Anca SÎRGHIE: Un experiment literar internaţional în plină campanie anticoronavirus

La inițiativa scriitorilor români din Montreal, Canada, în 30 martie 2020, s-a desfășurat o inedită, sub raport tehnic, reuniune literară prin conexiune audio și video a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord-ASRAN- condusă de Alex Cetățeanu, poetul oltean, care ne-a salutat vesel cu pălăria sa… texană. Această nouă asociație a înscris între membrii ei scriitori din diferite țări ale lumii, dar nu-mi imaginam că va veni atât de curând o zi, încă una de pandemie disperantă, când noi vom reuși să comunicăm în mod direct la o reuniune literară a cenaclului ei. Așa se face că eu din Sibiu am dialogat cu poeți din Iași, Caracal, Timișoara, alături de scriitori care trăiesc în Carolina de Nord, Ohio și în Colorado SUA, dar și cu un editor din Tel Aviv, Israel, și, bineînțeles, cu scriitorii localnici ai cenaclului montrealez, fiecare vorbind de la el de acasă.

Interesantă rezolvare tehnică a aplicației ZOOM ! Însă nu desăvârșită, deocamdată, la acest prim experiment. Țin cont de faptul că tocmai poeta și pictorița Carmen Doreal, președinta Cenaclului „Destine Literare”, pregătită să modereze reuniunea, nu a reușit să se conecteze, ci a ascultat și a privit întreaga desfășurare, dar nu a izbutit – adevărat ghinion!- să se și facă văzută de noi, cei care am realizat conectarea.

Totuși primul experiment video al Cenaclului “Destine Literare” a fost o izbândă prin deschiderea sa internațională, căci el a demonstrat în mod îmbucurător că un dialog larg ca acesta este posibil. La final, semnatarul lui tehnic, inginerul și editorul Valentin Luca din Montreal, și-a propus unele îmbunătățiri, imperios necesare și totdeauna posibile, desigur! Toți participanții au avut motiv să-i mulțumească domnului Luca pentru abilitatea sa inginerească, sperând că le va rămâne alături și la manifestările culturale din viitor.

La cenaclul moderat cu un aer cald, prietenesc, de Alex Cetățeanu, s-au spus poezii, așa cum chiar dumnealui ne-a bucurat lecturând versurile Ceraselei Tofan, farmacistă care nu a reușit să părăsească locul ei pe frontul luptei cu coronavirusul. S-au citit poezii scrise tocmai în noaptea precedentă, sub presiunea produsă de lupta cu teribilul flagel, devenit o amenințare mondială. I-am ascultat pe poeții Carmen Stănescu din Montreal, pe Teodor Morar din Caracal și pe Liviu Pendefunda, medicul academician din Iași care crease acele versuri așteptând la poarta spitalului unde neurologul funcționează în plină criză. Actorul Sergiu Cioiu, cunoscut în țară și ca interpret al unor șlagăre precum „Cântecul Vântului”, lansat în 1967, este stabilit în Canada de multe decenii, fiind nelipsit la manifestările culturale ale românilor. Și de această dată, Domnia Sa ne-a impresionat, lecturând expresiv propriile versuri, adevărată revelație pentru noi toți. Când vă vom asculta și la Sibiu, Maestre Sergiu Cioiu? Publicista Veronica Balaj de la Radio Timișoara ne-a salutat cu bine-cunoscutul ei entuziasm, mulțumită să felicite pe inițiatori.

S-au prezentat volume și autori contemporani, sărbătorindu-se poeți montrealezi, precum George Filip la 80 de ani. A fost păstrat un moment de reculegere pentru Paul Goma și Al. Francisc, de curând plecați dintre noi. Dar mai ales s-a aniversat revista „Destine Literare” de la Montreal, care tocmai ajunge la numărul jubiliar 50. Primul număr cred că apărea în 2007, dacă îmi amintesc bine, căci de la început public texte în ea, încântată să sporesc, cu tot ce-mi stă în putere, dialogul diasporei noastre de peste Atlantic cu țara. Revista montrealeză are un nou redactor-șef, pe doamna Dana Opriță din Carolina de Nord, SUA. Dânsa tocmai s-a prezentat în această reuniune ca filolog cu o creație poetică, din care a lecturat chiar poezia de debut de la 15 ani. Promisiunea, că dorește să completeze cu noi rubrici această publicație literară a românilor din Lumea Nouă, sperăm să se împlinească, drept care așteptăm cu interes viitorul număr al revistei, unul de o importanță jubiliară. Succes și drum lung, doamnă redactor-șef Dana Opriță.

Mi-am amintit că în 29 iunie 2016, la Ambasada României din Ottawa, capitala Canadei, participasem ca unic oaspete sosit din țară, la aniversarea Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, care împlinea 15 ani, adică „trei lustri”, cum îi plăcea să spună fondatorului ei, Alex Cetățeanu. Aceiași inimoși români ai actualului Cenaclu „Destine Literare”, între care mi-i amintesc pe Cristina Balaj Mihai, moderatoarea manifestării de atunci, poeții Alex Cetățeanu Melania Rusu Caragioiu, dar și prozatoarea Corina Luca sau universitarul Antoine Soare, între timp decedat, ne-au încântat la Ottawa prin entuziasmul românesc autentic trăit atât de departe de țară. Ei fuseseră susținuți la reuniunea aniversară din vara lui 2016 de doamna ambasador, ES Maria Ligor, o ființă sensibilă și modestă, care ne-a impresionat pe toți cei mai bine de 50 participanți la acel eveniment literar organizat impecabil.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Un experiment literar internaţional în plină campanie anticoronavirus” →

Liana NICOLAE: În căutarea identității

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrînd evenimentele epocii, manipulările zilnice, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației. Când regele, înțeleptul Solomon s-a întors din munți și când a fost întrebat de cei adunați după apusul soarelui, cine suntem noi? – iată ce le-a răspuns: „toți sunteți stelele, altarul credinței, în fiecare din voi este un univers, voi sunteți lumina, ascultați-vă inima! Viața este un dar pentru fiecare, un scop, o victorie și un drum al iubirii, aveți misiunea să înfloriți, viața voastră va rămâne istoria omenirii, ea este mai frumoasă decât orice teorie, o sărbătoare, valoare, sensul este să trăiești în prezent. Nefericirile rămân alegerile voastre, voi creați specia, și neglijența voastră aduce nemulțumirea și când învinovățiți pe cineva vă pierdeți din putere. Săracul pierde timpul aiurea, iar cel care nu se cunoaște devine fericit.”

Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Nu știu ce sunt… poet și eseist. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Și mă opream adesea la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile? Și niciodată nu plâng și niciodată nu râd? Iată chinul perfecțiunii!!”. Nu mi-am amintit despre nostalgia tinereții, e lucru de mare preț, numai că am înțeles asta prea târziu dar fiecare vârstă are farmecul și rostul ei. Mi-e teamă să spun cuvinte mari dar cred că sensul vieții îl știe doar Dumnezeu, noi doar influențăm foarte puțin din ce ne-a dat, doar încercăm. Important e să slujim viața, nu neapărat să rămânem vii, ci de a ne găsi drumul, rațiunea de a fi… Cum și un sclav poate dovedi teorema lui Pitagora, eliberându-l? Și noi să ne eliberăm de la ignoranță și dacă-l urmărim pe Platon, nu ne vom opri niciodată, pentru că nu vom primi niciodată răspunsuri, paradisuri de lumină sau ultimul rămas-bun care nu se spune. Perfecțiunea este o boală a națiunilor, e un mod de a fi prezente în lume, nu are nici început nici sfârșit.

Timpul meu nu mai are timp, nu mai are loc să-și întindă trupul și încerc să-mi conștientizez subconștientul, pentru a nu crede că el îmi va călăuzi viața și eu să cred că e soarta. Orice viață se desfășoară sub anumite semne, încă nu l-am descifrat pe-al meu, mi-e greu să ies cu oameni care nu mă consideră egală cu ei, care cred că totul li se cuvine și nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. Oamenii mereu greșesc, fac confuzii luând acceptarea drept iertare. Singura singurătate care merită e cea pe care o alegem, nu cea pe care o suferim. Mi se pare că străbat o singurătate fără sfârșit, fără să știu încotro mă-ndrept și eu sunt cel care este deopotrivă deșertul, călătorul și cămila. Ce sens are viața dacă nu o punem în versuri, așa cum deciziile din viața noastră vin singure, nu le ia omul… „Am câștiga mai mult dacă ne-am lăsa așa cum suntem, decât încercând să părem ceea ce nu suntem.” Să admirăm viața înseamnă ceva, dar durerea ei este un lucru la fel de greu ca și tristețea.

