Isabela VASILIU-SCRABA: Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană

Motto:

“O umanitate fără personalitățile puternice ale națiunilor care-i compun unitatea ar fi anemică, săracă și secătuită, căci i-ar lipsi tocmai multiplicitatea izvoarelor care-i dau viață și vigoare” (Dimitrie Gusti)

Constantin Amăriuței îi vorbise lui Heidegger despre ideea filozofică a lui Mircea Vulcănescu ivită în marginea unei noi etimologii propusă pentru „aievea”, în care sensul de „real” ia semnificația „existenței de totdeauna, din veac”. De la tipărirea în 1870 a lucrării lui Chihac (Dictionnaire d’etymologie doco-romane, ed.II-a, 1879) derivarea lui „aievea” din indo-europeanul „a vedea” n-a suferit nici o modificare esențială. Lingvistica comunistă l-a considerat pe „a” ca protetic, în vreme ce Hașdeu îl considera pe „a” prepozițional din latinescul „ad” care cere acuzativul (Etymologicum Magnum Romaniae, 1886, ed.II-a, 1972, pp.413-414). Prima exemplificare a lui Bogdan Petruceicu Hașdeu pentru „la arătare” („aievea” cu sensul de „evident”) este luată din Omiliarul de la Govora (1642).

Filozoful Mircea Vulcănescu, în construcția etimologică a termenului „aievea” îl vede pe „a” prepozițional, dar nu ca Hașdeu, ci provenit din „ab” care cere ablativul. Pentru „aievea” în sens de „real”, filozoful accentuează asupra înțelesului de „ceea ce durează la modul continuu, etern”. În opinia sa, „aievea” ar proveni din latinescul „aevum”. El consideră rădăcina românescului „aievea” de la „ab aevo”, ablativul lui „aevum”, însemnând „din eternitare”.

In „hieroglifă” vulcănesciană, însăși eternitatea este un Tot cupinzător într-Unul, este lumea de dincolo (lipsită de spațiu) împreună cu lumea de aici, este „totul-de-a-una” (/ tot-de-a-una). Creștinilor, lumea li se înfățișează ca totalitate a celor care sunt pe diferitele trepte de desăvârșire ale ființei, împreună cu cei care au fost cândva și undeva, oricând și oriunde.

Intr-un amplu eseu de clarificare a înțelesurilor termenului „spirit” din care derivă „spiritualitate, lucrare inedită pe care am publicat-o în „Acolada” (Satu Mare), filozoful notase că „în toată filosofia creştină spirit înseamnă simultan trei lucruri. Într-o primă accepţie: Dumnezeu, una din feţele Sfintei Treimi nefăcută. Într-o a doua accepţie: fiinţă nevăzută, putere Dumnezeiască, creată (făcută), fire a fiinţelor nevăzute (îngeri, făpturi imanente, făcute de Dumnezeu, care nu-şi au însuşirile lor “a se” ca Dumnezeu, ci de la fiinţa transcendentă a căror voie o împlinesc)”. Într-o a treia accepţie, cea psihologică, spirit ar înseamna dispoziţie sufletească (duhul blândeţii, al înţelepciunii, al răzvrătirii, etc.). Pentru că sufletul omenesc este şi el de natură spirituală, stările lui fiind stări în spirit. (vezi Mircea Vulcănescu, Ințelesurile cuvântului „spirit”…). Apoi arată că imaginea asupra ingerilor s-a modificat (de-corporalizându-se) de-a lungul timpului, fiind considerați doar duhuri odată cu înțelegerea transcendenței lui Dumnezeu ca desăvârșită, când, „în plin veac al VIII-lea creştinismul a început să prefere formulările aristotelice celor platonice… si când opoziţia creator-făptură a dobândit o deplină claritate filosofică”. Discipolul lui Nae Ionescu mai precizează că Părinţii răsăriteni ai bisericii au continuat să admită „pe lângă natura nematerială a sufletului şi existenţa unei relaţii tainice de asemănare între Duhul Sfânt şi sufletul omului. De aici şi folosirea cuvântului duh pentru stare sufletească” (vezi Ințelesurile cuvântului „spirit”, în „Acolada”, 7-8/2011, p.13).

Etimologia cuvântului „aievea” propusă de Mircea Vulcănescu îi stârnise un vădit interes lui Heidegger (care a notat-o, după cum povestea Constantin Amăriuței) pentru că însuși filozoful din Freiburg era preocupat de timp, de problema viețuirii în timp a ființei omenești desprinsă de tradiția religioasă (Sein und Zeit, 1927). Dincolo de analizele heideggeriene asupra semnificațiilor existenței umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea “fastidioase”, soluția lui Martin Heidegger nu s-a deosebit în esența ei) de ceea ce Vulcănescu numise „mântuirea prin cultură”, altfel spus, considerarea omului în postura sa de creator de cultură. In climatul osmotic al spiritualității europene interbelice, la fel a fost văzut omul și de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filozofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filozofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o “religioasă înfiorare” (apud. L. Blaga) de poezia lui Hoelderling.

Invitat în aprilie 1940 să vorbească într-o societate creștină despre “ce înseamnă a fi creștin”, Mircea Vulcănescu se oprește la un moment dat la problema valorilor etice în epoca nihilismului spiritual ce a urmat lui Nietzsche, inițiatorul sloganului “morții lui Dumnezeu”. Filozoful trăirist compară lumea golită de sensul ei religios cu un “imens pustiu de sare și de cenușă” în care oamenii trăiesc fragmentar încercând în van să realizeze o fericire terestră. Cel mai adesea însă ei mor lăuntric sau deznădăjduiesc tocmai pentru că au pierdut sentimentul transcendenței odată cu pierderea sensului întrupării și a înțelegerii sensului real al suferinței. Doar pentru creștin unitatea vieții îi rămîne nealterată, întrucât creștinul păstrează sentimentul că face parte, cum spune Mircea Vucănescu, dintr-o lume “dominată de relațiile intenționale ale legăturii lui cu Dumnezeu”.

Îmediat după Războiul pentru întregirea neamului în urma căruia România a ajuns în granițele ei firești, eforturile gînditorilor români de talia lui Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Lucian Blaga, etc., se îndreptaseră spre evidențierea acelor trăsături prin care spiritualitatea românească se afirma prin timbrul ei distinct în contextul cuprinzătoarei culturi europeane. Pe atunci România (la o suprafață mai mare cu peste 26,3% decât astăzi) avea 80% populație rurală. Același procent l-a avut și Franța până la al doilea război mondial. La noi, covârșitoarea pondere a vieții tradiționale sătești justifică apariția Scolii monografice gustiene, tradiționalismul istoricului Nicolae Iorga, pe urmele căruia s-a aflat filozoful Nae Ionescu, precum și “Elogiul satului românesc” adus de filozoful Lucian Blaga pe 5 iunie 1937 în Aula Academiei Române.

Filozoful Mircea Vulcănescu, devenit faimos prin conferinţele Asociaţiei „Criterion” care puneau în umbră conferintele organizate de Rădulescu-Motru la Societatea Română de Filozofie, făcea parte (împreună cu Dan Botta și Horia Stamatu) din comitetul de redacţie al Enciclopediei, pentru care a redactat istoria Războiului pentru întregirea neamului. Excepționala sa lucrare de sinteză a devenit un capitol din Enciclopedia României în cinci volume (1938-1944) dintre care patru volume au fost ascunse pe toată perioada comunistă în «Fondul Special/Secret» al Bibliotecii Academiei, iar al cincilea, dedicat culturii româneşti, a fost dat la topit de slugile ocupantului sovietic (vezi Dan Botta, Limite şi alte eseuri, București, Ed. Crater, 1996, p.359). Alte însemnate contribuţii ale lui Mircea Vulcănescu au fost prezentarea judeţului Alba şi a judeţului Mehedinţi. În prima filozoful a scris că la Alba Iulia bate “inima nevăzută a României”, pentru că aici s-a “încoronat la 1599 Mihai-Vodă, Domnul român al Ardealului, după izbânda de la Şelimbăr” şi tot aici s-a hotărât “unirea de veci a Ardealului cu România” (vezi Enciclopedia României, vol..II, 1938, p. 21-22). În prezentarea judeţului Mehedinţi, “zonă de contact permanent cu populaţia de peste Dunăre, în bună parte românească, pe valea Timocului” (ibid., p.278-279), Mircea Vulcănescu a amintit de Războiul pentru întregirea neamului în care s-au distins prin vitejie ostaşii proveniţi din valea Cernei. După 1945, volumele rămase din Enciclopedia României au fost trecute pe nesfârşitele liste de scrieri interzise, însumând peste 8000 de titluri (cf. Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000).

La o privire superficială, cititorul operei filozofice a lui Mircea Vulcănescu (abia după 1990 reintrată în circuitul valorilor culturale românești, și încă nu în toată întinderea ei, din lipsă de cititori pregătiți s-o înțeleagă) poate crede că și acest filozof nu a făcut altceva decât să aducă un elogiu “țăranului român”, cum mai făcuse și L. Blaga sau Vasile Băncilă (care a scris cu atîta măiestrie despre “Duhul sărbătorii”). La începutul Dimensiunii românești a existenței (martie, 1944), Mircea Vulcănescu îl menționează și pe Ion Petrovici (1882-1971) cu niște meditații despre “Etnic în filozofie”. Din Vasile Pârvan citează acea splendidă cercetare intitulată ” Gînduri despre lume și viață la greco-romanii din Pontul Stîng” (1920). Pe Ovid Densușeanu îl amintește cu “Viața păstorească în poezia noastră populară” (1922-23; ed. a II-a, 1943) și pe Ovidiu Papadima cu a sa lucrare premiată de Academia Română: “O viziune românească a lumii” (1942, ediția a II-a, revizuită, 1995). Din enumerarea lui Mircea Vulcănescu nu lipsește academicianul Lucian Blaga, autor al acelei capodopere intitulate “Spațiul mioritic”. Nu este uitat nici Ernest Bernea cu cele scrise “Despre Calendar” și nici Dan Botta cu volumul său “Unduire și moarte”, mai ales că prin 1943 traduceau împreună din poezia mistică a lui Rilke.

