ce mai mult…” spunea el într-o scrisoare, după întoarcerea în Italia. Din păcate, n-avea să mai revină; fiind mobilizat, războiul i-a retezat această posibilitate. A avut şansa să supravieţuiască regimului Mussolini. După război, a fost redactor la ziarul „Avanti” al Partidului Socialist Italian al lui Pietro Neni. Cu romanele Questa maladete guerra şi Ancora due ore d’Italia, a abordat un gen nou, în care s-a dovedit a fi un „maestro”, ultimul fiind premiat la un concurs al romanului modern italian. A murit în decembrie 1969, departe de ai lui, păstrând la căpătâi fotografia casei cu plopi din Drăgăşaniul natal. Dintre urmaşii familiei Bogardo, ne mândrim astăzi cu compozitorul Florin Bogardo, fiul lui Orenze (decedat în 2010) – unul dintre copiii lui Giuseppe.
Brânaru, Marin (n. 15 martie 1929, satul Mazili – com. Suteşti, jud. Vâlcea) – teolog şi muzicolog (cu dublă licenţă); folclorist, animator cultural, diplomat în arte. Specializări postuniversitare (1955, 1967, 1969) la Bucureşti. Diacon onorific la Catedrala mitropolitană „Sf. Dumitru” din Craiova. Carieră didactică în învăţământul preuniversitar, ca profesor de muzică. Membru în Consiliul de conducere al Societăţii Profesorilor de Muzică din România (din 1972); membru al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni; dirijor al Corului Casei de Cultură din Drăgăşani (1956-1991) etc.
Cărţi publicate (selectiv): Frumos curgi, Argeş, la vale, culegere de cântece populare din Oltenia şi Muntenia, însoţite şi de partiturile muzicale (1968), Oltean mândru şi voinic, cântece populare (1969), Sunt vâlceancă de pe Olt – cântece interpretate de Maria Ciobanu (1972), De mic mi-a plăcut să cânt – cântece interpretate de I. Dolănescu (1974), Cântece de pe Olt (vol. I – 1974, vol. II – 1979), Balade populare româneşti (1984) etc. A îngrijit mai multe culegeri de folclor. Premii şi distincţii obţinute: Premiul I pe ţară şi Premiul special al Ministerului Învăţământului şi Educaţiei, la Concursul artistic al formaţiilor corale şcolare (1971); Premiul I şi Trofeul „Ion Vidu” – la Concursul formaţiilor corale (Lugoj, 1972); Medalia de aur şi titlul de Laureat al Concursului coral interjudeţean „Patrium Carmen”, organizat de TVR pe durata a 4 ani (1971-1974) etc. (DF II, pag. 58-59; OSCA I, pag. 58-60).
Bucă, Marin (n. 22 iulie 1933, Drăgăşani – Vâlcea) – lingvist, cercetător, publicist. Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Probleme actuale ale sinonimiei lexicale (1969). Profesor la Facultatea de Vest din Timişoara, specialist în lexicologie şi semantică. A împletit permanent activitatea didactică, cu cea de cercetare
Cărţi publicate: Dicţionar şcolar de neologisme (2003), Dicţionar de antonime (2005; ed. a II-a, 2008), Enciclopedia gândirii aforistice româneşti (2006), Dicţionar explicativ şcolar (2006), Dicţionar de arhaisme şi regionalisme (2007), Dicţionar de metafore (2007), Dicţionar de epitete (2007), Dicţionar de expresii româneşti (2007), Dicţionar de cuvinte compuse (2008), Dicţionar de paronime (2009), Dicţionar de antonime (2009) etc. În colaborare: Gramatica practică a limbii ruse (1980), Dicţionar de sinonime rus-român, Antonimele limbii ruse Probleme de semasiologie etc. (DLFR, pag. 79; OSCA I, pag. 64-65).