Să nu lăsăm focul și ura să se-ntindă, să le-mbunătățim din primul moment, altfel, rămânem doar cu cenușa. Modelul poetului este natura și călăuza, adevărul; el se află pe lume ca preot al libertății, hamalul și sclavul frumosului. Cărțile mele au foat călăuză în adolescență și o distracție pentru o vârstă coaptă. Arta nu se potrivește cu mediocritatea; ea dă aripi nu bastoane și cârje… pentru a suporta bătrânețea, s-o faci agreabilă nu-ți povesti viața, nu te văita și termină cu sfaturile. Să nu uităm că libertatea se naște din goluri, ca un sclav eliberat alergând spre paradisuri de lumină. Câtă măreție, câtă purificare a ființei… și tăcerea… doar ea… Viața înseamnă eliberare de ignoranță și o fericire obositoare, fără răspuns. Este greu cum întreaga înțelepciune umană se oprește doar la două cuvinte: speranță și așteptare. Viața noastră-i un fulg, o adiere, nimeni nu știe de ea, n-o luăm în serios, la urma urmei, în final, n-am auzit să fi scăpat cineva vesel din ea. Tot ce este bun nu mai este în stăpânirea nimănui, ci aparține limbii sau tradiței. Spinoza spunea: „că fiecare lucru are tendința de a-și păstra propria sa condiție; piatra să fie veșnic piatră, tigrul să fie veșnic tigru.” Eu trebuie să rămân veșnic ce sunt, într-un alt personaj, adevărul e că mă recunosc mai puțin în cărțile acelui personaj decât în vaietul stăruitor al unei ghitare. Sentimentele ne dau imaginile, le punem pe hârtie, unele nu ne pot spune nimic. Mă-ntrebam cum de-mi ies cuvintele din gură, ele sunt ca secundele unui ceas care sună și există de la sine.

Câtă vreme există timpul, cuvintele apar și de aici și gândurile ; pentru mine toate acestea reprezintă un mister fundamental. Mă simt ca un ceas întors, secundele ticăie, apar cuvintele, iată o enigmă totală pentru mine. Nu știu dacă poemul mă găsește pe mine sau eu îl găsesc pe el. Parcă aș crede mai degrabă că poemul mă descoperă pe mine, parcă atunci sunt chemată. Trebuie să scap de el și atunci îl pun pe hârtie. Mă sâcâie și altă șansă nu am. Poeziile mele sunt exerciții de imaginație, de limbă, încerc să le ordonez. Ca să ne schimbăm viața trebuie să ne schimbăm vibrațiile. Eu sunt un bun pierzător și un bun învingător. Încerc să fac pace cu trecutul meu ca să nu-mi saboteze prezentul. Presupn că un poet trebuie să trăiască din amintiri, și eu, desigur, trăiesc, din amintiri. Pentru că până la urmă ce este imaginația ? Dacă este după părerea mea, ea este făcută din uitare și amintiri, un fel de amestec al acestor două lucruri. Am simțit cum de la reverie ajung la coșmar, la visul labirintului, la coșmarul esențial al scrisului, al despărțirii și al oglinzilor. Le am aproape în fiecare noapte ; ele se petrec între somn și veghe, sunt o sursă de inspirație de pus pe hârtie. Îmi amintesc aceste clipe și cum Wordsworth zicea că poezia provine din sinceritate și emoție retrăită în calmă singurătate. C’est peut etre la fin du monde, ca m’est egal.

Continue reading „Liana NICOLAE: În căutarea identității” →

Ioan POPOIU: O întâlnire cu Noica

Mai înainte de a mă întâlni cu persoana filosofului Noica, am făcut cunoștință cu opera lui. Eram în anul trei de facultate (1974-1975), ca student la Istorie-Filosofie, la Iași, când un coleg, Ștefan Lemny, plecat după 1989 în Franța, mi-a înmânat o lucrare a lui Noica. Este vorba despre Douăzeci și șapte de trepte ale realului, apărută prin 1967-1968, prima carte a filosofului pe care am citit-o. Ceea ce m-a frapat la primul contact cu opera lui a fost noutatea, optica sa originală asupra filosofiei. Noica scria altfel decât așa-zișii filosofi ai momentului pe care îi citisem până atunci.

În anii următori, după terminarea facultății, incitat de cea ce descoperisem în opera sa, am citit și alte cărți ale filosofului: Rostirea filosofică românească, Eminescu sau omul deplin al culturii românești, Despărțirea de Goethe, Sentimentul românesc al ființei, Povestiri despre om, Șase maladii ale spiritului contemporan. Eram suficient de familiarizat cu universul său filosofic, când, în a doua parte a anului 1983, a apărut eseul lui Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. Prima persoană cu care am comentat această carte a fost același coleg de la Iași, Ștefan Lemny, care, în ianuarie 1984, m-a vizitat la Făgăraș, unde mă aflam pe atunci ca muzeograf, la ,,Muzeul Țării Făgărașului”.

În această perioadă, fiind tot mai atras de filosofia sa, de prezența sa inconfundabilă în cultura românească a acelor ani. s-a născut în mine gândul de a-l cunoaște personal pe Noica. Așteptam doar un prilej potrivit, iar acest moment, binecuvântat pentru mine, a apărut în septembrie 1985. După o îndelungă deliberare și pregătire sufletească, în 14 septembrie 1985, ziua în care împlineam 33 de ani, m-am hotărât să urc la Păltiniș. Din spatele gării din Sibiu, am luat un autobuz, de unde se putea ajunge, prin Rășinarii lui Goga și Cioran, la Păltiniș. Am ajuns fără peripeții, dar cu multe emoții, în stațiune, dar, spre marea mea dezamăgire, Noica nu era la Păltiniș. Am aflat acolo, că era plecat în Germania, unde voia să publice opera filosofică a lui Blaga, în limba germană. Hotărât să nu renunț la întâlnirea proiectată, am căutat o altă împrejurare pentru a vorbi cu Noica, care s-a ivit în februarie 1986, Pentru a evita o nouă surpriză neplăcută, mi-am luat o precauție și am dat telefon în stațiune, înainte de a pleca la drum. Am aflat că Noica era în Păltiniș, puteam pleca liniștit.

Nu reușesc să-mi amintesc ziua când l-am întâlnit, dar rețin că într-o zi de februarie 1986, spre seară, am ajuns la Păltiniș. Ningea liniștit, iar zăpada acoperea totul. Cum am ajuns, am întrebat de el – îl cunoșteau toți în stațiune – și am aflat că Noica era la poștă, unde aștepta o convorbire telefonică cu străinătatea.

Am intrat vădit emoționat în clădirea poștei și l-am văzut pe Noica vorbind într-o cabină telefonică. Am așteptat vreo 10-15 minute să termine, timp în care încercam să-mi ordonez gândurile, pentru a mă hotărî cum să încep. Făcusem atâtea eforturi pentru a-l întâlni, iar acum îmi era teamă că nu voi ști ce să-i spun. În cele din urmă, Noica a terminat convorbirea și, ieșind din cabină, s-a îndreptat spre mine zâmbind, în timp ce își descoperea capul în semn de salut. Gestul lui m-a încurajat, așa încât m-am prezentat, i-am spus că i-am citit toate cărțile și vreau să vorbesc cu el. În timp ce vorbeam, siguranța de sine mi-a revenit și mi-am dat seama că aceasta era cea mai inspirată introducere, pentru o discuție cu Noica. Cuvintele mele i-au plăcut filosofului, el și-a păstrat zâmbetul și în clipele următoare. Am părăsit împreună poșta, în timp ce făceam remarci generale despre stațiune și despre vreme. Noica avea o lanternă asupra sa, pe care a aprins-o în timp ce ne apropiam de vila nr. 9, unde locuia. Ajunși în fața vilei, mi-a spus să mă aflu a doua zi, la ora 9, în același loc. Ca un gest de atenție față de mine, mi-a dat lanterna (,,îți dau lampa”, așa s-a exprimat el), ca să mă pot întoarce pe potecile întunecoase până la hotel.