Opinia după care Dimensiunea românească a existenței ar fi putea fi cantonată în acea „Românie sătească” pe care Vulcăneascu a opus-o „României moderne” este greșită în măsura în care filozoful își construiește discursul pe tipare oarecum kantiene, axîndu-și considerațiile pe metafizica implicată de limba românească vorbită de „ambele” Românii. Din start poziția sa este modern europeană, putând fi lesne încadrată în ultimul curent filozofic la modă, acela heideggerian, care-i va stimula gândirea si lui Noica, decis să scoată la lumină nestematele gândirii vulcănesciene interzisă decenii de-a rândul de tagma groparilor culturii românești, i.e. ideologii comuniști cu putere de decizie. Meditând asupra valențelor filozofice ale limbii și culturii populare românești, Mircea Vulcănescu depășește cadrul eticii țăranului român de la care pornește, ajungînd la niște concluzii menite să îmbogățească spriritual orice cititor, de indiferent ce naționalitate.

Un singur lucru ar mai fi de observat. Față de felul în care se practică (azi printr-un limbaj “de beton”) îngemănarea eticului cu politicul, printr-o „corectitudine politică”, vezi Doamne, deținătoare în exclusitate a dreptății, pretenție avută si de acel limbaj “de lemn” menit să camufleze imperialismul sovietic, discursul lui Mircea Vulcănescu nu va atinge nici un moment sfera politicului. Fostul deținut politic I.D. Sîrbu – ales să-i fie lui Blaga în ultimul deceniu de viață unic discipol și apropiat -, remarcase existența unei limbi internaționale „ca strucțură logică și ca semnificație”, avînd drept scop escamotarea „tactică și strategică” a adevărului printr-o „convențională înșiruire de locuri commune”. Debitată cu „dezinvoltură protocolar-lichelească” această limbă internațională îi părea că răsună în gura unor intelectuali „trăncănitori din oficiu” ca o poezie învățată și repetată de mii de ori (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 82.).

Ca filozof de Scoală trăiristă, Mircea Vulcănescu știa că lumea de aici nu este lumea cea adevărată, că lumea aceasta pentru orice creștin e resimțită ca “vreme de încercare” (Creștinul în lumea modernă, în vol.: Logos și Eros, Ed. Paideia, București, 1991, p. 53). Este prin aceasta românul prezentat de Mircea Vulcănescu un ins singuratic, izolat în existența sa de cei din preajmă, sau de restul lumii? A fost el vreodată, sau este el cuprins în vreo “criză a respectului față de celălalt”? Este oare un intolerant? Desigur că nu. Problema toleranței românilor, trăsătură fundamentală a caracterului acestui popor, fusese cât se poate de convingător argumentată pe baza datelor istorice de Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu acea autoritate a unui temeinic cunoscător al celor trecute, dar nicicând ieșite din practica de zi cu zi a conviețuirii românilor cu alte neamuri (Istoria toleranței religioase în România, București, 1868, ed. II-a, București, 1992).

Românul nu este un ins singuratic, deși “insul”, termen provenit în limba română de la latinescul ens, “a dat o noțiune apropiată de aceea a ființei existente și subsistente in se și per se, dotată adică cu putere proprie de ființare individuală” ( Existența concretă în metafizica românească). Proveniența latinească sugerează aspectul stabil al ființei, în contrast cu aspectul ei schimbător. Din punct de vedere logic, existența insului ca ins poate semnifica izolarea de restul existenței. Dar această izolare ar fi asemenea unui “văl al Mayei”, pentru că referința insului la ceea ce nu este el are un caracter organic, face parte din existența insului, a cărui mai îndeaproape determinare este aceea de “ființă cu care te poți înțelege” (Ibid.). Firea românului tinde a se realiza în planul rostului, al logosului dătător de sens vieții sale, semnalizîndu-și înainte de toate “felul de a fi” pe o urzeală închipuită în mod asemănător cu urzeala platonică a participării. Pentru că „fire” înrudit ca sens cu latinescul „natura”, nu are doar semnificația restrânsă de esență, de proprietate inerentă ci și semnificația de natură ca totalitate umplând spațiul și timpul. In ultima accepțiune, asupra „firii” ar fi de gândit sub aspectele „vremii” și „locului”.

Participarea trimite către acea metafizică “esențială” pe care Mircea Vulcănescu o punea în opoziție cu metafizica “existențială”. Cea din urmă este construită în jurul prezenței, a “faptului de a fi”. Ea ar fi dominată de întîietatea faptei, de “setea de concret, de posesia maximă, sensibilă a existenței” (Creștinul în lumea modernă, p. 65.).

În contrast cu metafizica existențială astfel conturată, ideea românească a existenței ar înclina pentru o disociere între ființa aparentă, trecătoare și substratul ei neschimbător. De aici ar urma deosebirea dintre “fire” și “însușire”, fără a ajunge la deplina lor opunere. “Firesc” ar fi ceea ce este “natural, ceea ce se întîmplă de la sine”, indicând o stabilitate mai relativă decât aceea conferită prin conotația de “esențial”, de ceva fără de care un lucru nu poate fi. “Firea”, notează filozoful, nu numai că nu epuizează insul, dar ea indică “legătura dintre ființa unui ins și propriile lui modalități de existență”, ceea ce implică și o legătură a insului cu ceva ce nu este el.

Acest ceva, pentru român, nu este însă colectivitatea ca “forță reală” ce împrumută atributele Divinității în măsura în care ar reprezenta cadrul “mântuirii pe pămînt”, prin faptă. Este mai degrabă planul în care ființa individuală a românului se proiectează în perspectiva ființei totale, pe firul întîmplărilor vieții desfășurate în vreme.

În plinătatea ei, observă Mircea Vulcănescu, ființa individuală a românului pare legată de alții prin posibilitatea de “a-și afla un rost și o soartă printre alții”, în condițiile în care “plasma de zidire în care sunt puși” este ceva “ce pare mai real decât ei înșiși”. Departe a fi o putere impersonală, Dumnezeu ar fi pentru român un “ins”, o ființă reală și particulară, o ființă trans-existențială care ia chip existențial. În lumea de el făcută, uneori “uitată de El”, Dumnezeu “umblă” și făptuiește.

Rugăciunea îl face “mai presus de ființa lumii pe care tot el o ține”, evidențiindu-i “fața Sa lucrătoare”. Treimea, constată Mircea Vulcănescu, este înțeleasă de român ca “trei inși lucrători care sunt una”, sunt o “ființă”.

Prin asemenea considerente filozoful perpetuează linia gândirii ortodoxe a Sfîntului Grigorie Palama(1296-1360), după care, comuniunea de existență între Dumnezeu și lume are loc prin mijlocirea participării creaturilor lui Dumnezeu la actele Sale necreate și nu la ființa Sa divină, cu care n-ar avea nici o putință de a se întîlni. Ideea esențială care pentru român ar ilustra cel mai bine ființa dumnezeiască ar fi prin urmare “ideea de ființă lucrătoare, făcătoare în înțelesul deplin și tare al cuvîntului, adică de ființă născătoare și făcătoare a toate și care poate face și desface toate” (p.83).

Papa Francisc l-a citat în ziua înscăunării sale pe Léon Bloy cu spusa; „cine nu se închină lui Dumnezeu se închină la diavol*” . In lumea contemporană, schimbările petrecute la nivelul “omului lăuntric” nu pot fi puse pe seama progresului științei și tehnicii. După Mircea Vulcănescu, “omul de azi, ca și omul de la începutul timpurilor moderne, ca și Adam, e amenințat în primul rînd de propriul lui succes”, germen al tuturor rătăcirilor “care fac pe om neom în măsura în care-l împing să se îndumnezeiască”. Progresul tehnico-științific ar fi egal împărțit întru conservarea și întru distrugerea vieții de pe pămînt: “aceleași laboratoare care cultivă vaccinuri binefăcătoare destinate să cruțe mii de vieți sunt puse în slujba puterilor drăcești ale distrugerii în căutarea armelor de război microbian. Mintea care se apropie de posibilitățile de transmutație e preocupată de aflarea razei ucigătoare, a gazelor care ard și de prezența cărora să nu-ți dai seama decât când nu mai e nimic de făcut, de mijloace de a arunca cât mai mult fier ucigător, cât mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vînturile, focul și chiar trupurile omenești sacrificate, pentru a distruge om pe om” (Mircea Vulcănescu).

Fragmentarea și nesiguranța vieții omului modern, și, nu în ultimul rînd, spiritul său de aventură, au putut fi extrem de sugestiv înfățișate prin imaginea kafkiană a celui aflat deasupra unei ape pe o bârnă ce se constituie și ea odată cu înaintarea, pas cu pas, a omului.

In opinia lui Mircea Vulcănescu, “fiecare popor are, lăsată de la Dumnezeu, o față proprie, un chip al lui de a vedea lumea și de a o răsfrînge pentru alții”. “Portretului moral al națiunilor” ar fi felul în care fiecare națiune răsfrînge “chipul lui Dumnezeu”. Trei conferințe a ținut Mircea Vulcănescu despre felul românului de a vedea lumea: Omul românesc (1937), Componenta dacică a sufletului românesc (sau „Ispita dacică”, 31 mai 1941), și Dimensiunea românească a existenței (10 ian 1943), dezvoltată mai apoi în forma studiului publicat în al doilea volum de „Izvoare de filozofie” (1944). In toate trei filozoful și-a luat distanța cuvenită față de ideologia celor două etici colectiviste (una de dreapta, ce s-a dovedit efemeră, si alta de stânga, într-o agonie ce nu mai sfârșește) pe atunci însă ambele la modă, precum și față de exacerbarea individualismului caracteristică regimurilor liberale. O interesantă paralelă între cele două “etici colectiviste”, cea de sorginte nazistă și cea comunistă va intreprinde filozoful P.P. Negulescu în Destinul Omenirii (vol. I, 1938). Negulescu pune în evidență, cu abundente citate din Mein Kampf, similitudini atât de convingătoare, încât primele patru volume (publicate de P. P. Negulescu pînă în 1944) ale Destinului Omenirii vor fi ascunse patruzecișicinci de ani la “Fondul secret” al Bibliotecii Academiei.