Buterez, Marin Ştefan (n. 21 febr. 1906 în Călăraşi – m. febr. 1999, înmormântat la Drăgăşani) – general (r), jurist. A intrat în jandarmerie la 1 apr. 1930, după ce o vreme (1929-1930) activase ca sublocotenent în Regimentul 10 Vânători Tighina Funcţii de conducere şi activitate didactică în domeniu. Între 1 sept. – 20 dec. 1939, a funcţionat ca profesor şi comandant la Şcoala de Subofiţeri Jandarmi Drăgăşani, perioadă în care a fost detaşat de trei ori la Bucureşti, participând la luptele împotriva legionarilor; împreună cu toată Şcoala de Subofiţeri din Drăgăşani, detaşată la Bucureşti în ziua de 22 ian. 1941, unde, „în calitate de comandant al Companiei a 3-a Elevi, a contribuit la lichidarea rebeliunii legionare” (Gorjan-Suciu, 2009, 159). În 1944, a fost comandantul unui detaşament compus din companiile 1 şi 5 elevi din Şcoala de Subofiţeri de Jandarmi de la Drăgăşani şi a dus greul luptelor din zilele de 26, 27 şi 28 august, contra trupelor hitleriste comandate de gen. Gerstenberg, care voiau să ocupe Bucureştiul şi să aresteze guvernul Sănătescu pentru a instala un altul, prohitlerist. După război, în 1947, noul sistem politic l-a împins la marginea societăţii, la fel cum a procedat cu mulţi alţii: arestat – fără mandat – în 5 mai 1947, apoi eliberat, a fost disponibilizat, urmărit, interogat. Şi-a căutat slujbă, dar la început i-a fost refuzată, de teama urmărilor. Profesor suplinitor la Prundeni şi Zlătărei (1948-1952). Între 1953 şi 1966, a lucrat ca muncitor necalificat la Staţiunea de Cercetări Viticole din Drăgăşani. Omul cu formaţie intelectuală complexă, n-a putut rămâne neutru la problemele domeniului în care lucra de circumstanţă şi a aprofundat cunoştinţe mai vechi privind fiziologia viţei de vie. Deşi nespecialist, a reuşit să descopere o varietate de viţă hermafrodită din soiul „Crâmpoşie”, descoperire excepţională, care a permis realizarea de plantaţii monosoi. Recunoaşterea meritelor şi onorurile i-au venit târziu, după 1972. După evenimentele din decembrie 1989, a fost avansat locotenent-colonel, iar în 1995 – general de brigadă (Gorjan-Suciu, Contribuţii, pag. 158-161).
Ceauşu, Constantin (n. la 1 febr. 1950 în com. Prundeni, jud. Vâlcea) – prof. de muzică; dirijor, compozitor, publicist. Carieră didactică: după ce, în 1973, a lucrat puţin timp la Liceul din Măciuca, va preda la Liceul Agricol şi la Şcoala Generală nr. 5 din Drăgăşani (1974-1979), apoi la Şcoala „1 Mai”, denumită ulterior – „Tudor Vladimirescu” (din 1979; din 2009, director adjunct). Între 1995-2008, a fost şi director la Casa de Cultură din Drăgăşani. În calitate de membru al unor jurii, de dirijor şi de solist instrumentist (fluier, ocarină, caval, cimpoi, nai), a participat la o serie de festivaluri de muzică naţionale şi internaţionale. Între 1972-2004: dirijor al Ansamblului „Strugurelul” din Drăgăşani. Membru al CREDIDAM şi colaborator al Uniunii Compozitorilor din România. Sprijinitor şi promotor al tinerilor.
Înregistrări de CD-uri, la studiouri de renume: „Electrecord”, „Radio România”, „Ionescu”. A publicat: Sus pe deal, la Drăgăşani (1993) – prelucrări folclorice pentru grupuri vocale; Cântec din inima mea – creaţii proprii (2005), Jos, pe Valea Oltului – prelucrări vocale (2008) ş.a.. Ca dirijor şi interpret, a obţinut numeroase premii (de regulă, I).
Cerăceanu, Constantin (n. la 29 oct. 1940 în or. Drăgăşani din jud. Vâlcea – m. 2000) – artist plastic. A lucrat o vreme ca vopsitor la Cooperativa „Sârguinţa” şi apoi la Combinatul pentru Industrializarea Lemnului Râmnicu-Vâlcea. În perioada 1960-1966, a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti – secţia Pictură. Din 1966, a lucrat ca profesor de desen la şcoala Generală nr. 4 din Râmnicu-Vâlcea, definitivându-se aici în învăţământ (1969). În ianuarie 1992, s-a pensionat din motive de sănătate, cu pierderea capacităţii de muncă, gr. II.
În anul 1996, pictorul Gheorghe Dican şi alţi prieteni i-au organizat o expoziţie la Râmnicu-Vâlcea, prima şi ultima ieşire în public a artistului în timpul vieţii sale; cu ocazia acesteia, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu-Vâlcea i-a achiziţionat 4 tablouri. În anul 2003, Galeria 12 i-a organizat o importantă expoziţie. (Constantin Cerăceanu 1940-2006, album; f. a, loc, ed. şi an).
Ciucă, Ion M. (n. 9 febr. 1950, com. Drăgoeşti – jud. Vâlcea) – istoric, cercetător, publicist; doctor în istorie (Magna cum laude) al Universităţii din Craiova, cu teza Viaţa politică din judeţul Vâlcea în perioada interbelică (2007). Carieră didactică în învăţământul preuniversitar. Realizări (descoperiri) în domeniul arheologiei zonei Drăgăşani.