A doua zi dimineața, la ora convenită, m-am prezentat în fața vilei, iar Noica, politicos și punctual, a coborât foarte curând și i-am restituit lanterna. Mi-a spus că o să stăm de vorbă, în timp ce vom face turul Păltinișului, amănunt pe care îl știam din jurnal. Am deschis convorbirea cu Noica pornind de la cărțile sale și de la viziunea lui asupra lumii. I-am spus că filosofia sa este bine receptată de tineri și de intelectuali. În acest moment al conversației, am evocat Cuvântul său către tinerii de la Liceul ,,Gh. Lazăr” din Sibiu, care îmi plăcuse foarte mult. Am afirmat că sunt un intelectual (am subliniat: singurul meu blazon!), care citește și scrie – scriam poeme, dar nu eram mulțumit și revistele nu publicau materialele mele pesimiste. Noica mi-a spus, în acest context al discuției noastre, că cine vrea să scrie, trebuie să citească mult. A fost vorba în continuare – eu am evocat episodul – despre Scrisoarea deschisă către Noica a poetului Dorin Tudoran, publicată în revista ,,Steaua” de la Cluj. Dorin Tudoran își exprima nemulțumirea, deoarece Noica afirmase că nu-l deranjase ,,defel” cei douăzeci de ani de claustrare din perioada stalinistă, ca și de susținerea filosofului că poeții trebuie să citească mai mult decât cei care scriu proză! După această paranteză, peste care Noica a trecut destul de elegant, am revenit la discuția noastră și, cu referire la preocupările mele intelectuale și la nemulțumirea mea, mi-a spus două lucruri. Mai întâi, a afirmat că, în general, creația poetică stă sub semnul tinereții, este prin definiție juvenilă, intuițiile poetice sunt mai pregnante la tineri. și a dat exemplu pe Villon, Rimbaud, Eminescu. În al doilea rând, referindu-se concret la mine, mi-a spus că dacă talentul poetic ar fi fost puternic, el s-ar fi manifestat până acum (până la cei 33 de ani ai mei).

Și el a făcut următoarea remarcă: dacă vine cineva și ne spune că este cel mai mare matematician, îl punem imediat la probă și ne lămurim. Însă dacă cineva ne spune că este cel mai mare poet, afirmația este mai greu de dovedit (demonstrat), voind, probabil, să sublinieze că intuiția poetică este mai dificil de ,,cuantificat”. (În Cuvântul său către liceenii din Sibiu, el arătase că, în filosofie, lucrurile stau oarecum la fel ca și în poezie: ,,în afară de categoriile lui Aristotel, nu sunt sigur de nimic”). El a adăugat tot pentru mine, ca o consolare poate, dar și din generozitatea sufletească care îl caracteriza, că, dacă nu poți sau nu ești mulțumit de ceea ce scrii, atunci ,,citește cât mai mult”, deoarece (parafrazez) prin lecturi extinse și profunde, poți deveni un ins cultivat în sânul comunității. Totuși, ca o paranteză, adaug amănuntul că discuția dintre noi nu s-a referit numai la preocupări intelectuale. I-am spus direct că, pe de o parte, sunt intelectual, iar pe de altă parte, mă percep ca un luptător și am insistat că am 33 de ani și trebuie să mă hotărăsc ce voi face în fața provocărilor acelor ani (anii 80!). În acest context, i-am vorbit despre Robert Kennedy și Alexander Dubcek, modele umane politice ale generației noastre din anii 68. El a fost iritat și a ridicat tonul în fața insistenței cu care i-am vorbit despre hotărârea mea de a mă implica într-o societate răvășită de autoritarism. Pentru a mă ajuta să mă decid, mi-a dat următorul exemplu: dacă vrei să fii om de acțiune, ,,atunci fă ca Albert Schweitzer și mergi în Africa”!

Am depășit însă repede împreună acest moment, eu însumi nu eram foarte convins de oportunitatea unei atitudini intransigente, deși, în februarie 1986, eram deja perceput de autorități și de cunoscuți ca disident față de regimul existent.

În partea a doua a convorbirii noastre, am revenit la filosofie, poezie și cultură în general. Întrebându-mă despre cărțile și autorii pe care i-am citit, ca să vadă ,,cum sunt așezat în cultură”, i-am vorbit succint despre marii scriitori pe care i-am parcurs, începând de la greci și până la romancierii latino-americani contemporani. Răspunsul meu nu l-a mulțumit decât parțial și el a făcut o remarcă, pe care țin să o subliniez în mod special pentru cei pasionați de marea cultură. Astfel, Noica mi-a vorbit despre cele două metode de a-ți face o cultură: metoda culegătorului, care culege de ici de colo, adică citește autori sau opere din culturi diverse, și metoda agricultorului, care cultivă sistematic, pe suprafețe mari de cultură! El a exemplificat: în cultura greacă, sunt 65 de autori, este ușor de citit, dar în cea franceză, sunt 300, iar în cea germană tot pe atâta, apoi urmează cea engleză, spaniolă, italiană, rusă, care cuprinde fiecare sute de autori…

Continue reading „Ioan POPOIU: O întâlnire cu Noica” →

Al. Florin ŢENE: Jose-Maria de Heredia* a devenit celebru printr-o singură operă

Heredia face parte din rândul puținilor scriitori care au devenit celebri printr-o singură opera. În cazul acestuia nu este vorbă de o lucrare dintr-un șir de alte lucrără, care să exprime personalitatea unui geniu, spre exempli Infernul de Dante, Hamlet de Shakespeare sau Faust de Goethe. Heredia a scris doar un volum- Trofeele- care s-a impus în rândul marilor poeți moderni, fiind o expresie perfecta a esteticii parnasiene și exercitând o influență considerabilă asupra dezvoltării poeticii secolului al XIX-lea.

Specialiștii și cercetătorii au considerat că valoarea operei lui Heredia și specificul acesteia este asemănătoare cu cea a bijutierului și gravorului, și pot fi definite în cadrul mișcării literare francize din a doua jumătate a secolului XIX. Era perioada în cadrul expansiunii romantismului se dezvolta un current nou- parnasianismul, nume luat după revista Parnasul literar , apărută la Paris între anii 1866-1876. Această revistă sub conducerea lui Leconte de Lisle a grupat în jurul ei tineri poeți care urmează doctrina maestrului. În această revistă întâlnim numele lui Heredia, Coppee, Verlaine, Marllame etc. Însă dintre toți aceștia, Heredia a fost cel care s-a manifestat ca fidel al doctrine parnaisiene. Concepția sa asupra poeziei el și-a expus-o în discursul de recepție la Academia Franceză în anul 1894. Cu mulți ani înainte, în sonetele sale , el era deja un parnasian remarcabil. În concepția parnasienilor s-a fundamentat pe ideea impersonalității artistului, a detașării de lirismul afectiv al romanticilor, în poezie trebuind să primeze cultul formei și obiectivitatea din știință.Heredia arăta: “Adevărata poezie este în natură și în umanitatea eternă și nu în inima omului zilnic. Ea este esențial simplă, veche, primitivă și, pentru asta, venerabilă. “Pornind de la aceste considerente, putem să înțelegem caracterul particular al operei acestui mare artist, în care omul și umanitatea, printr-un efort de imaginație, sunt transferate în epocile trecute, în care autorul surprinde eroii și semnificația fiecărei etape istorice, pe o bază obiectivă-științifică, fără imixtiunea propriei sensibilități. Dedicat maiestrului său, Leconte de Lisle, singurul volum al lui Heredia, apărut în 1893, când autorul era deja celebru în Franța și în Europa, se înfățișează ca o replica modern la o lucrare nu mai puțin celebră în acea epocă: Legenda secolelor de Victor Hugo.

Sub titlul semnificativ, Trofeele, Heredia fixează , în cadrul riguros al sonetului, excelente tablouri de epocă, gravuri și sculpture în cuvinte și imagini, ansamblul alcătuind o “monografie” poetică a istoriei omenirii.

Om al bibliotecii, prieten cu H.Taine, și Gaston Paris, Heredia procedează ca un istoric și ca un filolog, studiind profund miturile antice și arta Renașterii, pentru a surprinde ansamblul sau tonul sominant al unei țări, al unei epoci sau al unui personaj istoric. Din ele, el modelează statuete “poetice”, punând pe primul plan trăsăturile lor particulare.

Trofeele sunt o reușită poetică de excepție. Sonetele volumului alcătuiesc o biografie a umanității, realizată prin concentrarea unor ample tablouri plastice care sugerează pentru fiecare epocă un evantai de idei și sentimente, față de care însăpoetul se vrea indiferent, “stăpânit și rece “.