Când a conferențiat (la invitația Institutului francez de înalte studii din România) despre Léon Bloy, lui Mircea Vulcănescu i-au reținut atenția tăria credinței scriitorului francez și incapacitatea acestuia de a face “compromisuri cu puterile banului”(p.18). El menționa că Bloy, “însinguratul polemist”, a refuzat să se înjosească în fața învingătorilor zilei și a considerat banul un lucru prețios, în sensul că de ban “se leagă preț de suflet”. Mircea Vulcănescu regăsește în scrierile acestui “anarhist convertit” preocuparea pentru o revizuire spirituală. Îl impresionează că opera i-a fost crescută dintr-o neîncetată suferință, și, foarte probabil într-o directă asociere de idei cu soarta strălucitului profesor Nae Ionescu, constată că împotriva lui Léon Bloy a fost dezlănțuit “tot arsenalul urii, calomniei, izolării, ca să-i acopere glasul” (p.20).

Despre inițiatorul Scolii trăiriste, un fost student consemnase cu justețe că esenţialul viziunii filozofice a lui Nae Ionescu “a fost adevărul creştin considerat ca un absolut” (Arşavir Acterian). La fel a fost văzut adevărul credinței și de Mircea Vulcănescu, sau de alți discipoli ai lui Nae Ionescu. In impresionanta și vasta sa operă, Mircea Eliade își axează cercetările asupra unui „homo religiosus”. Lui Cioran (care abia în anii târzii a devenit celebru, „prin interviuri sinistre”, cum îi scria lui Kraus) creştinismul îi apare ca o “avalanşă de indiscreţii metafizice”. Pentru că în viaţa de zi cu zi, în politică şi în afaceri creștinismul “a introdus moartea, suferinţa, pe Iisus şi pe Dumnezeu /…/ În zadar ne-am desţeleni din el, căci nu vom reuşi să-i uităm decorul, adică pe sfinţi” (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/2018cioranperegrinare/ ). Discipolul lui Nae Ionescu stabilit la Paris, probabil chiar cu gândul la impresionantele prelegeri nae-ionesciene, n-a încetat să facă elogiul adevăratei filozofii: “La haine de la philosophie est toujours suspecte: on dirait qu’on ne se pardonne pas de n’avoir pas été philosophe, et, pour masquer ce regret, ou cette incapacité, on malmène ceux qui, moin scrupuleux ou plus doués, eurent la chance d’edifier ce petit univers invraisemblable qu’est une doctrine philosophique bien articulée.” (Cioran, Oeuvres, 1995, pp.1567-1588). Aventura ultimă a omului, în opinia trăiristului Noica**, ar fi ridicarea vieții profane, a istoriei, a vieții „la sacralitatea sensului și la conștiința lui de sine. Să vezi totul ca întruparea unui Logos pe care să-l deții”(vezi Dan Câmpean, Patrimoniul Constantin Noica, Deva, 1992, p.49). Premiat cu „Rivarol”, înstrăinatul Cioran atenționase pe cei care-i ascultau interviul înregistrat în 1950 că „meteci vor fi toți occidentalii rupți de Dumnezeu” (https://www.youtube.com/watch?v=4aBDCSsX0jg&t=614s ).

Note si considerații marginale:

*Când autoarei de poeme nerușinate îi ieșise cartea „Teze neterminate” pentru care a primit titlul de doctor în filozofie de la plagiatorul Ion Ianoși (plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru), autoarea i-a oferit un exemplar lui Nicolae Breban. Venit din Franta, romancierul întai m-a invitat la o masă rotundă (la Radio) despre Lucian Blaga, apoi m-a publicat în revista pe care o conducea („Contemporanul. Ideea europeană). Ca s-o recenzez pe Marta Petreu cu TEZELE NETERMINATE mi-a dat cartea primită de la autoare. Așa am citit dedicația în care, vrând să-l flateze pe Nicolae Breban, fosta profesoară de socialism l-a numit „Stăpânul acestei lumi”. Ea n-a bănuit nici o clipă că folosește cu perfectă inocență chiar supra-numele lui Satan. A fost singura comandă de recenzie, când (după șapte ani) fusesem în fine publicată cu textele pe care le scrisesem (din 1984) despre filozofia lui Noica, texte care zăceau în portofoliul „Vietii Romanesti” (bine pazit de Baltag).

**A.I.Brumaru a publicat prima oară în volum eseul lui Noica intitulat „Modelul Cantemir în cultura noastră, sau, Memoriu către Cel de Sus asupra situației în cele Trei Țări Românești” (București, Ed, Atena, 1995) după o dactilogramă circulând în samizdat de prin 1973 de când a fost scris în stil, să-i spunem, „cioraniano-vulcănescian”. De la ultimul a luat cadrul posibil/ real iar de la primul a împrumutat ideea „gălbezii” Mioriței transpusă în prejudecata unei veșnici rămâneri a românilor în aria posibilului. Cu precizarea că Noica era perfect conștient de miracolele întâmplate în istoria spiritualității românești odată cu apariția creatorilor excepționali iviți (crede Noica pe urmele lui Cioran) din magma eternului posibil cu neisprăvirile și neîmplilirile lui. Nici inițiatorul Școlii trăiriste nu fusese uitat de discipolul Constantin Noica, pentru că în opinia filozofului Nae Ionescu un român n-ar fi scris niciodată partea a doua din Faustul goethean, lipsindu-i înclinația spre „faptele cezarice”, pusă de însuși Goethe pe seama Dracului. Cu omul românesc mereu sub vremi, Noica scrie că la români interesul s-ar fi axat pe mântuirea sufletului, Acest interes i-a lipsit lui Faust (după opinia lui Nae Ionescu) din pricina panteismului goethean. Eseul lui Noica mai conține dojana că românul ar tot începe și n-ar duce nimic la bun sfârșit, cam ce constatase la lăutăristul Andrei Pleșu rămas în mijlocul drumului, indiferent de calea pe care a apucat-o. Noica nu a vrut să treacă nesemnalat lăutărismul impostorilor din mediul universitar al României de după ocupația sovietică. Poate de aici i s-a tras cenzurarea eseului său nepublicat ani de zile. Fatalitatea rămânerii impostorilor în neîmplinirile posibilului nu era însă de trecut în Memoriul către Cel de Sus. Dar era reală. Si Noica voia în final să arate că posibilul e mult mai vast decât realul. El invocă exemplul acelui posibil românesc al rugăciunilor (pentru fratele Alexandru) dintr-o mânăstire moldovenească, posibil cu mai multă cuprindere decât realitatea prezenței armatei staliniste. Când s-au văzut ultima dată în 1985, necunoscutul autor al Memoriului către Cel de Sus (i.e Noica venit din cușca de după Cortina de fier) îl îndemna și pe Cioran (la 74 de ani aflat în plină glorie) să se apuce să scrie lucruri serioase. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ). Dar îndemnul la scris îi fusese mai caracteristic savantului Eliade care și-a amintit (pentru românii liberi cu care împărțea exilul) de spusele lui Nicolae Iorga: „Să știți că eu nici în mormânt n-am să mă odihnesc! Am să fiu cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc și am să vă mustru ca să nu vă lăsați pe tânjală, să nu uitați ce aveți de făcut, să nu vă uitați datoria față de cei care au fost și, mai ales, cei care vor veni!” (cf. Mircea Eliade, Nicolae Iorga, în rev. „Uniunea Română”, dec. 1948).

Repere bibliografice:

Isabela Vasiliu-Scraba Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu)personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.
Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/, sau fragmente in revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului …(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/
Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, “Scăparea prin tangentă”, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru “Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»”, în rev. “Asachi” Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României (pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/133 dec. 2018, p. 16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ .

Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

Prof. Tudor Păcuraru (în colab.), Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018, p. 140; despre arestarea pe timp de sase ani a filozofului Constantin Noica si rolul avut în 1957-1958 de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstrein, un informator al Securității comuniste „autoproclamat director al Editurii Minerva” (cf. T. Păcuraru, Op. Cit). Ideologul comunist Zigu Ornea a fost mediatizat intens în cripto-securismul brucanian de după 1990 ca si turnătorul Lucian Boia (vezi Adrian Dumitru, Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, in „Evenimentul zilei” din 3 iunie 2019; https://evz.ro/lucian-boia-recunoaste-securitatea.html ).

Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.
Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.
Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, București, 1995.
Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.
Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl. Ion Papuc, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 139-140, 2009, pp. 112-114; https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705 , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană” →

Dana Antoaneta BĂLĂNESCU: Petrikă Ionesco – un scriitor călător și vizionar

EVENIMENT LITERAR:

La începutul lunii aprilie, a apărut la editura RAO Bucureşti (în seria Românce/ Ficțiune pentru adulţi): „Cântecul lebedei mecanice” de Petrikă Ionesco. Număr de pagini: 560; preț: 32,99 Lei (după reducerea promoţională de 50% valabilă până în 31 mai 2020). Volumul poate fi comandat virtual la editură (pe bază de cont şi plată cu card) sau telefonic (plata cash la livrare). Livrarea la ambele variante prin curier – 10 lei. La comenzi peste 80 lei – fără taxă transport.

Opiniile mele:

Un subiect incitant, o viziune categoric complexă, conform experienței artistice ample a autorului.
O copertă elocventă, armonioasă, care dezvăluie multe (ilustrație creată special şi nu preluată din mediul virtual, cum se procedează, în ultimul timp).
Lectura romanului reușește, încă de la primele capitole, să ofere o transpunere/teleportare, pe care doar cărțile autentice o pot declanșa! Așa cum izbutesc și montările de teatru și de operă ale autorului!