Premii şi distincţii obţinute: Premiul de excelenţă pentru volumul Priorităţi istorice vâlcene (2006), Diploma şi medalia „Mihai Viteazul”, acordată de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, pentru contribuţii la studierea vieţii şi epocii lui Mihai Viteazul; gradaţia de merit pentru activitatea didactică depusă (din 2000) etc. Lucrări publicate, în colaborare (selectiv): Luceafăr printre luceferi: Mihai Viteazul (2001), Drăgăşani – mormântul regimului fanariot (2001), Sate şi documente din zona Câmpu-Mare (2003), Priorităţi istorice vâlcene (2002), Un Athos românesc pe Valea Oltului (2003), Un mare ctitor ortodox, prinţ al limbii române – Matei Basarab (2004), Priorităţi istorice oltene şi romănăţene (2006), Flăcări pe Olt – 1907 (2007), Personalităţi drăgăşănene; preotul-profesor Gheorghe Sachelarie (2009) etc.
Condei, Gheorghe (n. 20 oct. 1933, Drăgăşani – Vâlcea) – inginer horticultor; cercetător, publicist. Specializări la Montpellier, Colmar, Bordeaux şi Angers; doctor în agronomie, cu teza Cercetări privind nutriţia minerală cu azot a viţei de vie şi fertilizarea raţională cu acest element. A lucrat în calitate de cercetător (unde a urcat toate gradele acestui domeniu) la Staţiunea Viticolă din Drăgăşani. Împreună cu ing. dr. Victoria Lepădatu, a brevetat – obţinând omologarea lor – soiurile vinifere de struguri „Victoria” (1978, 1987) şi „Azur” (1984, 1987) şi două secvenţe tehnologice: Sisteme integrate de întreţinere a solului şi combaterea buruienilor din vii (1991); Organizarea agrochimică a relaţiei sol-viţă de vie, prin elaborarea tabelelor şi nomogramelor agrochimice (1992). Membru al mai multor organisme profesionale: ASAS, SRH, ISTRO etc. Decorat cu ordine ale Consiliului de Stat – „Meritul Ştiinţific” şi „Meritul Agricol” – şi premiat cu numeroase diplome de onoare şi de excelenţă.
Cărţi publicate: Cultura plantelor (agricultură) (1967); în colaborare: Tabele şi nomograme agrochimice (1982) ş. a. (Monografia Drăgăşani, pag. 396).
Corbul, Vintilă (numele întreg: Popescu, Vintilă-Corbu Economu) (n. 26 mai 1916, Bucureşti – m. 30 ian. 2008, Paris) – jurist, istoric, romancier, publicist, scenarist, traducător. Copilăria şi tinereţea i-au fost legate de Drăgăşani (unde părinţii şi moşii săi au avut proprietăţi), vacanţele petrecându-le la conacul familiei din satul Corbi-Suteşti şi în oraşul Drăgăşani – la Bibi Dumitriu şi Mira Dinovici, verii lui primari. Tatăl său, Constantin Popescu-Corbul, general de artilerie, fost viceguvernator al Transnistriei, a murit în închisoarea de la Văcăreşti în anul 1967. A început să scrie încă din adolescenţă: Babel Palace este scris la 16 ani, iar Sclavii pământului – al doilea roman, la numai 18 ani, … şi ultima carte publicată înainte de a fi trecut de către comunişti pe lista scriitorilor interzişi. A părăsit România în 1979, stabilindu-se la Paris. La 12 martie 2004, a fost decorat de preşedintele României, Ion Iliescu, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de ofiţer.
Romane publicate (selectiv): Cenuşă şi orhidee la New York, cu Eugen Burada (1969); Cavalcadă în iad, – 2 vol. (1982), Căderea Constantinopolului – 2 vol. (1976-1977, creaţia cu cel mai mare succes, a lui Vintilă Corbul şi, totodată, cea mai vândută carte din beletristica românească, numai la primul tiraj având vânzări de 192.000 de exemplare. Editată în franceză, greacă, arabă, iar în Franţa a fost difuzată şi sub formă de teatru radiofonic); Dinastia Sunderland – Beauclair – Idolii de aur – 3 volume (1967-1979); Uragan asupra Europei, cu Eugen Burada (1979); Babel Palace (1942); Oameni în Rolls-Royce, cu Eugen Burada (1993); Iubirile imposibile ale lui Petronius (1993); Groaza vine de pretutindeni, cu Eugen Burada (1993) etc. Scenarii de film: Nea Mărin miliardar – 1979 (în colaborare cu Eugen Burada şi Amza Pellea), Revanşa, Un comisar acuză, Duelul, Miliarde şi picioare lungi – ultimul scenariu, după cartea sa omonimă, încă neecranizat. Traduceri (unele împreună cu Ioana Corbul) din Dreiser, Sillitoe, Norman Mailer, Bromfield ş. a. (DGLR, pag. 379-380).
Diaconu, Dumitru (n. 25 sept. 1955, în com. Amărăşti, jud. Vâlcea) – jurist, cercetător. Doctor în drept public internaţional, al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu teza: Drept internaţional penal (1997). Învăţător la Amărăşti (1975-1980); avocet în Baroul Petroşani (1984-1985), procuror şi apoi judecător la Drăgăşani (1985-1995); judecător la Tribunalul Argeş (1995-1998); vicepreşedinte la Curtea de Apel Piteşti (din 1998). În paralel, activitate universitară la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti – Facultatea de Drept, filiala Râmnicu-Vâlcea şi la Universitatea din Piteşti. Lucrări publicate: Drept internaţional public, vol. I şi II (2005), Problematica palestiniană până la fondarea statului Israel (1998) Drept internaţional penal (1998), Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate (1999). (OSCA II, pag. 113).