Cele șapte cărți ale volumului, cu titlurile:I- Grecia și Sicilia, II- Roma și barbarii, III- Evul Mediu și Renașterea, IV-Orientul și Tropicele, V-Natura și visul, VI-Romancero, VII- Căutătorii de aur, cuprind o suită de tablouri plastice mai mult decât muzicale din epopeea umanității, mai toate având un personaj omniprezent: eroul.

Chiar și în ritmul endecasilab al celor 14 versuri, poetul e preocupat în primul rând de descifrarea spectacolului istoric, fie că e vorba de personaje reale cum ar fi Hanibal, Antoniu, Samurai, de zeii Hercule, Perses sau chiar destinul unui popor cum ar fi greciii- îndrăgostiți de măsură și frumos, romanii- oameni luptători, voluptoși și mândri. Fie că că se “ sculptează“ geniul acelor titani ai artei din Renaștere sau se “pictează” luminozitatea și vegetația luxuriantă care incendiază Orientul și lumea tropicelor. Cele 121 de sonete din volum sunt niște insule strălucitoare pe oceanul vârstelor umanității.

Unii critici literar l-au definit ca pe un poet al culorii și al armoniei, în cărui opera elemental pictural joacă un rol essential, dând strălucire și sonoritate fiecărui poet.

Trofeele lui Heredia sunt nu numai o opera unică în poezia franceză, dar și una de răsunet în literature europeană.

Al.Florin Țene

–––––––––-

* José María de Heredia (n. 22 noiembrie 1842 — d. 3 octombrie 1905), poet francez, maestrul modern al sonetului francez, s-a născut la Fortuna Cafeyere, lângă Santiago de Cuba, fiind în parte spaniol creol, respectiv în parte francez.

La vârsta de 8 ani a venit din Indiile de Vest în Franța, reîntorcându-se de acolo în Havana la vârsta de 17 ani, și în sfârșit stabilindu-se în Franța nu mult după aceea. A primit educația clasică de la preoții bisericii Sfântul Vincențiu din Senlis, și după o vizită la Havana, a studiat la École des Chartes la Paris. Pe la sfârșitul anilor 1860, împreună cu François Coppée, Sully Prudhomme, Paul Verlaine și alții mai puțin distinși, a format un grup de poeți care s-au adunat în jurul lui Leconte de Lisle, și au primit numele de Parnasieni.

La acest nou curent literar, forma – partea tehnică a artei lor – era de o importanță extremă, și, ca reacție împotriva lui Musset, și-au reprimat cu rigurozitate în opere expresia sentimentului și emoției. „Poezia adevărată”, spunea M. de Heredia în discursul său la intrarea în Academie, „poezia adevărată trăiește în natură și în umanitate, și nu în inima ființei dintr-o zi, chiar dacă minunată.” Locul lui M. de Heredia în această mișcare a fost numaidecât asigurat. A scris foarte puțin, dar sonetele sale au circulat în manuscris, și i-au conferit o reputație înainte de apariția lor în 1893, împreună cu câteva poeme mai lungi, într-un volum cu titlul de „Trofeele”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jose-Maria de Heredia* a devenit celebru printr-o singură operă” →

Silvia Filip în dialog cu scriitorul Corin V. Petraru

Corin V. Petraru: “În orice caz am pornit de la un nimic frumos, ulterior nimicul l-am pus puțin la macerat spunându-i „iubire”, ca în cele din urmă, citind ce am debitat, să mă întreb: „Oare ce am vrut să spun?”…

În rândurile de mai jos, în pragul sărbătorilor, vă invit să-l descoperiți pe Corin V. Petraru, un scriitor ce și-a descoperit pasiunea pentru scris în urmă cu câțiva ani.

Activitate literară :

Iubire ascunsă (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2015, lucrare tradusă în limba germană – Verschleierte Liebe și în limba engleză – Love under a Veil.

Aroma iubirii (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Hoinar bătrân (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Așezări îngenunchiate – Editura Crigarux, Piatra Neamț, 2018.

Pentru cine trebuia să-mi dau viața ? – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Brigitte, simbolul iubirii mele (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2019.

Mica spovedanie- Deschisă pe jumătate și răsfoită superficial – Editura Pastel, Brașov, 2019, lucrare tradusă în limba germană, Kleine Beichte.

Destăinuiri – Corin V. Petraru & Silvia Filip, Timișoara, 2020.

Transilvanien – Bunte Häuser, Schafe & Papanasi – Corin V. Petraru & Silvia Filip, Timișoara, 2020.

Silvia Filip: Cu ce scriitor român v-ar fi plăcut să fiți contemporan?

Corin V. Petraru: Nu cred că am dorit să mă compar cu altcineva sau altceva, să fiu pus în vreo parte de balanță! Ei, dar să nu devin chiar atât de categoric, recunosc doar ceea ce mai memorez din prima copilărie a mea când, mama îmi șoptea la ureche „Vai dragul mamii, ce frumos te-a făcut mama!” Deci cam așa a fost la capitolul comparații…

Unele cărți pe care le-am citit de-a lungul timpului meu, recunosc că le-am mai recitit încă o dată, atât pentru plăcerea revederii, cât și a înțelesului lor pe deplin. Personajele cărților și autorii lor nu au fost o temă de copiere pentru mine dar, adaug „dar”, în schimb am ales să mă transpun doar în pielea lor fiindcă învățasem între timp de unde să-mi procur biletele de călătorie în lumea minunată dintre coperți de cărți, chiar a irealului lor. Deci cu majoritatea dintre autori am fost contemporan, pot să spun acum…

Și aici îmi permit să adaug o paranteză hazlie, mai bine zis să relatez un vis avut deunăzi. În lunile trecute am avut prilej să vizitez Brașovul și implicit Prima Școală Românească, acolo unde mă țin cu modestie că-l cunosc pe ilustru preot-profesor Olteanu Vasile, directorul Complexului Muzeal. Primindu-mă în sala de la parter unde este amenajată clasa primei școli, având ca decor băncuțele din acele vremi apuse, scrijelite și înnegrite de timp, cu un abac mare (socotitoare) făcut probabil după înălțimea unui școlar. În fundalul clasei mai era ca decor o tiparniță imitând-o pe cea originală a Diaconului Coresi de la Horezu. În timpul discuțiilor avute, printre altele, mi-am mai aruncat ochii și prin incintă admirând exponatele muzeului. La despărțire, după îmbrățișările prietenești, m-am retras imprimând pe retină, apoi în minte ceea ce vorbisem, văzusem și trăisem atunci.

Ajungând cu bine acasă, după trei săptămâni de peregrinări prin România, în prima noapte cu capul pe perna mea regăsită, am visat că mă aflam tot în acea clasă cu băncuțele ei și cu părintele Olteanu ce purta în visul meu șorțul de lucru al tipografului de atunci. Explicându-mi în vis că toate băncile trebuiau restaurate, l-am asigurat pe părinte că mă angajez să fac eu operațiunea de restaurare. Într-un târziu, m-am trezit tot asudat și mâhnit că nu mi-am dus visul la îndeplinire fiindcă nu găsisem modalitatea transportării în spațiul și timpul medieval al sculelor mele moderne acționate de curentul electric și implicit nervii Diaconului Coresi revărsați asupra mea.

Silvia Filip: Literatura „perfectă” cum ar trebui să fie în concepția dvs.?

Corin V. Petraru: Literatură perfectă nu cred că este. Nu cred! Am să încerc să mă argumentez așa după capul meu îmbibat de un nesomn calcifiat în timp. Deci, de fiecare dată doresc să exemplific, să explic, să aduc argumentele mele pe care câteodată reușesc să le expun, iar în alte dăți nu izbutesc să le explic cu bagajul meu de cuvinte ajutătoare:

Spre exemplu, din antichitate în Academia lui Platon, tot decanatul și discipolii acestuia au întors filosofia pe toate părțile și toate științele născute până la acea vreme, le-au fredonat pe portative de ei inventate și ca să le iasă și mai bine, le-au trecut prin rugăciune deschizând porțile credinței accesibilă în cele din urmă, fiecăruia în parte.

Silvia Filip: Care credeți că este trăsătura principală a romanelor dvs.?