Sunt convinsă că va fi căutată și citită. Deja câteva impresii ale primilor cititori (distribuite în mediul virtual) confirmă concluzia mea. De altminteri, în România şi în diaspora, literatura SF este agreată. Iar romanul are în plus, valențe psihologice, precum și trăsături ale genului de aventuri. Acum, în această perioadă, chiar s-a revenit la lectura clasică (conform gândirii mele pozitive: oportunitate pentru criza pandemiei).

Despre autor:

Dacă în romanul său, acesta propune o călătorie terestră și galactică, trebuie să menționez că autorul volumului este, el, însuși, un călător! În tinerețe, un adevărat hoinar (prin Europa şi SUA), plecând din țara sa natală, ca să‑și urmeze visul de scriitor şi regizor. Apoi, datorită succesului obținut prin spectacolele sale fascinante, a străbătut și Asia, America de Sud, din nou SUA şi Europa.

PETRIKĂ IONESCO este un renumit regizor de teatru şi operă, scenograf, dramaturg român, stabilit în Franța. A montat multe şi apreciate spectacole pe marile scene din Europa, America de Nord şi Asia. A fost profesor la Conservatorul din Paris (Conservatoire national supérieur de musique et de dânse). De asemenea, director artistic de proiecte la „Disneyland” – Los Angeles, Orlando (Florida) şi Paris (fondator). Portalului autorului este: www.petrikaionesco.net

În România a montat piese de teatru în spectacolele de la Teatrul Național București: „Burghezul gentilom” de Moliere (2006) şi „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare (2015), iar la Opera Națională București, spectacolele cu: „Oedip” de George Enescu (2003, festivalul George Enescu ) şi „Macbeth” de Giuseppe Verdi” (Festivalul Shakepeare 2008).

DECORAŢII/Ordine primite de autorul volumului:

Ofițer al Artelor și Literelor – Franța; Comandor al Ordinului Artelor – România. Iar în 2019 i s-a înmânat unul din Premiile „Constantin Brâncoveanu“ pentru diaspora http://www.mandrusafiiroman.ro/petrica-ionescu

APRECIERI:

„Un geniu care-și captivează cititorii prin istorii pe cât de veridice, pe atât de neverosimile. Ca într-un roman de García Márquez, el se convertește azi în scriitor și semnează o carte în care îl regăsim din plin! Enorm și derutant!” (George BANU)

„Un regizor și un scenograf genial, ale cărui titluri de glorie fac parte din istoria operei și a teatrului.” (Eve RUGGIERI)

„Măiestria să artistică în domeniile teatrului, dansului, operei, filmului și muzicii a marcat secolul nostru. Petrikă Ionesco este un geniu inovator al timpului nostru.“ (Carolyn CARLSON)

„Coroziv!“ (Jack LANG)

„Fenomenal!“ (Horațiu Mălăele)

***

Editura RAO despre subiectul cărții: „O epopee vastă și originală, delirantă, unică, deoarece este prima ficțiune Bio-Thriller. Plină de farmec, vrăjitorie, speranțe și dezamăgiri, care îmbină cruzimea, realismul și fantezia. Prin aventurile umane, pământești și spațiale, ale lui Dan Pau, este analizată minuțios și cu umor o societate decadentă, morbidă, în care pasiunile amoroase și extravaganțele se îmbină cu artă și știința, pe de o parte, și cu acțiunile poliției și ale armatei, pe de alta. Un volum cu o acțiune complexă, cu trăsături proprii atât genului science-fiction, cât și romanului psihologic sau de aventuri. Prezintă întâmplări și personaje fascinante, ieșite de sub până unui autor cu o personalitate la fel de complexă ca și opera sa. Acest lucru se detașează din felul în care sunt concepute acțiunea și locurile unde aceasta se petrece, precum și personajele, în toate vădindu-se gândirea și viziunea regizorului și scenografului, a realizatorului de spectacole care este autorul. Povestea începe la 13 octombrie 2068, la București, apoi se desfășoară la Paris, San Francisco, pe Saturn și, în sfârșit, în constelația Lebedei. Eroul este un tânăr regizor de teatru, fiul unui cunoscut om de știință care lucrează la subiecte ultrasensibile și care va fi răpit. Încercând să-și găsească tatăl, eroul va fi prins într-o aventură infernală, cu multiple răsturnări de situație.”

https://www.raobooks.com/product/cantecul-lebedei-mecanice/?fbclid=IwAR0RfjkYdtEEhYBUD_i_I_PvbVSuB2dxNsZWaD32Fi_DiLBNApvJ2XTJj_c

––––––––––––

Dr. (istorie) Dana Antoaneta BĂLĂNESCU

Reșița, 15 mai 2020

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)

Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme).

În 1928 petrecu Craciunul cu privilegiul de a-i avea la Boureni pe cei dragi ai ei, pe Graziella cu Ana-Maria, fiica din prima căsatorie și nepoata. Nici un semn al ursitei, legat de apropierea sfârșitului, pentru cea care își avea gata pregătit sălașul eternității. La nici două luni, în ziua (sau poate noaptea) de 14 februarie 1929 „…volburi otrăvite întunecă cerul și apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiați strigă dezghețul, cu toată puterea pămîntului!”. Lirismul vizionar, purtător de verdict, al accestei citări după măestrul condei al Elena Vulcănescu, se traduce prozaic astfel: Valeria Micle Sturza muri subit. La trei luni după ce împlinise 62 de ani. Muri singură sau, poate, asistată de de vreo femeie din vecini, care îi va fi ținut lumânarea. Costică Tarcan, vecin și om de curte al boierului Sturza știa și cauza morții: “Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi satul îi înspre apus…” Ultima ei dorința încălca o cutumă creștină. Cu ce taină oare?

Soțul Valeriei, boierul, om ocupat cu afaceri, era mai mult prin străinătate. La nici zece kilometri la nord de Boureni era moșia fratelui său Constantin, cu telegraf și tren care făcea legătură, la Pașcani, cu expresul de Berlin. Relația prințului Dimitrie cu soția era compromisă de mult timp, dar boierul avea onoare și le-a arătat oamenilor locului respectul său pentru defunctă, mama copiilor lui. I-a făcut înmormântare după rangul ei de soție de prinț și, poate, după dorința ei expresă de prețuitoare a datinilor locului, pe care le-a cunoscut și poetizat în cartea sa de versuri mai sus numită. În urma sicriului de cristal, comandat de boier din străinătate, „…au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică”. Și mare parte a acestei mulțimi a zăbovit apoi la un praznic „cum nu s-a mai văzut” prin această parte de țară. (prof. dr Constantin Partin). După înmormântare, o vreme, sătencele din Boureni o simțeau pe Cucoana Valeria în noaptea de Rusalii, „…când scăpa de strânsoarea veciei şi poftea cireşe”.

Cât despre singurul fiu (din trei) aflat în viață la moartea mamei sale, dar departe de ea (scriitor și traducător, decedat și el prematur, la zece ani după moartea Valeriei), iată o frază a sa care-i măsoară povara filială după moartea mamei: „Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viața mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza).

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)” →

Petre ȚUȚEA: GENIUL POLITIC AL POPORULUI ROMÂN

Petre Țuțea

(6 octombrie 1902)

Gânditor și scriitor creștin, năzuind să fie mistic absolut. Patruzeci și cinci de ani

i s-a interzis să publice, dintre aceștia treisprezece petrecându-i în închisorile

comuniste. Supranumit „Socrate al Balcanilor”, considerat de Emil Cioran:

„Un amestec de Dumnezeu și Don Quijote”, el a exercitat o puternică influență,

nemărturisită încă, asupra scriitorilor și gânditorilor care l-au cunoscut

şi frecventat. Urmează să-i apară primul volum, intitulat „Problemele”

sau „Cartea întrebărilor”, dintr-o vastă „Antropologie creștină”.

Așa cum Jacques Benville [corect: Bainville] a început a sa istorie a Franței: „La France fût fondée par Jules César”, am putea spune și noi că România a fost întemeiată de marele împărat roman Traian, sau, cum zice poetul Octavian Goga: „Ne tragem din neam împărătesc”.

Este foarte ușor pentru un istoric român să scrie istoria patriei sale. După părerea latiniștilor, originile sunt dominant romane; după tracologi, se pedalează pe autohtonia tracică a poporului român, peste care s-a suprapus puterea imperială romană cuceritoare. În acest context, poporul român a fost considerat de unii istorici ca o sinteză daco-romană. Dacă privim lingvistic istoria română, nu se poate vorbi de dacism conștient și nici de romanitate pură. Marele gânditor B.P. Haşdeu [corect: Hasdeu] se întreabă: „Pierit-au [corect: Perit-au] dacii?” Dată fiind strălucirea spirituală a Romei din timpul împăratului Traian, nu se poate vorbi de astfel de practici. De altfel, Cicero afirma că puterea romană este civilizatoare, nu distrugătoare. Desigur, limba română constituie un criteriu pentru a afirma natura dominant latină a poporului român. Gramatica limbii române o apropie cel mai mult de clasica latină (Alf Lombard). În ceea ce privește lexicul, tot acest mare lingvist suedez a afirmat că douăzeci la sută din fondul principal de cuvinte este de origine latină, iar șaizeci la sută e de origine franco-italiană, prin relatinizare. Restul lexicului reprezintă adaosuri slavo-germane, nesemnificative pentru identitatea limbii române. Deci, originea este dominant latină.