Dinovici, Dumitru (n. la 16 iunie 1878 în com. Giurgiţa din jud. Dolj – m. la 21 febr. 1931, Drăgăşani?) – medic veterinar. A fost trimis de Statul Român să studieze, ca bursier, la şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Torino – Italia, pe care o absolvă la 15 iulie 1903, cu diplomă de licenţă – Dottore in zooiatria, di lauri (Doctor în medicina veterinară, cu lauri), echivalată, în ţară, în acelaşi an; se specializase îndeosebi în domeniul bolilor contagioase la animale. Între 1903-1913, a lucrat la Serviciul de Control al Laptelui, din Bucureşti. În 1913, la cererea sa, a fost transferat ca medic veterinar, la Circumscripţia a II-a Veterinară din Drăgăşani – jud. Vâlcea, unde şi-a exercitat în mod exemplar profesia. Aici, a divorţat de prima soţie, căsătorindu-se cu văduva Elena Voiculescu (fostă Popescu), cu care a avut o fiică – Paulina (viitoarea soţie a generalului Buterez). În acelaşi an, a fost mobilizat şi a participat la toate campanile grele din acel an şi apoi din 1916-1918. Condiţiile grele din campaniile de pe front, au dus la îmbolnăvirea sa, prin contactarea unui emfizem pulmonar care i-a zdruncinat sănătatea, boala urmărindu-l toată viaţa. O adeverinţă eliberată şi semnată de medicul primar Constantin Basarabescu – veterinaral oraşului Râmnicu-Vâlcea, atestă, prntre altele, că în anul 1930, dr. Dumitru Dinovici era medic primar la Circumscripţia a II-a Veterinară Drăgăşani.
Drăghici, Ionuţ-Cosmin (n. la 19 febr. 1990 în Drăgăşani, jud. Vâlcea) – student la Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologie Ortodoxă; cercetător, publicist. Membru fondator al Cenaclului Ştiinţific “Rusidava” din cadrul CN „Gib Mihăescu” Drăgăşani şi redactor la revista de cultură „Dokiana”. Pentru scurt timp, a îndeplinit funcţia de preşedinte al subfilialei Drăgăşani a Asociaţiei “Cultul Eroilor” – Filiala Vâlcea (2009). I-au fost acordate Diploma de excelenţă din partea CN “Gib Mihăescu” – Drăgăşani şi Diploma de merit din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Este autorul monografiei Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu – Drăgăşani (2009).
Drăguşin, Aurelian (n. la 16 mai 1955 în Craiova – m. 8 sept. 1992; copilăria şi şcoala generală, în com. Mădulari-Beica, jud. Vâlcea) – sociolog; poet, epigramist, publicist, animator cultural. Ca licean la Liceul Teoretic din Drăgăşani, între 1970-1974, publică versuri în revista şcolii, la care susţine rubrica „Poşta redacţiei”. În 1974, a fost laureat pe ţară la concursul literar „Tinere condeie”. După absolvirea facultăţii, a lucrat la Şcoala nr. 2 din Drăgăşani (actuala „Tudor Vladimirescu”) şi la Liceul Industrial din Drăgăşani. Colaborează la revista „Convorbiri drăgăşănene”, încă de la apariţia acesteia (1982), al cărei director a fost de la început, semnând editorialele. În 1986, s-a transferat la Liceul Industrial (în prezent, Colegiul Naţional „Gib Mihăescu”) din oraşul vinului. În 1980, a preluat (de la Emil Istocescu, numit director al liceului menţionat) conducerea Cenaclului literar „Gib Mihăescu” de pe lângă Casa de Cultură din Drăgăşani – instituţie la care se dovedeşte un fervent animator cultural. Din 1991, a făcut parte din colectivul Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, care elabora programa de învăţământ şi manualele pentru licee, la obiectul sociologie, ale acelei perioade. A scris scenarii pe texte proprii şi a realizat regia multor spectacole literar-artistice: Masa tăcerii, Coloana infinită, Războiul Independenţei etc. „Şi-a consumat existenţa arzând cu toată fiinţa şi puterea de muncă, precum o torţă” (Em. Istocescu). În 1989, a fost ales lider al Sindicatului din Învăţământ şi vicepreşedinte al celui similar de la judeţ. Îşi doarme somnul de veci în cimitirul din comuna natală – Mădulari.