Corin V. Petraru: Cât despre trăsătura principală a romanelor mele, nu pot spune prea mult. În orice caz am pornit de la un nimic frumos, ulterior nimicul l-am pus puțin la macerat spunându-i „iubire”, ca în cele din urmă, citind ce am debitat, să mă întreb: „Oare ce am vrut să spun?”…

Silvia Filip: Ce ați descoperit nou despre emoție de când sunteți și scriitor?

Corin V. Petraru: Emoția, ei bine emoția întotdeauna m-a cotropit! Câteodată m-a subjugat. De puține ori am stăpânit-o. Făcând abstracție și separând, tot după capul meu, emoției desprinsă din fiori, i-am dat drumul de fiecare dată pe un făgaș croit empiric, ad-hoc, nu după necesități, ci după trăiri în diverse ipostaze ale timpului meu.

Când am făcut armata eram șofer în slujba patriei, inoculându-mi-se automat un alt gen de emoție într-o iubire bărbătească, aparte, când rosteam aproape zilnic: „Servesc patria!”

Silvia Filip: Vă plac experimentele?

Corin V. Petraru: La capitolul „experimente” mă voi agăța în continuare, vrând nevrând de câteva nume celebre. De ce? Păi tot ca să exemplific „ceva” și să se înțeleagă „ce se va vrea”:

În ordine cronologică îl voi invita pe scenă mai întâi pe Benjamin Franklin, inventatotul paratrăsnetului. Chiar dacă au trecut 230 de ani de la moartea acestuia, vreau să arăt și eu că am descoperit un altfel de paratrăsnet mai aparte, denumindu-l „para-fulger”, ceva mai șarmant decât primul.

În continuarea primului enumerat vin la rând soții Curie, pionierii radioactivității. Pierre Curie și soția lui Marie Curie, atât de mult și-au dedicat viețile pe altarul științei încât s-au prăpădit de multe radiații, probabil contopite și cu iubirea multă din dotare. Pe acești doi soți arhicunoscuți i-am exemplificat, nu de alta dar și eu am dat naștere multor radiații, dar nu alfa, beta, gama ci, pe toate celelalte de la A până la Z, incluse toate în scrierile mele. Vis-a-vis de radiații, totuși există și la mine un risc major, sesizat de o mulțime de muze suspendate și ele de pale eoliene îndrăznind cu nonșalanță să-mi fure etalonul.

Apropiindu-mă de secolul XX, scot ziua din noapte la „lumina” de care s-au ocupat frații Lumière, inventatorii primului aparat de filmat.

Louis Lumière s-a stins în 10 aprilie 1954 și la mai puțin de o lună de la moartea lui, m-am născut eu în 8 mai, reîncarnat și o dată cu invenția lor, eu am preluat totul, dar, din nou „dar”, m-am oprit la aparatul foto, păstrând principiul de bază al imortalizării, doar că este pe o retină statică nu pe una mobilă, să-ți facă ochii și mintea flu-flu.

Continue reading „Silvia Filip în dialog cu scriitorul Corin V. Petraru” →

Lili BOBU: Poetica zborului – convorbiri cu Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu

Notă: „Poetica zborului sau…vase poetice comunicante”, un interviu inedit cu poeţii Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu, a apărut în Colecţia „Regal de poezie”, într-un volum de lux, cu o bijuterie Swarowski pe coperta de catifea mov şi cu reproduceri ale unor lucrări de artă plastică. Cartea cu poezii de dragoste a fost publicată, în luna martie, în condiţii grafice excepţionale de editura Asociaţiei Culturale „Regal d Art” din Botoşani. (Rodica Elena Lupu)

Lili Bobu – Argument

„Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu distinşii poeţi Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu.

Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind doi oameni născuţi anume să ne uluiască, izvorând continuu şi reinventându-se permanent, creatori hăruiţi care lasă urme, intrând în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea lor. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unor inteligenţe arzătoare a zămislit opere originale prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru domniile lor scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Două conştiinţe artistice care îşi continuă devenirea trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”.

Spiritul nostru ludic ne-a provocat, într-o duminică sfioasă, la o emoţie de septembrie, parafrazându-l pe Nichita Stănescu: „să stăm de vorbă, să spunem cuvinte care să zboare între noi înainte şi înapoi, să ne acoperim inima cu ceva… până când lumea noastră prelungă şi în nesfârşire se va fi făcut coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând, cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… o întâmplare a fiinţei noastre când fericirea dinlăuntrul nostru avea să fie mai puternică decât noi”- minunea existenţei acestor spirite alese şi întâmplarea privilegiului de a le fi părtaşă la zbor… Şi acest abil joc de imagini tandre în care eu, citind din manuscrisul unui dicţionar poetic, la care trudesc de mai mulţi ani, nestemate ale prietenului Victor Teişanu, iar distinsa Lucia Olaru Nenati, reverberând în creuzetul poetic propriu sunete rezonante şi într-o evanescenţă ingenuă şlefuind cu graţie şi migală arhitecturi lirice care o reprezintă, a dat naştere unui interviu inedit, neconvenţional, un inefabil alfabet al candorii, respirând sublimul cu irizări de albastru.

Această frenezie metaforică, un spectacol imagistic, o ,,răstignire pe hârtie” a poeţilor, într-o ceremonie a scrisului, confirmă talente în deplinătatea maturităţii lor, tălmăcitori de orizonturi simbolice, care şi-au aflat conştiinţa de sine încercând să ne convingă că ei sunt aceia care ,,mor, noapte de noapte, simultan cu naşterea poemului”, un lirism rafinat, reverie de filigrane diafane, construind un fascinant basorelief de emoţii perene, asemănătoare culorilor din care se sintetizează lumina.

***

Victor Teişanu: …Puteai fi /Iubirea sacră a vieţii mele /Adunată picătură cu picătură/Într-o sferă de purpură…

Lucia Olaru Nenati: … Drumul nostru de ucenicie/În academia de aur şi purpură/Din superbia căreia-nvăţăm/ Cu câtă frumuseţe eşti dator/Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.

Victor Teişanu: …Sunt ca un semn de carte/Rătăcind pe asfaltul încins,/ Biblioteca aşteaptă disperată /Şi mă caută poliţia şi ziarele…

Lucia Olaru Nenati: … Să ne ascundem în cetăţi/ De nori, de frunze, de poeme,/ Cum am făcut de-atâtea dăţi/ Când, cucerind auguste hărţi,/ Ne retrăgeam între catrene. (…)

Victor Teişanu: S-a spus că marea explodează/ Mereu învingătoare şi învinsă/ Şi sătulă de sine însăşi!…

Lucia Olaru Nenati: Cărările lunii Tremurătoare,/ Ape de lumină/ Pe ape de-ntuneric;/ Noaptea felină adormită pe mare,/ Ochii ei – stele/ Cu suflet himeric./ Poate din laptele/ Lunii din apă/ Seva îşi trage/ Un zeu vegetal Ce din adâncuri/ Cu-ncetul îşi sapă/ Turnuri de rugă/ Cu creste de val. (…)

Victor Teişanu: Iubirea/ În procente mereu inegale,/ Aidoma picăturilor de ploaie/ Pe acoperiş/ Şi lacrima/Cu degetele răsfirate/, Gata să-şi părăsească izvorul/. Când oare voi fi puternic/ Iubind/ Fără nimic la schimb?…

Lucia Olaru Nenati: Aşteptarea mea, cea mai frumoasă/ A întins covoare de frunze/ Pe măsura paşilor tăi;/Ţi-a pregătit serbările pădurii/ Cu urări din buciume de os/, Vrâstate după numărul anilor tăi;/ S-a aplecat spre oglinzi curgătoare/ Să afle culoarea cea mai adâncă/ A ochilor tăi,/ A dat un ocol nevăzut/ Aerului ce trebuia să te cuprindă/ Ca nicio undă de ger/Să nu rănească umerii tăi./Mi-a desenat pe braţul stâng/ O orhidee de sărut;/ Aşteptarea mea cu porţi de cleştar/Din toate vieţile iubirii/ Cea mai frumoasă…

Victor Teişanu: Eşti femeia predestinată/Ultimei mele adrese pământeşti…

Lucia Olaru Nenati: Poartă-mă-n vis pe braţul tău – liană/ Şi lasă-mă să-ţi sorb adâncul sorţii,/ Exorcizând amărnicia morţii/ Să-ţi legăn sufletul în diafană/ Cântare de augur în arcul porţii/ Şi-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană,/ Să-ţi pot vrăji stihia lumii, vană/ Şi să-i tocesc cu glasul moale colţii./Nu mă slăbi din ochi nicio clipită/, Iubeşte-mă cu toţi strămoşii-n suflet/ Sorbindu-le puterea îmblânzită/. Când din adâncuri urcă-al mării muget/, Răspunde-i că îţi sunt pe veci sortită/ Şi nemurirea-ţi voi aduce-n cuget.