Nu se poate vorbi de o dată exactă a creștinării românilor, așa cum e cazul altor popoare din apropierea frontierelor sale sau chiar mai departe, ceea ce îndreptățește afirmația că românii s-au născut creștini (Procopovici, prof. univ. Cernăuți). De asemenea, Evul Mediu românesc îndreptățește istoricul acestui popor să afirme cu mândrie strălucirea politică și militară a românilor, niciodată învinși. Eugen Lovinescu, autorul „Istoriei civilizației române moderne”[,] a afirmat că două trăsături ale neamului românesc atestă strălucirea lui istorică: geniul politic și geniul militar. Oricine privește obiectiv istoria românilor nu poate contesta această constatare, fiindcă numai așa se pot explica fazele luptei sale pentru independență, suveranitate și unitate națională, cu toată ostilitatea a trei imperii vecine: otoman, rus, habsburgic. Nu e deloc o formă de orgoliu să afirmăm că inteligența românească este deschisă în toate planurile existenței materiale și spirituale. O problemă care se pune pentru poporul român ține doar de organizarea forțelor sale active. Sub acest aspect, românii au de înlăturat o serie de forme și moravuri de origine străină. În ceea ce privește Bizanțul, el a fost realizat la români nu atât prin imperfecțiunile sale răsăritene, cât prin așa[-]zisele „romanii”, cum a afirmat Nicolae Iorga, care a atribuit Romei forță creatoare de istorie. În afară de faptul că istoria românilor întărește constatarea că are geniu politic și militar, atât în Evul Mediu[,] cât și în lumea modernă. Acest lucru poate fi exemplificat: luptele și biruințele voievozilor români stau ca dovezi incontestabile în ceea ce privește Evul Mediu. Și în ceea ce privește lumea modernă se pot face aceleași constatări. În secolul trecut, în războiul dintre turci, pe de o parte și ruși și români pe de altă parte, românii au jucat un rol decisiv, Osman Pașa, generalisimul turc capitulând în fața tinerei și bravei oștiri române. După prăbușirea Rusiei Țariste în Primul Război Mondial, armata rusă, bolșevizată, își lichida ofițerii în Moldova. Conducătorii bolșevici ai acestei armate îndemnau soldații români (țărani în majoritatea lor, și în care generalul Averescu a tras în timpul răscoalei din 1907 să se răscoale și să facă la fel, începând cu regele și clasa conducătoare. Acești țărani români însă au curățat Moldova de trupele bolșevice, atestând geniul politic și militar al poporului român de care am pomenit mai înainte. Această glorioasă armată română, biruitoare la Mărășești, a făcut ordine în Europa dunăreană, întinzându-i disciplina socială și militară până la Budapesta, aflată sub Bella Khun [corect: Béla Kun].

Continue reading „Petre ȚUȚEA: GENIUL POLITIC AL POPORULUI ROMÂN” →

Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere

Johan Öberg mi-a cerut să-i aduc texte de la zece dintre cei mai reprezentativi scriitori români în viață. Asta era la începutul anului 1990. Pe atunci, el era redactor șef la revista Ord&Bild, corabia amiral a culturii din țările scandinave. Voia să dedice un întreg număr acestor scriitori. Intenționa să invite cei zece scriitori pe banii Suediei la lansarea numărului, în aula mare a Universității din Göteborg. Actualmente el e farul călăuzitor și idolul suprem al universităților din Suedia, dar la fel de modest ca un înger protector, ceea ce și este de fapt, prin bine-cunoscuta sa platformă și influență în cultură, care îi permite să bată cu pumnul său de viking în masa celor de la guvern. Revista Ord&Bild a fost întemeiată în 1892 și este cea mai veche publicație de cultură din Europa, singura care a rezistat, fără întrerupere în timpul celor două Războaie Mondiale și se menține proaspătă. Fiecare număr al revistei are o tematică de actualitate și dă diapazonul culturii și orientării ideilor în Nordul Europei. Apare de șase ori pe an, sub formă de carte și se trimite la toate ambasadele Suediei, la toate universitățile din lume unde se predă limba și literatura suedeză, la bibliotecile orășenești din țările nordice, are câteva mii de abonați, se vinde prin librării și la prăvăliile cu reviste. Pentru studenți, redacția pune maldăre de exemplare gratuite în holul Universității. Unele articole din revistă intră în bibliografia obligatorie a studenților de la diferite facultăți. Niciun scriitor român nu mai apăruse în această revistă.

La cine să apelez în țară să-mi trimită textele cerute? Cine putea fi competent, pentru a selecta cei zece scriitori? Era necesar să apelez la o persoană imparțială, ca nu cumva să îmi trimită textele vreunor prieteni, cu care își făcea servicii reciproce. Locuiam în Suedia și nu aveam adresa nimănui din țară. M-am gândit să apelez la scriitorul Dumitru Trancă. Văzusem în dicționarul de literatură că era licențiat în limba și literatura italiană, poet, prozator și traducător din mai multe limbi, fusese director la mai multe edituri din București, apoi la centrala editurilor, consilier și director la Direcția de cultură și presă din Ministerul Afacerilor Externe. Știam că fusese atașat cultural la ambasadele României din diferite țări și ambasador al țării noastre la UNESCO, până când a căzut în dizgrația lui Ceaușescu, a fost chemat în țară și aruncat la groapa cu furnici. Un asemenea diplomat, cu un orizont atât de larg asupra literaturii române și un om atât de distins, cum îl știam, nu putea să aparțină niciunui grup literar din jurul vreunei cârciumi și deci putea fi cât se poate de nepărtinitor la alegerea celor zece scriitori. Cum să ajung la o asemenea personalitate? Simplu. Am avut onoarea să fiu vecin de bloc cu dânsul. I-am scris și i-am transmis ce îmi ceruse Johan Öberg.

Mi-a trimis ce selectase dânsul și i-am dat telefon lui Johan Öberg. M-a chemat la vila lui din Bohuslän, ca să facem traducerile împreună, muncind pe ruptelea câteva zile la rând. I-am spus că Marius Bunescu pictase peisaje din Bohuslän și nu fuseseră apreciate la fel ca celelalte tablouri ale lui, deoarece prezentau o natură unică în lume, ce nu semăna cu nimic din ce mai văzuseră românii, nici chiar prin alte țări, așa că dăruise acele tablouri pinacotecii liceului Ioniță Asan din Caracal. Öberg a zis că vrea să ilustreze numărul dedicat scriitorilor români cu fotografii după acele tablouri și cu autoportretul lui Marius Bunescu, făcut în arhipelagul norvegian Svalbard. Să scriu câteva rânduri despre el și periplul lui prin țările nordice. Voia să pună și caricaturi din albumul lui Mihai Stănescu, pe care i l-am adus. I-am tradus verbal și la repezeală toate foile primite de la cei zece scriitori. A rămas profund impresionat de eseul lui Petre Țuțea, despre care eu nu mai auzisem. În țară, eu munceam pe șantiere și eram rupt de viața literară din București. Petre Țuțea ajunsese de îi tremurau mâinile, nu mai putea să scrie și i-a dictat lui Dumitru Trancă eseul. Johan Öberg, traducător din mai multe limbi și tobă de literatură universală, nu mai pomenise niciodată un text atât de așa și pe dincolo, cum îl elogia el, entuziasmat. Asta m-a făcut să-mi crească pipota în mine și mi-a dat aripi să îi explic toate nuanțele stilistice, aluziile și cadrul de referință al ideilor, cât mai fidel textului original, iar el a așternut textul în suedeză, să sune cât mai bine și mai aproape de înțelegerea cititorilor. Țuțea m-a făcut să fiu mândru că sunt român.

Apoi a zis să trecem la Ana Blandiana. Auzise cu ani în urmă că Jon Miloș tradusese câteva poezii ale dânsei. Nu cumva, vreuna din poeziile pe care le primiserăm noi o fi fost deja tradusă de Miloș? I-a dat telefon acestuia, s-a prezentat, i-a spus că pregătea un număr dedicat literaturii române și l-a întrebat ce poezii de Ana Blandiana tradusese. Miloș a refuzat să îi spună ce poezii tradusese. Se băteau turcii la gura lui și articula suedeza strident, de parcă suna ca limba sârbă. Vorbea răstit și cu o înverșunare nepotrivită în situația de față. Öberg asculta calm și îl lăsa să se desfășoare. Miloș a vorbit cu arțag și nejustificat de mult, apoi a trântit telefonul în furcă. Nu am înțeles ce l-o fi înfuriat. Abia peste câțiva ani, poetul Gheorghe Istrate, redactor la Tribuna României, când a venit prin Suedia, mi-a spus că Miloș i se lăudase în țară cu un proiect asemănător și deci a aplicat această strategie vicleană temându-se de concurență și ca să îl facă pe Öberg să renunțe. Însă nu a reușit să publice propriile sale traduceri de scriitori români, aleși de el pe criteriul de servicii reciproce, deoarece tipografii suedezi au zis că traducerile lui erau o insultă la adresa limbii suedeze. Cum așa, când Miloș însuși spunea că el cunoștea limba suedeză mai bine decât suedezii? Era al doilea caz de cenzură în Suedia, când tipografii au cenzurat ceva. Prima oară îi tipăriseră lui Miloș o carte cu traduceri din Eminescu și, după ce au citit ce tipăriseră, au zis că ei nu puteau da drumul pe piață la o asemenea batjocorire a limbii suedeze și au aruncat întreaga ediție la reciclarea hârtiei. Au preferat paguba financiară, ca să nu păgubească limba suedeză și indirect să îl păgubească pe Eminescu, despre care poate că nu mai auziseră, dar au înțeles că o asemenea traducere îl compromitea în ochii suedezilor.