(Marin Bulugea, Aurelian Drăguşin. Documentar, Râmnicu-Vâlcea, 1992, în colecţia „Antologia artei vâlcene” (1). În afară de documentarul propriu-zis, în paginile 7-12 sunt publicate Zece inedite – Poezii de Aurelian Drăguşin; Marin Bulugea, In memoriam Aurelian Drăguşin (1966-1992), în „Actualitatea drăgăşăneană”/ 27 sept. 3 oct. 2011, pag. 12).
Dumitrescu, Dumitru (Tică) (n. 6 oct. 1921, în oraşul Drăgăşani, Vâlcea – m. în mai 2002, Râmnicu-Vâlcea, unde s-a stabilit cu familia în 1929) – actor. A studiat arta teatrală la Şcoala Populară de Artă din Râmnicu-Vâlcea (anul absolvirii: 1970) şi Institutul de Actorie din Piteşti (1975). Între 1945-1968, deţine diferite funcţii, printre care pe aceea de şef de cabinet la Prefectura Vâlcea (1946-1948). În anul 1945, pe când era responsabil cultural al Sindicatului Funcţionarilor Publici, a luat legătura cu animatorul teatrului din Râmnicu-Vâlcea, dr. Constantin Georgescu, care închegase o formaţie de teatru. În urma unor verificări interpretative, a fost admis şi a devenit component al formaţiei de teatru din reşedinţa judeţului, calitate în care va da viaţă, cu mult talent, unei serii întregi de personaje, printre care: Georges Duduleanu din piesa Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, Moş Toma din Vlaicu şi feciorii lui de Lucia Demetrius, Iorgu Langada din …Escu de Tudor Muşatescu, Dick Scott din Dincolo de zare de Eugene O’ Neill, Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, şeful de gară din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, inspectorul de siguranţă din Înainte de revărsatul zorilor de Doru Moţoc ş. a. A fost prezent în spectacolele Ansamblului de Estradă: Critică la microfon; Cu estrada pe teren; Cântaţi cu noi; Estrada în carnaval; Miniaturi pe portativ. Începând cu anul 1968, în regia lui Dodo Ionescu de la Teatrul de Operă din Bucureşti, au fost puse în scenă: opereta Mam’zelle Nitouche, de Florimond Hervé, interpretând rolul directorului teatrului; opereta Vânzătorul de păsări, de Karl Zeller, (baronul Weps); comedia muzicală Cele două orfeline, de H. Mălineanu (rolul lui Madame Frochard, în travesti) ş.a. Laureat al numeroase premii şi medalii în cadrul diferitelor festivaluri şi concursuri naţionale ale formaţiilor artistice de amatori, Are meritul deosebit de a se fi numărat printre acele nume de neuitat din epoca teatrului vâlcean (ME II, pag. 61-62; OSCA II, pag. 135-136).
Filipescu, Ştefan S. (n. 1856, la Drăgăşani – 1921) – om politic, fruntaş al partidului liberal din judeţ; deputat şi senator, mare moşier; a influenţat viaţa politică locală până în anul 1920. De la el, a rămas o arhivă relativ bogată, cuprinzând documente dintre anii 1886-1949. În preajma morţii sale, a lăsat prin testament municipalităţii Drăgăşani, două clădiri în oraş şi o moşie în Livezile. (VDE/2, pag. 128; www.dragasani-vl.ro/).
Fira, Gheorghe (n. 12 martie 1886 în com. Zlătărei din jud. Vâlcea – m. nob. 1936, Fălticeni) – muzicolog, folclorist, cercetător, publicist. A funcţionat ca învăţător în comuna Ştefăneşti (jud. Vâlcea) timp de 9 ani (1907-1916), perioadă în care şi-a început activitatea de folclorist, favorizată şi de relativ frecventa schimbare a locurilor de muncă prin diferite localităţi din ţară (Iaşi, Suceava, Fălticeni etc.); participant la Primul Război Mondial, fiind rănit; internat într-un spital de campanie, s-a îndrăgostit de sora care îl îngrijea, aceasta devenindu-i soţie şi determinându-l să se stabilească în Fălticeni, unde va lucra ca profesor de muzică şi ca inspector şcolar, activând şi la Societatea „N. Gane” din localitate.
Volume publicate, în colecţia „Din viaţa poporului român”: Cântece şi hore (vol. XXXI – 1916), Nunta în judeţul Vâlcea, cu o prefaţă de C. Brăiloiu (1928); în colaborare (cu G. Ciauşanu şi C. N. Popescu): Culegere de folclor din judeţul Vâlcea şi împrejurimi (1928). (DF, pag. 193-194; DM, pag. 80; MA, pag. 201; OSCA/1, pag. 151; Monografia Drăgăşani, pag. 399).