Victor Teişanu: Sub tirul luminii evanescente/Locul meu a rămas neschimbat/, Aveţi a deschide spumoase uşi de clorofilă/ Dacă mă vizitaţi aici, în inima frunzei/ Unde mi-am săpat tranşee eterne.

Lucia Olaru Nenati: M-a trăit destinul ca pe-o frunză/,Cel mai scurt haiku din viaţa mea/, Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina/ Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea”.

***

Cărţi de lux cu cristale Swarovski pe copertă

Printre asociaţiile culturale de elită care promovează consecvent valorile româneşti, reiterând file de aristocraţie, se remarcă şi Asociaţia Culturală „Regal D art”. Printre nenumăratele proiecte culturale, se numără editarea în tiraj limitat, pentru bibliofili, în condiţii grafice de excepţie, a câtorva cărţi bijuterii ale imaginaţiei creative. Acestea sunt publicate pe hârtie de mare fineţe, inclunzând reproduceri de artă şi coperte unicat – lucrări preţioase de metaloplastie, porţelan şi inedite bijuterii handmade. Aceste cărţi sunt dedicate operei unor mari poeţi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Lucia Olaru Nenati, Victor Teişanu, în volume care au fost premiate cu titlul ,,Arta cărţii ”, în cadrul mai multor ediţii ale Salonului Internaţional de Carte – Chişinău.

Continue reading „Lili BOBU: Poetica zborului – convorbiri cu Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran

Motto: „Tragedia și martiriul nu pot fi șterse de nimeni de pe fața istoriei neamului nostru” (Vintilă Horia). On parle de mon „style”. Mais mon style ne m’intéresse pas du tout… Seule importe la pensée. Le reste est pour les litterateurs”(Cioran, 1972).

1. „Securitatea este „stăpână pe trecut, prezent și viitor” (Horia Stamatu, 20 iulie 1974)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării, a lui Andrei Pleşu la cârma culturii si a lui Virgil Măgureanu la conducerea Securității, cum fusese planificat din 1987, scrierile lui Emil Cioran (până atunci interzise) au putut fi cumpărate din marile si micile librării, îmbogăţind avuta editură (1) Politică, sub noul ei nume de Humanitas (https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-a-pierdut-procesul-cu-victor-roncea-si-evz/). E drept că numele ales de fostul comunist G. Liiceanu aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de cel mai prestigios premiu al literelor franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (vezi Theodor Cazaban, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125).

Din inexplicabila alergie a editorului G. Liiceanu la scrisul lui Vintilă Horia, romancier de faimă internaţională (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-auredecei/), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România trio-ului de tovarăși care au sărbătorit împreună la Tescani ziua de 23 august 1989 (cei trei – Iliescu, Măgureanu și Pleșu -, s-au întâlnit la Tescani pe 23 august 1989 după cum a povestit martorul ocular Tudor Octavian, la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007; vezi și Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 ; precum și Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).

N-a venit în România romancierul premiat de francezi, au venit în Spania…„anumiți români”…După zicala, nu s-a dus Mahomed la munte, a venit muntele la Mahomed. Aceasta se poate presupune din uzualele comenzi politice „sa i se facă Radu” (adică să fie iradiat) folosite de totalitarismul comunist pentru a scrăpa de indezirabili. Așa s-a întâmplat cu anti-comunistul poet Vasile Posteucă, decedat în urma unui cancer galopant, boală care l-a scos rapid din viață și pe Vintilă Horia. Imprudentul scriitor tocmai vorbise în 1990 de cotropita provincie românească unde simplul adevăr al identității dintre moldovenească si românească a echivalat cu ani de zile de temniță politică pentru Ilie Ilașcu si altii ca el. Abia după decenii de la căderea Cortinei de fier s-a recunoscut oficial și în Basarabia că limba românească este aceiași limbă cu limba moldovenească. Decedat la 56 de ani după ce a fost demis din funcția de decan al Facultății de medicină, exclus din învățământul superior și din Academie, dr. Gr. T. Popa a descris prezentul (viitorul si cei doi ani trecuți de la ocuparea României de către armata lui Stalin) observând în Aula Academiei (la ultima sa apariție publică din 1947) cum „comuniștii vânează cu poliția ideile care nu le sunt pe plac…la fel cu naziștii” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) Vintilă Horia consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334).

Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991), s-au putut citi abia după 16 ani. Ele fac să transpară cadrul cripto-securist al regimurilor post-comuniste. In plus, continuitatea în politica editorială dinainte de 1989 este și ea evidentă: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor, nici pentru Cioran, nici pentru Vintilă Horia, autor al volumului Les clefs du crepuscule (1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu, iar după 1990 pentru difuzarea articolelor și omagiilor lui Andrei Pleșu „aclamate în câteva limbi”, cum scria Mihail Neamțu, unul din cei doi salariați ai săi care din primul an de slujbă i-au scos două volume de omagiere.

In Franța secolului XXI a apărut o carte de mare succes intitulată „Fabrica de impostori”, unde, din păcate, nu a fost tratată problema promovării imposturii în dictaturile comuniste menținute la putere prin teroarea polițienească adăugată terorismului ideologic, adevăr pe care „turnătorul” Ioan Petru Culianu (3) l-a cenzurat dintre spusele savantului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). Filozoful trăirist Noica, la zece ani de la ieșirea din temnița comunistă, semnala într-un articol din „Viața românească” promovarea „culturii lăutărești”, a scrisului „după ureche” a celor care se pricep la toate și la nimic. Inregistrat cu ocazia Colocviului „Cioran” (19-22 oct. 1991, București-Sinaia, organizat la Palatul Elisabeta din București și la Pelișor), cronicarul plastic Andrei Pleșu (întors de la Tescani ca profesor la Academia de Arte Frumoase unde fusese lector până în 1982) spusese că maestrul său Noica „lucrează post-mortem mai intens, mai apăsat decât lucra în timpul vieții”…si „cu alte justificări”. Tot atunci declarase ca a face cronică plastică este o „meserie inutilă” (vezi Mihaela Cristea, Experiența inițiatică a exilului, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p.146).

2. Un „dedicat partidului comunist” lăudat de Frunzetti într-o efemeriNdă din 1974 care n-a fost să fie efemeră

Întrebându-l odată pe Ion Frunzetti la ce mai lucrează, acesta i-a răspus lui Noica (filozoful trăirist) că scrie „efeMERINDE” (i.e. scrie texte care-i permit să-și înlesnească traiul). In 1975 Ion Frunzetti a devenit șeful catedrei de istoria și teoria artei. Dintr-unul din volumele de omagiere a lui Andrei Pleșu se poate citi o astfel de „efemeriNdă” din 1974 care n-a fost să fie efemeră, cum credea Frunzetti, pentru că si ea …„a lucrat post-mortem…cu alte justificări”. Datorită semnăturii, efemeriNda lui Ion Frunzetti a rămas trei decenii și jumătate singurul text scris „lăutărește” despre Andrei Pleșu asiduu promovat în cultura „lăutărească” a vremii comuniste.

Ion Frunzetti știa bine că efemeriNda trebuie să placă. El scrie sforăitor de un „providențial hazard al genelor” din care a rezultat Andrei Pleșu, „noul dar făcut culturii române”. In plus, nu uită să înșire toate formele de mediatizare a tânărului „dedicat partidului comunist” și de aceea plasat între cadrele didactice ale institutului superior absolvit. La 26 de ani Andrei Pleșu (vizitator al familiei lui Leonte Răutu, șeful catedrei de socialism științific la universitatea bucureșteană) era mediatizat prin televiziunea comunistă, periodicele de cultură, în presă ori în publicațiile de specialitate sau prin conferințe publice de la Universitatea Populară. Citatul din Frunzetti a fost copiat de Mihail Neamțu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor înființat în 2008 și coordonator al volumului „In honorem Andrei Pleșu” (Ed. Humanitas, 2009, p.26).