Öberg a rămas cu receptorul în mână și a ridicat ochii la mine, privindu-mă mirat. Eu îl întrebam din ochi și îi respectam tăcerea. Și-a aprins o țigară și s-a cufundat în norii de fum. A urmat o îndelungată tăcere. Suedezii au obiceiul să comunice foarte bine prin tăceri pline de sensuri și subînțelesuri. Am înțeles că trebuia să mă ridic și să plec, până nu îmi zice el. Am luat originalul eseului lui Țuțea și i-am lăsat celelalte foi, ca să își poată aminti de proiectul său și să mă cheme altă dată să continuăm traducerile. Nu m-a chemat. M-am mai dus pe la redacție, ca să își amintească de proiectul cu scriitorii români. În mod discret, îmi dădea de înțeles că atitudinea lui Jon Miloș îi lăsase un gust neplăcut, aruncase o pată asupra românilor și îl făcuse să renunțe la proiectul care îi prilejuise un asemenea dezgust. Miloș m-a făcut să îmi fie rușine că avem așa români, în realitate neromâni. I-am zis câte și mai câte lui Miloș la Congresul scriitorilor de la Neptun din 1995, iar Gheorghe Istrate râdea în hohote și nota stenografic, pe când Miloș schimba fețe-fețe, se învinețise, scrâșnea din dinți și se sufoca. Iar eu dădeam la manivelă, sperând că va face infarct. Bine că mai erau și alții acolo, care mă încurajau din priviri, cu gesturi și cu hohote de râs, că altfel ar fi sărit peste masă și m-ar fi sfâșiat cu colții mistrețul.

Continue reading „Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere” →

Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu

Motto:

„Un popor e MARE, e la apogeu, când dă sculptură bună, când dă sculptori MARI”

(Gheorghe Dimitrie Anghel – sculptor)

Intrigat, zilele trecute,de intervenţia mai colorată a unei prestigioase personalităţi istorice şi patriotice din mediul intelectual superior orădean, de sublinierea şi afirmaţia eronată, de altfel, a Distinsului Domn, precum că în oraşul Oradea „apar Statuile ca ciupercile după ploaie”, combativ şi deranjat de astfel de afirmaţii răutăcioase, nesustenabile, m-am hotărât a lămuri, unele aspecte legate de fenomenul de civilizaţie culturală în sine, scoţând din contextul mai larg al scrierilor mele istorico-biografice, paragraful de mai jos. Însemnări care stau mărturie peste timp, de atitudine civică şi critică constructivă, dar şi un punct de vedere sever, privind unele acţiuni deloc lăudabile în acest domeniu, ale Forurilor Administrative Locale, cu toate meritele lor sub alte aspecte. Este un „Detaliu”, pe care îl prefer lansat publicităţii, considerându-l un gest folositor care să dea de gândit omului, în aceste vremuri pandemice dramatice, însoţite la nesfârşit de-o tulburătoare instabilitate politică şi morală în spaţiul mioritic, o instabilitate determinată mereu de forţele obscure ale naţiei romane, în ultimele trei decenii. Un material sever oferindu-l spre observare atentă şi analiza lucidă ochiului critic local, ca fiind, din punctul meu de vedere, justificat, corect şi necesar sufleteşte.

„Cu mulţi ani în urmă a încolţit în mintea mea, de tânăr aspirant la împliniri artistice înălţătoare, un gând de civilizaţie aristocratică generos, uşor a fi pus în aplicare, ceva mai târziu, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Arte Vizuale din Oradea. Distribuiri şi risipiri de energie creativă şi manageriala,bine stăpânite de un elan interior inconfundabil în diversitatea culturală orădeana a timpului, au motivat şi determinat o cu totul specială dorinţa profesională, dar şi morală, de-a subordona unei exigente vizuale, interferenţe estetice şi simboluri semantice argumentate, atmosfera arhitectonică citadină a oraşului Oradea. Totul, pe lângă alte împliniri semnificative, cu scopul, de-a forma şi organiza, în oraşul de pe Crișul Repede, o „grupare” de creatori artistici profesionişti, o echipă de sculptori profesionişti redutabili, serioşi şi dedicaţi profesiei lor şi idealurilor profesionale măreţe, sculptori de sorginte bihoreană, dar nu numai, aşezaţi aici şi stăpâniţi de sentimente cultural-patriotice locale profunde, motivate pentru împliniri artistice grandioase, în perimetrul creaţiilor artistice din Domeniul Artelor Monumentale şi a Sculpturii de For Public.

„Proiectul”, era motivat de necesitatea primenirii şi înnobilării spaţiilor publice orădene, atât de multe şi generoase,dar „uitate de lume” din păcate, de lumea cu atribuţiuni şi sarcini speciale, esenţiale în acest sens, în Administraţia Locală Orădeană, persoane plătite bine din bani publici, dar din păcate suferinde de valoare şi decenţa profesională. Spaţii arhitectonice, pieţe, parcuri şi scuaruri, etc, ahtiate şi rugătoare la Ceruri, pentru primirea şi realizarea de Comenzi Sociale din Domeniul Sculpturii Monumentale şi Ornamentale de For Public, purtătoare de simboluri şi semnificaţii morale, şi nu numai, în mult lăudată şi, pe bună dreptate, civilizata noastră metropolă bihoreană.

Iniţiativa, de-a organiza şi activa acest Grup Profesional Artistic, din păcate subminat de forţe oculte, pentru a găsi soluţii estetice şi ambientale, în foarte multele spaţii libere sau abandonate, în climatul arhitectural orădean, prin realizarea unor creaţii artistice valoroase, a dat greş. Dar spaţiile amintite au rămas, şi sunt „flămânde”, după Comenzi Sociale în domeniul artistic amintit, noi trăind cu părerea de rău, că s-au irosit oportunităţi reale, defavorizând capacităţi creatoare prestigioase şi autorizate, din spaţiul cultural local, cu extensie şi la cel bihorean. Acest vis nu s-a putut împlini decât într-o mică măsură şi datorită orgoliilor şi „egocentrismului” profesional limitat, poate a invidiei şi misticei credinţe, specifică uneori colegilor de breaslă. Colegi care nu au înţeles adevăratul rost şi profundul sens profesional, dar şi patriotic, al acestei propuneri de construcţie a unui For Cultural Local puternic. Ar fi fost o instituţie, de grea şi mare responsabilitate civică, dar interesele mărunte au primat şi datorită frustratului „comandament”, administrativ orădean, a se citi Administraţia Locală, închistată meschin în limitele propriilor interese. O administraţie locală ferecata şi de reacredinţă, stereotipă, ineficientă şi „suficientă” în prostia şi limitele ei de civilizaţie urbană, neputincioasă în contact cu exigenţele de civilizaţie umană veritabilă, s-a auto-abandonat prin obtuzitatea comunicării, de fapt a incapacităţii comunicării, cu Forurile Culturale Profesioniste locale, atâta cât sunt ele de interesate şi putincioase, cu Personalităţile Culturale de anvergură managerială majoră orădeană, care nu sunt întâlnite la tot pasul, în abordarea constructivă a detaliilor arhitectonice şi estetice locale. O administraţie care nu a avut capacitatea şi puterea, de-a recepta şi sprijini, implementarea în „ogorul” spiritual propriu, în decursul timpului, propunerile realiste, în ceea ce mă priveşte, a fiinţării spre exemplu a unui „şantier de muncă şi creaţie”, – a se înţelege – Centru Cultural Artistic Modern – în Oradea, bine organizat şi cu propensiune naţională şi internaţională de anvergură, prin expansiunea şi încurajarea libertăţii de creaţie artistică, artistică plastică, în mod special. Centru, patronat de Administraţia Locală în colaborare cu Facultatea de Arte Vizuale şi Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Bihor, în mod eficient. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în Oradea existenţa Facultăţii de Arte, alăturată celor patru mari Centre Naţionale de Creaţie Artistică Academică cunoscute în România, impune respect dar şi responsabilităţi administrative locale şi regionale speciale.

În Oradea, multe spaţii disponibile, din vechile Platforme industriale oradeane erau utile şi corespundeau organizării unor Centre Cultural-artistice veritabile şi prolifice – Galerii de Artă, Ateliere de Creaţii artistice diversificate, Saloane de Modă, – dar, datorită unor oameni indolenţi şi nevizionari, s-a preferat regretabil şi nediferențiabil, „băgarea” buldozerelor în acele construcţii.

Crearea, amenajarea unui Centru Cultural Artistic Modern în Oradea, în viziunea subsemnatului, ar fi avut o menire civilizatorie superioară, şi ar fi fost deosebit de benefic, necesar şi eficient din punct de vedere spiritual dar şi economic, de-adevăratelea productiv, prin realizarea mai facilă a multor lucrări şi Opere de For Public, semnificative, în spaţiul istoric şi cultural orădean, pentru comunitatea orădeana, cu extensie bihoreană şi naţională. Ar fi fost un fapt onorant şi lăudabil, pentru explozivul standard cultural şi administrativ al urbei. Ca o firească consecinţă, În acest context administrativ şi organizatoric, nu se putea omite complexul fenomen al socializării afective şi morale a valorilor creatoare locale, pentru totdeuna. Nemaivorbind de faptul că punerea în valoare a potenţialului creativ local; artişti plastici – sculptori, arhitecţi, designeri, studenţi, să fie sprijiniţi, încurajaţi şi susţinuţi material şi financiar, de către Administraţiile orădene sau de către Consiliul Judeţean Bihor, impulsionând efectiv deschiderea culturală multidimensională, pentru „producţii” cultural – artistice originale şi reale, către lume, ar fi asigurat şi evidenţiat o plus valoare, capacităţilor creatoare locale, beneficiind astfel de un câştig spiritual prestigios, pentru societatea locală, pentru noi toţi. Special în domeniul Sculpturii de For Public, a Artelor Monumentale, prin cheltuieli financiare mai confortabile şi mai controlabile, s-ar fi putut realiza reale creaţii artistice, simbolice şi evocatoare, necesare prin spiritul şi specificul lor, spaţiului de civilizaţie istorică şi cultural orădean. Din păcate, pe mulţii bani ai contribuabilului orădean trădat, printr-o deficitară şi dezonorantă atitudine de conduită civică şi morală, a unor persoane din sistemul socio-spiritual local, şi din Adminstratia Publică Locală, s-a apelat, prin diverse mijlociri, jenante pentru comunitatea artistică locală, dar şi condamnabile totodată, la „anume ateliere de lucru” recurgându-se prin lamentabile manevre, prin umile şiretlicuri şi farse organizatorice, la comenzi „legiferate”, prin „comanda publică licitativă”, pentru realizarea unor lucrări în spaţiul nostru public. Te întrebi adesea, de ce toate acestea?!