Gazan („Cazan”), Tache. În 1947, la naţionalizare, atelierul din Drăgăşani al Tipografiei Curechianu a fost lichidat, iar utilajele transferate la Râmnicu-Vâlcea. Cel care-şi va tipări aici majoritatea cărţilor, a fost Tache Gazan (numit de compatrioţi Cazan, deoarece Gazan avea rezonanţe străine) – moşier de peste Olt, din comuna Verguleasa, care într-un soi de dialog cu sine însuşi, a publicat foarte mult pentru vremea aceea. În depozitele Bibliotecii Academiei Române, s-au păstrat de la el 17 cărţi (au mai fost şi altele, pierdute), din care, la Drăgăşani, au apărut cinci titluri: Una alta – o broşură de 29 de pagini, din ciclul „În ore de nelucru şi urât: una-alta” (1909); Linguşitorii (1910); În ore de nelucru, în ore de urât; Prăpădul lumii prin strigoi (1911); Ultima pagină din viaţa unui om (1911); În ore de nelucru, în ore de urât şi La ce bun, oare? (1912). Prin anecdotica şi eroii săi, scrierile lui, nu lipsite de accente polemice şi sociale, au fost destul de gustate în epocă. Reuşind să-şi ascundă trecutul şi obârşia, el a fost considerat balcanic (grec sau albanez). A fost mai întâi arendaş pe moşia Ciuleilor; s-a căsătorit cu Zoe, văduva lui Iancu Urianu şi a devenit moşier, trăind 90 de ani. Nu se ştie ce studii avea, însă a fost un autodidact de marcă, descurcându-se foarte bine în problemele juridice. Prozatorul Gib. Mihăescu îl va transpune ca personaj literar sub numele de Tache Asan, în nuvela „Noaptea focurilor”, referitoare la răscoala din 1907 (Monografia Drăgăşani, pag. 160).
Gican, Gheorghe (n. la 29 ian. 1938, în localitatea Leleasca, jud. Olt; stabilit în Râmnicu-Vâlcea în 1961, imediat după terminarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti) – teolog, publicist. A lucrat ca metodist la Casa de Cultură Drăgăşani, apoi ca impresar – organizator de spectacole. A emigrat în Austria şi, după mai mulţi ani de căutări şi experienţe, a revenit la Râmnicu-Vâlcea (1990); bogata sa experienţă de viaţă, l-a împins către scris.
Cărţi publicate: Mutre de doi bani (1993), Cazuri şi necazuri în dragoste (1994), Ipostazele Sfintei Scripturi (1995), Faţetele preşedintelui ales sau măgarul lui „Buriolan”, oscilând între sfinţenie şi ciolanul prezidenţial (1996), Un strop de viaţă liberă sub soare (1997), Traiectoria păturii politice (1999), D-ale râsu – plânsului (2001). (OSCA II, pag. 163.
Grevuţu, Vasile (n. la 1 sept. 1933, Constanţa; stabilit în jud. Vâlcea, la 15 martie 1961) – medic veterinar; cercetător, publicist. Cursuri de specializare în domeniul creşterii şi exploatării vacilor de lapte în sistem intensiv (IAS „Mihai Viteazul” – Turda, 1971); medic primar veterinar, din 1982. A lucrat ca medic veterinar la Circa Sanitară Veterinară Olanu din jud. Vâlcea (15 martie 1961 – 1 aug. 1961), Circa Sanitară Veterinară Orleşti – jud. Vâlcea (1 aug. 1961 – apr. 1962), vicepreşedinte al Consiliului Agricol Raional Drăgăşani (apr. 1962 – aug. 1968), medic veterinar de circumscripţie la Dispensarul Veterinar din Drăgăşani (1968-1971), director la Asociaţia Economică Intercooperatistă de Creştere şi Exploatare a Vacilor de Lapte, a Judeţului Vâlcea (iul. – oct. 1971), director general adjunct la Direcţia Generală pentru Industrie şi Agricultură Vâlcea – DGAIA (oct. 1971 – mart. 1981), director la Întreprinderea de Industrializare a Laptelui Vâlcea (1981-1985), şef la Complexul Agroindustrial – Unitatea Agricolă Vâlcea (1985), după care a revenit la DGAIA, pe acelaşi post de mai înainte (1985-1995); inspector zonal la Centrul Naţional de Reproducţie, Selecţie şi Ameliorare a Animalelor Bucureşti-Corbeanca (1995-1996), medic veterinar epizootolog la IAS Vâlcea (1996-1999), dealer autorizat la SC „ROMVAC” Voluntari – Ilfov, Depozitul de Medicamente de Uz Veterinar Râmnicu-Vâlcea (2000-2009). Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine (1972-1980), preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România – Filiala Vâlcea (1971-1981) etc. A publicat în colaborare: Recomandări de zooigienă pentru creşterea animalelor din fermele şi brigăzile zootehnice ale CAP-urilor din judeţul Vâlcea (f. an). Pentru calitatea activităţii sale profesionale, a primit mai multe distincţii, printre care: Medalia Muncii (1965), Ordinul Muncii, Clasa a III-a (1971), Medalia „Meritul Agricol” (1974) etc.