Despre Andrei Pleșu, Noica prevăzuse că va rămâne în mijlocul drumului („în interval”) indiferent de direcția în care a pornit. Până la moartea lui Noica, muzeograful de la Tescani abandonase pe rând istoria artei, sanscrita, studiile orientalistice si filozofia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului”, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134242, pp.33-48). Cei doi salariați ai lui Pleșu (pentru 10 ani „director interimar al Institutului de istoria religiilor, 2008-2018) neputând desigur intitula volumul omagial „filozofia după ureche” sau „lăutărismul în istoria artei” ori lăutărismul în orientalistică sau în religie, au optat pentru titlul „Filozofia intervalului”, lăsând la latitudinea oricui să înțeleagă ce dorește.

După căderea comunismului, Vintilă Horia (care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut peste hotare pe filozoful Lucian Blaga) a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat de nici unul dintre cei doi care ani de zile au tot invocat numele filozofului de la Păltiniș: Nici de directorul Editurii Humanitas, nici de Pleșu ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”, https://isabelavs2.wordpress.com/hasdeu-two-iulias/), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (vezi Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/).

La primul Colocviul „Cioran” (București-Sinaia), Liiceanu îi spunea în octombrie 1991 Mihaelei Cristea că deja a publicat șase cărți de Cioran, întreg ciclul operei române. „Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-comunistă a scrierilor lui Emil Cioran a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr (plătit/neplătit ca să posteze) a consemnat drept comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este „ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român”.

In 1932 Emil Cioran scrisese că „politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”. Nu același lucru îl putea susține cineva „înșurubat” de tânăr în politică. „Intervalistul” Andrei Pleșu, fost șef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei, a scris despre Cioran doar de la „periferia valorilor spirituale”; „Învinuiesc națiunea română –scria necoptul Cioran citat de Pleșu -, de a nu fi putut să depășească un scepticism vulgar (vezi culegerea de articole „Limba păsărilor” din 1994, pp.162-194). Mircea Eliade propunea o abordare a gândirii lui Cioran pornind de la Ecleziast. Pe Facebook o pagină este intitulată „Emil CIORAN antiprofetul”. Convins că totul e deșertăciune („Nichts zaehlt!”, spunea Cioran) și cu stilul său aforistic, Cioran nu poate fi numit „profet” decât de inculți. Fiindcă „profeție” înseamnă„revelație”. Iar un sinonim al „revelației” este „apocalipsa”. Titlul filmulețului proletcultist intitulat APOCALIPSA DUPĂ CIORAN denotă prostie cu pretenții si, mai ales, incultură. Bine făcută si bine intitulată este în schimb emisiunea radiofonică germană de 28 de minute, https://www.youtube.com/watch?v=NLP4-Bs-Rn4 . In emisiunea „Nichts zaehlt!” s-au strecurat doar două erori. Odată ajuns în Franța, scriitorul afirmat în țara sa nu s-ar mai fi întors în România, unde în fapt el a revenit (după ocuparea Parisului) pentru câteva luni din toamna lui 1940, până la începutul lui februarie 1941. A doua greșală constă în afirmația că, ajuns la Paris în 1937, ar fi abandonat româna ca limbă de redactare a cărților sale. Or, „Indreptar pătimaș” (București, 1991) a fost redactat în românește la Paris în timpul ocupației germane. Deși publicat la circa jumătate de secol de la scriere, el a urmat volumului „Amurgul gândurilor” apărut în Romania în 1940. Ultimul volum românesc a fost „Razne” (București, 2012), scris între 1945 si vara lui 1947, când a început să scrie în franceză, vezi, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/

3. Doi scriitori „agonici” (Mihai Ilovici și Ilariu Dobridor) în temnița comunistă (ca și fratele și sora lui Cioran) și ceilalți doi „agonici” onorați de Academia Franceză: Cioran și Eugen Ionescu

Cioran îi apare lui Pleșu ca având „obsesia vinovăției” : „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum” (în „Vremea”, 1933, citat de Pleșu la p. 166). Mai frust, fostul șef al cenzurii comuniste, Ion Ianoși (/Steinberger până în anul arestării lui Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj în Păltinișul lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) a pescuit din Cioran exprimări blasfemice precum: „în creștinism nu pot respira” sau totul „miroase a îmbâcseală” în această „sinistră rătăcire de două mii de ani”. Nici cronicarul plastic Andrei Pleșu n-a ratat ocazia să citeze din „creierul arzător” al lui Cioran „Acela (i.e. Iisus Hristos) care a zis că moare pentru noi, n-a murit, ci a fost omorât” (p. 173).

Incă din 1938 se putea afla (chiar și peste granițețe României) că la mai puțin de treizeci de ani, „Cioran aruncă asupra lumii o privire dezamăgită și contemplă, nu fără deliciile tainice ale orgoliului, prăbușirea tuturor lucrurilor și tuturor adevărurilor…De la înălțimea asta totul pare decolorat și ofilit. A dispărut istoria, morala, logica. Nimic nu mai are importanță” (Bazil Munteanu, Panorama literaturii române. Ediție îngrijită de Eugen Lozovan, 1996, p. 148).

În România interbelică, în perioada când Bazil Munteanu concepea „cea mai bună lucrare despre literatura românească” (cf. Lucian Blaga), filozoful tăirist Mircea Vulcănescu (martir al temnițelor comuniste) considera că spiritualitatea lui Cioran ar fi „de tip cultural, dar cu vădite predilecții interioare”. Simultan opus ortodoxiei și naționalismului, trăirismul cioranian se află „în plină criză interioară și de revizuire de valori” (Mircea Vulcănescu, Spiritualitate ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Ideile, un decor variabil în opera lui Cioran”, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/variable-background/). Cu toate deosebirile de amănunt, Emil Cioran s-ar situa între scriitorii „agonici”, alături de Eugen Ionescu, Ilariu Dobridor, Petru Manoliu și Mihai Ilovici, cu toții „suferind că nu pot fi naivi și făcând din asta literatură” (M.Vulcănescu). Desigur până la ocuparea țării și întemnițarea scriitorilor care n-au ajuns să ia drumul exilului, precum Cioran și Eugen Ionescu.

Mircea Vulcănescu precizează că termenul „trăirism” e derivat din „trăire” cu înțeles de „viață integrală”, ca izvor de cunoaștere. Nae Ionescu ar fi vorbit la cursul din 1928-1929 despre așa ceva, botezând o atare cunoaștere cu numele de „trăire” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică”, în rev. „Origini/Romanian Roots”, Norcross, Georgia, SUA, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment „Mircea Vulcănescu”, p. I.).

Lispit de spirit filozofic, George Călinescu înșiră inepții când îl prezintă pe Nae Ionescu. Efortul criticului literar a fost minim, el limitându-se a întoarce pe dos cele scrise de Mircea Eliade în postfața volumului „Roza Vânturilor”(vezi G. Căliescu, „Istoria literaturii de la origini până în prezent”, 1941, ediția a doua, 1988; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/). Pentru criticul literar, „trăirea” ar fi „acțiune” cu programul rămas ”mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”, sau, „Nae Ionescu și Petre Țuțea”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ )..

In Itinerariu spiritual publicat de Mircea Eliade, „trăirea” ca izvor imediat de cunoaștere apare ca „viață integrală” și „experiențialism”, incluzând în experiențele de viață și lecturarea celor mai importanți scriitori ai culturii europene. Mircea Vulcănescu observă că toată generația tânără „a pornit pe această cale”, nu numai Mircea Eliade, Cioran sau Manoliu (vezi Mircea Vulcănescu, Spiritualitate). Demnă de menționat ar fi interdicția de semnătură în comunism a „agonicilor” Ilariu Dobridor (https://bucovinaprofunda.com/2011/10/11/un-interbelic-uitat-ilariu-dobridor/ ) si Mihai Ilovici, scăpați cu viață din temnița politică de care Cioran a scăpat doar pentru că nu s-a întors în țara aflată „sub ocupație comunistă”, cum scria filozoful Vasile Băncilă. În schimb, fratele si sora lui Cioran au făcut temniță politică, Aurel zece ani, iar Virginia timp de patru ani, murind la 58 de ani, din pricina regimului de exterminare din închisorile comuniste.