Din nefericire, facile imitaţii figurative, sau false lucrări de Artă Monumentală, realizări mimate retranspuse, care nu şi-au câştigat Demnitatea, de adevărate creaţii sau Opere de Artă Originale, sunt amplasate întâmplător în spaţii pubice importante, fără un impact sau mesaj estetic de înţeles, cum ar impune comanda publică pretenţioasă. Unele lucrări sunt lipsite de forţă expresivităţii artistice relevante, iar altele prin multiplicare, şi-au pierdut originalitatea şi automat valoarea artistică. Din păcate scăpându-le bietelor notabilităţi administrative, ideea că arta se fundamentează tocmai prin faptul că nu e natura, nu e imitaţie a lumii, ci creaţie simbolică de lume, ceea ce este cu totul altceva. Iar noi, poate mai speram, şi binefacem, că frumoasa noastră urbe, cu un număr infim de Lucrări de Artă Monumentală, care dau frumuseţe şi înnobilează spaţiile exterioare orădene, să cucerim Europa culturalizata, pentru a visa să devenim şi mai mult, un – Oraş Cultural European!

Continue reading „Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu” →

Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)

HERTA MÜLLER (IV)

„NU AM INTENŢIONAT SĂ O REDUC PE HERTA MÜLLER (ORICUM, NU AM NICI O ŞANSĂ!), SAU SĂ O MINIMALIZEZ ÎN CREAŢIILE EI LITERAR-POETICE (ORICUM, EU SUNT MULT PREA ÎN SPATE!), CI AM VENIT S-O ÎNTĂRESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN BĂTĂLIILE EI SOCIAL-ISTORICE (ORICUM, SUNT UN SCRIITOR PROTESTATAR), AM VENIT S-O ÎMPLINESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN DESCHIDERILE SALE ANTHROPOSAPIENTICE (AICI PAR A FI ÎN AVANTAJ PRIN SISTEMELE MELE FILOZOFICE), TOATE PORNITE DIN TEMPOROSPAŢIALITATEA SPIRITUALĂ TEUTONO-MIORITICĂ DIN SUD-ESTUL EUROPEI (UNDE AM EXPERIENŢA DIRECTĂ A VIEŢII DE LA ŢARĂ, CA ŞI HERTA MÜLLER DE ALTFEL), ŞI EXTINSĂ DUPĂ 1987 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE TEUTONO-VESTICE (DRAMATICE REALITĂŢI CREATIVE PENTRU MINE), ŞI, DUPĂ ANUL 2000 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE OCCIDENTALE ŞI MONDIALE (AICI SUNT MULT ÎN SPATELE EI!), ÎMPLINITE ÎN REMARCABILUL ŞI EXTRAORDINARUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ DIN ANUL 2009 (URIAŞ AVANTAJ DE SINGULARITATE ŞI EXCEPŢIONALITATE HERTA MÜLLER!)”…

(Augustin Ostace)

…Dacă am prezentat ceva, extrem, extrem de puţin, desigur, din cărţile Hertei Müller în precedentele articole literar-jurnalistice sau de gen jurnalism poeto-filozofic, să continuăm această aventură a spiritului şi preţuirii, evident, Selbstverständlich, nu numai de breaslă literară, printr-o investigare analitică (adică o formă a idealismului analitic, care se doreşte o recombinare de Hellenism Graeco–Roman, de filozofii Anglo–Americane şi de conceptologii Germano–Latine), cât şi poetico-filozofică, toate în substratul Limbii noastre Române, cel mai comun element şi document sufletesc între Herta Müller şi subsemnatul autor a prezentelor comentarii, impregnate de spiritul Herta Müller, (geprägt bei Herta Müller’s Geist)…

Aş fi vrut să scriu la „subsemnatul autor“ de mai sus, pe Augustin Ostace, dar soţia mea, un gnadenlos R.S., deci fără milă, îmi spune apăsat, repetând cuvânt cu cuvânt:

„Tu nu eşti nici unu la sută din Herta Müller!“… Cum nu prea am un contra-răspuns la îndemână, eine Gegenantwort zur Verfügung, asaltez mai departe creativitatea ultimului premiu Nobel al Germaniei din, şi cu, sau prin acest sub unu la sută valoric al subsemnatului… Bătăliile, chiar cele literare, chiar cele poetice, nu sunt niciodată uşor de purtat, fiindcă bătăliile metaforelor se manifestă, se confruntă, se înfruntă prin ele însele, adică Bellum se ipsum alet, Der (metaphorische) Krieg nährt sich selbst… „Mă întreb adesea, dacă nu ar trebui să-mi fie teamă sau frică, mie, un necunoscut asaltator literar, să abordez piscuri de gen Herta Müller cu acest procent de atac, sau de asalt, de sub unu la sută, <1%?”

„Deloc! Deloc! Deloc! îmi răspund mie însumi, fiindcă Universul însuşi a început acum vreo 14 miliarde de ani cu evenimente de singularitate de tip Big-Bang, ce au durat mai puţin de o secundă, întipărind în acel Urknall al tuturor începuturilor toată evoluţia universului ulterior, cu protoni, cu neutroni, cu electroni, cu atomi, cu stele, cu galaxii, cu sisteme galactice în constelaţii, cu sisteme solare, cu sisteme planetare, toate întreţesute de câmpuri gravitaţionale şi electromagnetice, cu forţe nucleare tari şi slabe… Când sistemul nostru planetar, de aproximativ 4.5 miliarde ani, dezvolta viaţa, iniţial unicelulară simplă şi mai apoi cea multicelulară complexă, cu evoluţie de phylumuri, clase, ordine, familii, genuri şi specii, care în cazul Speciei raţionale Sapiens conduce la sisteme sapientice de culturi şi civilizaţii de care aparţine, volens-nolens, şi Herta Müller (cu 99% mai sus decât mine, cu 99% mai galonată decât mine, cu 99% mai premiată decât mine, cu 99% mai cunoscută în lume decât mine), dar, finalmente, de acelaşi Universum aparţine şi subsemnatul, acest minor eu, acest minimal super-Ego, desigur, undeva, mai la coadă, şi mai greu zăribil sau citibil… Dar, dacă intrăm în aceste critici extra-literare, aparent nesfârşite, sugerând Marele Tot (The Big Everything), intuind Marele Pretutindeni (The Big Everywhere), şi potenţând pe Marele Cineva (The Big Everyone), atunci, şi numai atunci, ce ne mai rămâne din Herta Müller? Eu zic că rămâne Herta Müller însăşi, evident repersonalizată şi posibil transpersonalizată, rescrisă, transcrisă şi reînfăşurată în alte anatomizări, în alte embriologizări şi alte (neo)cortexologizări, deci, finalmente, Herta Müller rămâne ea însăşi, în ciuda Hertianismului Müllerian, imaginat de autorul ocazional, subsemnatul, Der Unterschriebener…

Lăsând acum la o parte aceste alegorii literar-ştiinţifice, sau prosodic-cosmologice şi biologice, să trecem deci de la cartea Hertei Müller, Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt – Omul este un mare Fazan al Lumii, poetizată şi filozofată în Herta Müller 3, la CD – Herta Müller, cumpărat de mine Luni seara, 20 Ianuarie 2020, la gigantica manifestare literară de la Köln Universität, pentru mine un Albertus Magnus Universität, înnobilată şi transfigurată acum de Nobelul lui Herta Müller, de personalitatea lui Herta Müller, de unicitatea cu totul extraordinara a lei Herta Müller, un real suprareal, un Außergewöhnliche! Deci, un CD – Herta Müller? Daa, este un CD Herta Müller – Tübinger Poetik Vorlesungen, Hörbuch 3 CD’s, Verlag Claudia Gehrke, November 2009, deci un CD – Herta Müller (Compact Disc – Herta Müller), apărut în Noiembrie 2009, deci, imediat după anunţarea remarcabilului succes de la Fundaţia Nobel de la Stockholm – Sweden, prin care Herta Müller intră în istoria literaturii mondiale, alături de Kipling, Tagore, Yeats, O’Neill, Mauriac, Hemingway, Steinbeck, Mann, Asturias, Beckett sau Heinrich Böhl…

Să traducem înscrisul de headline german al CD-ului (cu trei CD-uri incluse), care ne spune, daa, Herta Müller – Prelegere de Poezie de la Tübingen, Audiţie prin 3 CD-uri (CD’s), Editura Claudia Gehrke, Noiembrie 2009…

Să stăruim puţin la acest Hörbuch 3 CDs al Hertei Müller, deci un CD – audiţie de carte (CD – Hörbuch), deci un CD audibil, (CD – hörbar), deci un CD de perceptibilitate auditivă, (CD – Hörbarkeit), deci un CD de imagine acustică, (CD – Hörbild), care CD de carte devine o Carte a Ascultării, poate o carte de înţelepciune (Buchweisheit), deci o Carte – Eccleziast, de ce nuu?… Înţelepciunea, (die Weisheit – Liber Ecclesiastes), nu trebuie să fie întotdeauna într-un cuvânt (Wort), într-un concept (Begriff) sau într-un text (Text), ci în felul în care este interpretat, Auslegung, cuvântul, conceptul sau textul sau contextul respectiv… Referitor la Ecclesiast, înţelepciunea mea (cea mai mică dintre toţi înţelepţii lumii, desigur), îmi spune că nimic nu este deşertăciune în creativitate şi efort (Necit vanitas vanitatum), că nimic nu este inutil în perseverenţa cunoaşterii (Necit vani sunt labores homini), şi că nimic nu este în zadar în zbaterea instructivă şi educativă (Ora et labora! Ora et labora!)…