Isărescu, Constantin (n. 9 iunie 1913, com Şirineasa, jud. Vâlcea – m. 2006, Drăgăşani) – învăţător (absolvent al Şcolii Normale din Râmnicu-Vâlcea) şi economist; memorialist. Printre altele, a lucrat ca învăţător în com. Valera – jud. Cernăuţi şi Creţeni – jud. Vâlcea, din 1937 până în 1940, când este chemat sub arme. După război, va funcţiona ca învăţător în Şirineasa şi se va înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale, pe care o va absolvi în 1947, după care va lucra ca profesor şi inspector şcolar al raionului Drăgăşani; inspector coordonator al Băncii Naţionale – filiala Drăgăşani (1951-1957), inspector coordonator al Uniunii Cooperativelor din raionul Drăgăşani (1958-1961), profesor de contabilitate la Liceul Agricol din Drăgăşani (1961-1975). Distins cu ordinele „Coroana României” şi „Steaua României”. Este autor al volumului de memorii 518 zile şi nopţi în linia întâi. Jurnal de front (ed. I – 1999, ed. a II-a – 2003). (Monografia Drăgăşani, pag. 400).
Isărescu, Constantin–Mugur (n. 1 aug. 1949, Drăgăşani, jud. Vâlcea) – economist; diplomat, cercetător (cu parcurgerea tuturor etapelor acestui gen de activitate); doctor în economie, cu teza Tendinţe în politica guvernamentală a cursurilor de schimb pe plan internaţional şi incidenţa lor asupra relaţiilor economice externe ale României (1989); membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiei de Economie, Sociologie şi Ştiinţe Juridice a acestei instituţii. Specialist de înaltă competenţă în cel puţin două domenii de bază ale economiei: finanţe şi comerţ exterior. A îndeplinit funcţii de răspundere la nivel naţional, imediat după absolvirea cursurilor superioare, la Institutul de Economie Mondială – INSCIN (1973-1990), secretar I cu probleme economice şi monetare, al Ambasadei Române din Washington; expert financiar al părţii române la întâlnirile periodice ale ţărilor care au construit autostrada transeuropeană Nord-Sud (TEM) ş.a. Guvernator al Băncii Naţionale a României(din 4 septembrie 1990 şi în continuare), îndeplinind în paralel şi alte funcţii: guvernator pentru România în Consiliul Guvernatorilor al Fondului Monetar Internaţional, vice-guvernator pentru România în Consiliul Guvernatorilor Băncii Mondiale şi Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc.; prim ministru al României în perioada 22 dec. 1999-28 dec. 2000; membru fondator al SOREC şi al Fundaţiei “Un viitor pentru România”. Între 1994-1998: preşedinte al FR de Şah, iar din 2001 – preşedinte de onoare al FR de Atletism. Membru al Clubului de la Roma (din 1993) şi apoi preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Roma. După 1990, funcţionează şi ca profesor şi şef de catedră la cursul “Monedă şi credit” din cadrul ASE Bucureşti. Este autorul unui plan economic liberal care a condus la redresarea României printr-o politică monetară inteligentă; printre alte iniţiative şi măsuri, în anul 2005 a introdus leul românesc cel nou (RON), după liberalizarea contului de capital. A susţinut ideea înfiinţării unei universităţi de stat la Râmnicu-Vâlcea. A primit Ordinul „Serviciul credincios” în grad de mare ofiţer (2000), Ordinul „Meritul Industrial şi Comercial” (2007), Steaua României în grad de colan (2010), Doctor Honoris Causa al universităţilor din Craiova, Piteşti, Bacău, Cluj, şi alte numeroase premii şi distincţii. Cetăţean de Onoare al Judeţului Vâlcea (din 2006) şi al municipiului Sibiu (2007). Alături de Mihai Tănăsescu, este membru al cunoscutei Comisii Trilaterale.
Continue reading „Personalități drăgășenene” →
Valeria moștenea frumusețea și înclinațiile artistice – în speță, muzicale și poetice – ale mamei sale. Veronica, mama, își ducea greu frustrările în privința ratărilor personale, căci vocea ei, unanim apreciată la probele ocazionale, atrase atenția unui reprezentant al Operei italiene, care îi propusese un contract pentru o perioada nedeterminată, urmând să colinde cu trupele celebrei Operei Occidentul și Orientul, pentru deplina sa formare și recunoaștere. Mamă-sa a decis însă că alternativa cea mai bună era măritișul precoce cu reputatul profesor, rectorul Universității ieșene, și sedentarizarea în urbea lor adoptivă. Veronica insistă așadar să compenseze regretele legate de propriile aspirații, nu fără a gusta și ea din bucuriile acestor așteptări, prin împlinirile Valeriei. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Titu Maiorescu, cerând sprijin pentru studiile de canto în străinătate ale Valeriei. Îl ruga să intervină la regina Elisabeta, sperând în solicitudinea acesteia, căci regina era recunoscută pentru mecenat. Veronica și fiica au fost chemate la București, spre a profita, pentru Valeria, de venirea în țară a celebrei cântărețe de operă Elena Theodorini.