4. O întrebare fără răspuns: ce considera Cioran „părți negative”?

În abordarea lui Cioran, Andrei Pleșu pornește de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, în volumul bilingv: Isabela Vasiliu.-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului profesor de filozofie de la Liceul ortodox „A. Șaguna” din Brașov care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1936, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei (martie, 1944) de la Mircea Vulcănescu. Istoricul literar Marian Popa observase cu justețe că sub pretextul îndepărtării câtorva pasaje „pretențiose și stupide”, acțiune de cenzurare minoră cu care Cioran ar fi fost oarecum de acord, fosta editură Politică a făcut dispărut un sfert din Schimbarea la faţă a României, cenzurare majoră cu care foarte probabil autorul nu s-ar fi declarat de acord (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Fundația Luceafărul, București, 2001, p.1224).

Ocolind „paginile pretențioase și stupide” (4) îndepărtate de Humanitas în 1990 (5), de pildă aberația cioraniană „De ce nu există nici un om pe pământ are să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să știe? ” (1936, p.129), Andrei Pleșu ține să vadă în Cioran prototipul românului lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (A.P.). O exemplificare mai convingătoare a celor scrise de fostul conducător al tinerilor comuniști o găsim în capitolul epurat („Colectivism național”, pp 127-148): „Evreul nu este semenul, deaproapele nostru…Omenește nu ne putem apropia de el, fiindcă evreul este întâi evreu și apoi om. Fenomenul se petrece atât în conștiința lor, cât și a noastră…Este ca și când ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuțe” (Cioran, 1936). După dilematicul cronicar plastic conducând la acea vreme doctorate în filozofie și în orientalistică, tânărul Cioran întors de la Berlin în 1933 ar reprezenta „anti-românismul”.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran” →

Mihai POSADA: Centenarul Radu Stanca – sărbătoare la Sebeș

Este știut că la Sebeș există de ceva vreme Centrul Cultural „Lucian Blaga”, unde se organizează anual un festival internațional ce poartă numele poetului născut în apropiere, în satul Lancrăm, iar sărbătorirea respectivă a fost cuprinsă în calendarul UNESCO. Între studentul de odinioară, fiu al Sebeșului, Radu Stanca, și profesorul său Lucian Blaga de la Catedra de Filosofie a Culturii din Universitatea „Regele Ferdinand I”, mutată în refugiu, din Cluj la Sibiu, în urma Diktatului de la Viena din 1940, legăturile au fost nu doar acelea de „pământ”, dar mai cu seamă una de apropiere în spirit, încă una tumultuoasă.

Anul acesta, la 5 martie, în incinta Centrului Cultural din Sebeș, prin organizarea de excepție a directoarei Nadia Diana Mitrea, o gazdă admirabilă, deosebit de primitoare și totodată moderator al lucrărilor, s-au desfășurat evenimentele ce au marcat Centenarul marelui fiu al orașului, poetul, dramaturgul, eseistul și omul de teatru Radu Stanca (5 martie 1920 – 26 decembrie 1962). Sărbătorirea lui Radu Stanca s-a bucurat de sprijinul și prezența directă, pe toată durata evenimentului cultural, a primarului Dorin Nistor. Într-un scurt salut adresat numeroșilor participanți de toate vârstele, domnia sa a vorbit cu dragoste de orașul Sebeș, de oamenii săi din trecut și din prezent, cu reverențioasă admirație pentru invitați, a căror prezență o socotește o onoare pentru concetățeni.

O apariție așteptată în seara comemorativă, începută la orele 17, a fost prezența în fața publicului a îndrăgitului actor, regizor și universitar Florin Coșuleț, nelipsit la manifestările Centrului Cultural, care a declamat cu patos versurile lui Radu Stanca din capodopera sa Corydon: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta”…, versuri de asemeni recitate spre sfârșitul evenimentului de la Centrul Cultural din Sebeș, de eleva la Liceul “Lucian Blaga” din localitate Maria Alina Cosma- Popa, o promisiune ca tânără recitatoare.

Lucrările Centenarului Radu Stanca au fost deschise de prelegerea inspectorului doctorand Mihai Octavian Groza, care a prezentat în amănunt istoricul familiei Stanca, cu ajutorul a numeroase imagini fotoproiectate în fața auditoriului sub genericul: Constelația Stanca. Trei generații de cărturari și oameni de știință.

Intrând în miezul lucrărilor Centenarului de la Sebeș, scriitoarea Anca Sîrghie, venită special de la Sibiu, așa cum aproape în fiecare an participă la Festivalul „Lucian Blaga”, a prezentat tema: Momente din studenția lui Radu Stanca, vlăstar de geniu al Sebeșului. Au putut fi auzite multe cuvinte spuse cu dragostea pentru subiect a cercetătorului dedicat de câteva decenii personalității complexe, de poet, eseist, dramaturg, regizor, scriitor năpăstuit politic laolaltă cu prietenii săi din Cercul literar de la Sibiu și despre cuplul de aur al teatrului românesc, reprezentat de actrița Dorina Stanca și de regizorul Radu Stanca, despre fiul lor Barbu, răpus la scurt timp după decesul tatălui său, despre întreaga dramă a unei existențe scurte, de numai 42 de ani, cât a trăit Radu Stanca, dar strălucitoare în toată splendoarea unei opere culturale vaste. Opera și activitatea de formator al unor figuri actoricești a lui Radu Stanca, a mai precizat conf. univ. Anca Sîrghie, au fost pe nedrept „răsplătite” odinioară, în proletcultismul unei epoci de tristă amintire, cu calomnierea chiar de unii din cei pe care i-a făcut celebri la Sibiu și care au recunoscut tardiv, că l-au ponegrit, tot așa cum azi, între contemporani, îi este ignorată moștenirea de autor dramatic a 16 piese de teatru pe care nici măcar instituția de specialitate care îi poartă numele, Teatrul Național Continue reading „Mihai POSADA: Centenarul Radu Stanca – sărbătoare la Sebeș” →

Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici, iar în al doilea pe Homer, între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei, pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu, cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului, aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.” Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.” Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?” →

Anton ILICA: Lucian Blaga – optimismul din zâmbet

Mă aflu pe o insulă într-o comunitate, respectând ideea Stay at home, în aceste momente când o boală copleșitoare a indus oamenilor ideea de spaimă și panică. M-am asumat voluntar să mă izolez într-o casă princiară din Knox, unde am la dispoziție toate condițiile unui trai tihnit. Am la mine o singură carte, luată din biblioteca personală pentru lectura în avionul transatlantic, cu care îmi întrețin gimnastica sufletului și o anumită cultură a minții. E vorba de volumul Poezii, de Lucian Blaga, editat în anul 1981. Conversațiile de alungare a plictiselii și stresului de pe net mi se par anoste, fiind amprentate de formule banale (”Cum ești?”, ”Să ai grijă de tine!”, ”O zi mai bună!” etc.). Câte o veste tristă se îmbină cu un zâmbet ponderat; optimismul meu ia uneori locul zădărniciei, ca apoi teama să înlocuiască speranța. Timpul mă îndeamnă să-i dau folosință, psihicul are nevoie de protecție, iar trupul solicită sănătate.

Deschid cartea lui Blaga la volumul ”În marea trecere” (1924). Din ”casa mea”, scrie Blaga, voi, cititorii, ”așteptați să vorbesc”. Despre ce putem vorbi în zilele triste? Răspunde poetul: ”Cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit așa de mult să plângă și n-au putut…”. Știu – am scris două volume de interpretare a textelor blagieine – că lirica sa dintre anii 1924 (vol. ”La cumpăna apelor”) și 1933 (”La curțile dorului”), stă sub semnul optimismului tragic expresionist: ”Intrat-a o boală în lume/ fără obraz, fără nume”. ”Pomii, suferinzi de gălbinare, nu mai caută vindecare”, ”din cer a venit un cântec de lebădă”, ”cineva a înveninat fântânile omului”, iar ”noi, cântăreții leproși, ne aplecăm capetele în tot mai mare tristețe”. Sunt semne de stele arse, ”paradisul e în destrămare”, iar arhanghelii, coborâți pe pământ, ”se rătăcesc prin baruri, cu aripile îmbolnăvite”; peste tot au apărut ”cocoși apocaliptici”, care aduc ”vești întunecate”. Nici măcar pasărea Foenix, simbolul salvării, nu mai zboară ca altădată. Cuvintele la rândul lor ”sfârșesc în sânge”: ”Pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfârșit” (Tăgăduiri).

Între toate aceste imagini terifiante, câte o metaforă luminează credința:

”Prin ceasul verde al pădurii/

Otrăvuri uitate adie…/

Continue reading „Anton ILICA: Lucian Blaga – optimismul din zâmbet” →