Să urmărim așadar cum s-a „interpus” satul legendar Boureni în această încrengătură de nume cu parfum eminescian. Trebuie început însă cu istoricul deja consacrat al satului Boureni, sat aflat în nucleul Moldovei medievale. Cronicarul Grigore Ureche amplasa în arealul acestei așezări sătești legenda Descălecatului moldav, care-l avea ca protagonist pe Dragoș-Vodă. Frații lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali basarabeni de marcă, au creditat cronicarul și au închinat satului Boureni (n-am putut identifica, între cei doi, care e autorul) o poezie contextualizată legendei cu bourul cel fioros și cățeaua Molda, tovarășa de vânătoare a lui Dragoș și totodată tributul victoriei vânătorești asupra cornutei uriașe. Prin locurile acestea, înțesate de toponime cu vocabulele Descălecatului voievodal, Sadoveanu îi „aduce” pe căpitanii lui Nicoară Potcoavă la o vânătoare de mistreți, spre a reedita vânătoarea lui Dragoș, alegând ca spațiu central „Piscul Bourei” (cititorul localnic al romanului știe sigur că e vorba de „Dealul Căpățânii”, care se interpune între satele Boureni și Soci).
-Dacă a venit vremea unei noi deșteptări la români, atunci, din experiența Istoriei, va trebui să învățăm ceva! Va trebui să învățăm a fi parte unitară în ceea ce se cheamă ”unitate în diversitate”, adică să învățăm a valorifica specificul nostru național, școala și gândirea proprie, fără a copia pe nimeni. Sigur, întotdeauna a știut Românul a lua ce e bun și folositor din exemplul altor țări, vecine sau mai îndepărtate, dar de aci și până a ajunge la fenomenul de a te atinge de identitatea ta, este o altă poveste!
La inițiativa scriitorilor români din Montreal, Canada, în 30 martie 2020, s-a desfășurat o inedită, sub raport tehnic, reuniune literară prin conexiune audio și video a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord-ASRAN- condusă de Alex Cetățeanu, poetul oltean, care ne-a salutat vesel cu pălăria sa… texană. Această nouă asociație a înscris între membrii ei scriitori din diferite țări ale lumii, dar nu-mi imaginam că va veni atât de curând o zi, încă una de pandemie disperantă, când noi vom reuși să comunicăm în mod direct la o reuniune literară a cenaclului ei. Așa se face că eu din Sibiu am dialogat cu poeți din Iași, Caracal, Timișoara, alături de scriitori care trăiesc în Carolina de Nord, Ohio și în Colorado SUA, dar și cu un editor din Tel Aviv, Israel, și, bineînțeles, cu scriitorii localnici ai cenaclului montrealez, fiecare vorbind de la el de acasă.
Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrînd evenimentele epocii, manipulările zilnice, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației. Când regele, înțeleptul Solomon s-a întors din munți și când a fost întrebat de cei adunați după apusul soarelui, cine suntem noi? – iată ce le-a răspuns: „toți sunteți stelele, altarul credinței, în fiecare din voi este un univers, voi sunteți lumina, ascultați-vă inima! Viața este un dar pentru fiecare, un scop, o victorie și un drum al iubirii, aveți misiunea să înfloriți, viața voastră va rămâne istoria omenirii, ea este mai frumoasă decât orice teorie, o sărbătoare, valoare, sensul este să trăiești în prezent. Nefericirile rămân alegerile voastre, voi creați specia, și neglijența voastră aduce nemulțumirea și când învinovățiți pe cineva vă pierdeți din putere. Săracul pierde timpul aiurea, iar cel care nu se cunoaște devine fericit.”
Mai înainte de a mă întâlni cu persoana filosofului Noica, am făcut cunoștință cu opera lui. Eram în anul trei de facultate (1974-1975), ca student la Istorie-Filosofie, la Iași, când un coleg, Ștefan Lemny, plecat după 1989 în Franța, mi-a înmânat o lucrare a lui Noica. Este vorba despre Douăzeci și șapte de trepte ale realului, apărută prin 1967-1968, prima carte a filosofului pe care am citit-o. Ceea ce m-a frapat la primul contact cu opera lui a fost noutatea, optica sa originală asupra filosofiei. Noica scria altfel decât așa-zișii filosofi ai momentului pe care îi citisem până atunci.
Heredia face parte din rândul puținilor scriitori care au devenit celebri printr-o singură opera. În cazul acestuia nu este vorbă de o lucrare dintr-un șir de alte lucrără, care să exprime personalitatea unui geniu, spre exempli Infernul de Dante, Hamlet de Shakespeare sau Faust de Goethe. Heredia a scris doar un volum- Trofeele- care s-a impus în rândul marilor poeți moderni, fiind o expresie perfecta a esteticii parnasiene și exercitând o influență considerabilă asupra dezvoltării poeticii secolului al XIX-lea.
* José María de Heredia (n. 