Deci, Herta Müller într-un Vorlesung de poezie (Ecclesiast Herta Müller?), iar acest Vorlesung este tradus, este translatat ca prelegere, sau ca un curs, sau o conferinţă în public, în sală, în amfiteatru, deci, persoana care citeşte ceva, cuiva, deci în cazul Hertei Müller o cititoare, deci o Vorleserin, o cititoare de poezie, eine Dichtungsvorleserin! …Ascult acest prim CD Herta Müller (sau Herta Müller – CD1), sub titlul „In jeder Sprache sitzen andere Augen – În fiecare Limbaj, stau, sau există, sau coexistă alţi Ochi”, de mai multe ori, încercând să prind, să cuprind sau să surprind, ceva de dincolo de cuvinte, fraze, respiraţii, modestii, emoţii, aplauze… CD1 – Herta Müller are o durată de 69 de minute şi 18 secunde… Există o artă a citirii în limba Germană, Vorlesekunst in Deutsche Sprache, urmând un text pregătit de dinainte, un Vorlesungs-manuskript, pe care Herta Müller le urmează ca o elevă de gimnaziu, conştiincioasă şi ascultătoare. Să analizam titlul, urmând modelul din Herta Müller III, de idealism analitic, începând asaltul nostru, prin conceptele centrale, Hauptbegriffe ale titlului, Sprache und Augen, Limbaj şi Ochi…

Să numerotăm întru ordonare şi reordonare a noastră translatio şi retranslatio de Herta Müller, ajunsă la a patra dimensiune, de Herta Müller IV… O Herta Müller cu mai multe dimensiuni? Desigur, multi-dimensionalitatea ei depăşeşte în literar şi Germanistik pe subsemnatul, autorul de sisteme filozofice care se vede obligat, se vede presat, unterdrückt, la fiecare pas de Herta Müller, să improvizeze, să speculeze, sa transforme literatura în filozofie şi poezia în poeto-filozofie, conceptul în sisteme conceptologice, mizând în substratuum (în hypokeimenon) pe o contralovitură literar-videologică de triadică căutare – cercetare – explorare, un fel de Erforscher – Entdecker – Erfinder multiplicat… Deci, în fiecare LIMBAJ (Sprache) stau alţi OCHI (Augen)…

Comunicăm, ca individ, comunitate şi Specie, printr-un limbaj articulat, co-articulând în fiecare din cele aproximativ 400 de limbaje diferite ale Terrei (multe dintre ele, fără un alfabet propriu), vocale şi semivocale, consoane şi semi-consoane, fonetizând întru sunetizare, monoftongi, diftongi, triftongi, corelând un bipedism al mersului, alergării şi dansului, cu un supracorelaj de vârtej de aer, urmând ordinea anatomo-fiziologică din diafragmă – plămâni – laringe, înspre faringe – cerul gurii – limba anatomică – obraji – dinţi – creste alveolare – buze…

Fiecare individ are propriul său conţinut de limbaj, un IDIOM, un LEXIKON propriu, eigene IDIOM – LEXIKON, corelând prin el înzestrarea sa genetică de GENOM, de Erbanlage, care reproduce şi preia din structurile geologice ale pământului ca planetă, Erdanlage, sau din structurile fizice şi chimice ale sistemului solar, Solaranlage, fiindcă omul, fiecare din noi este o multiplă structură de intercomplexitate de ERD – MOND – SONNE – MENSCH! Să fie oare, o corelare secretă, o relaţie de mistere între IDIOM şi GENOM?

Prin Sistemele Filozofice ale lui Augustin Ostace (12 la număr, condensate în Era Sistemelor Filozofice, sau AERA I), se încearcă de ani de zile o decodificare de mistere cosmologice, de mistere biologice şi mistere sapientologice, deci o triadă de mistere, unul potenţându-l pe celălalt, făcând aproape imposibil să descifrăm, să decodificăm misterele sapientologice fără descifrarea prealabilă a misterelor biologice şi a celor două metereze de mistere fără o prealabilă (chiar generală) descifrare Cosmologică!

Descifrare Cosmologică? Daa, de Big Bang, de ATOM (cu supergreul PROTON! (De aceea am acceptat acel sub unu la sută, (<1%), fiindcă pentru un creator de sisteme filozofice (ale Știinţei, ale Istoriei, ale Conceptologicului, ale Sapiensului, ale Transatlanticului, ale Justiţiei, ale Literaturii, ale Theatrons-Filmului, ale Binecuvântării, ale Mediologiei şi ale Necunoaşterii), acest minimal 1% este totuşi uriaş, fiindcă prin acest 1%, a mea AERA I, se poate angaja în orice fel de luptă, îndrăznind multitudinea bătăliilor din sferele cunoaşterii, ale incertitudinilor şi ale necunoscutului. Sapiens însuşi este un monument de limbaj articulat, un Sprachdenkmal, fiindcă Specia în întregimea ei este un căutător de limbaj, eine Sprachsuchender Spezies, este un cercetător de limbaj, Sprachforscher, este un promotor şi dezvoltator de limbaj, Sprachentwickler, fiindcă Sapiens ca Specie şi individualitate are acest simţ al limbajului articulat abstract, Sprachgefühl, permiţându-i în orice împrejurare de confuzie sau rătăcire, Sprachverwirrung, să păstreze instinctul abstract de comunicare, prin frunte, ochi, buze, mişcări ale capului, ale mâinilor, ale geometriei mersului, deci un limbaj abstract extins întru sunet şi gest…

Pământul în întregimea sa, extins acum şi cosmologic, este patria limbii articulate, GelenkisierteSprachheimat, iar orice mamă vorbitoare din Specia Sapiens este automat şi o învăţătoare de limbă maternă, Muttersprachlehrerin, Poetofilozofia corespunzătoare la Herta Müller 4, referitoare la CD1 – Herta Müller, ar suna cam aşa, prin conceptele Limbaj şi Ochi, subliniate de mine, deci o poetofilozofie conceptologică, sau, de ce nuu?, un Conceptologism Poetofilozofic…

Limbaj! Limbaj! Limbaj!

Cel mai străin fiu de pământ,

Necunoscută rădăcină

Plutind din râu în râu,

Ajunsă-n fluviul Sapiens

Speranţă şi târziu…

Ochi! Ochi! Ochi!

Cei ce privesc pe privitor,

Gândindu-l şi străfulgerându-l

Din piscul cel ascuns sub dor…

Limbaj şi Ochi

Ochi şi Limbaj,

Sunteţi al Speciei şirag

Replămădiţi prin Neuron

Să vezi cuvântul zeu

Ascuns în con…

Augustin Ostace

Köln Nord, Deutschland, la 016.002.2020

HERTA MÜLLER (V)

Îndrăznitorului îi stă bine cu îndrăznirea, căutătorului cu căutarea, exploratorului cu explorarea, filozofului cu filozofarea şi poetului cu poetizarea, fiindcă suprafaţa unui fenomen sau proces sau eveniment (inclusiv cel literar, Herta Müller), atrage şi profunzimea sa, după cum litera atrage silaba şi cuvântul, cuvântul atrage propoziţia şi fraza, după cum lumina atrage fotosinteza şi privirea iar sunetul naturii naşte auzul, posibil pe cel literar şi muzical… Şi poate însăşi gravitaţia terestră atrage prin contrasens şi revoltă, bipedalismul de Sapiens, un mister al biogravitaţionalului în mişcare şi tresărire… Să continuam recitirea, reascultarea şi dorita repercepţie de pe primul CD – Herta Müller, într-o retraducere personală… În fiecare Limbaj stau, există şi coexistă, alţi Ochi – In jeder Sprache sitzen andere Augen.

Vom analiza, în modul nostru idealistic, prima frază din CD-1, care ne spune… „In der Dorfsprache, so schien es mir als Kind, lagen bei allen Leuten um mich herum die Worte direkt auf den Dingen, die sie bezeichneten – În Limbajul Satului, îmi apărea mie ca şi copilă, de la toţi cei din jurul meu, în legarea, în asocierea cuvintelor de lucruri, pe care ele, cuvintele, le descriau, le denumeau… Sat! Sat! Sat! Eternitate născută posibil din imemorialul de Paleolitic Superior, deci, din illo tempore, a comunitate rurală (Dorfgemeinde), formată din săteni, din ţărani (Dorfleute, Dorfbauern), care locuiesc în sat, având case în sat (Dorfbewohnern), de care a aparţinut Herta Müller în copilăria ei, în acel Nitzkydorf din Banatul de Temeschburg în anii ‘50 şi ‘60 ai secolului trecut… Dar, de acelaşi sat, Nimigea de Sus, undeva în Ardealul de Nord, pe Someş, pe Valis Rodnensis, a aparţinut şi subsemnatul, tot în aceleaşi timpuri, aspre, sărace, lungi, nesfârşit de lungi, trăind, învăţând şi muncind în sat (Dorfleben – Dorferleben – Dorfmiterleben), fiind preelev (Vorschuler), elev (Grundschuler), ajutor de cioban sătesc (Dorfhirtehelfer), ajutor de plugar (Ackermannhelfer), căpălitor sau prăşitor (Behacker), cosaş (Heuschnitter), căruţaş (Wagenführer), chiar şi la căruţa cu loitre (Leiterwagenführer)… Realmente, între existenţa la sat, la ţară a Hertei Müller între anii ’50 şi ’70 din România (Banat), şi cea a lui Augustin Ostace, tot la sat, tot la 8 ţară (Nord Ardeal), în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ţară, şi în acelaşi sistem comunist, există un teribil paralelism existenţial, ambii noştri protagonişti, sau eroi, desigur, neştiind unul de celalalt, necunoscându-se direct, se zbat întru supravieţuire, întru aceeaşi generaţie de după război (Nach Zweite Weltkrieggeneration), întru muncă, întru învăţare, întru disciplinare şi ascultare…

Mai mult, eroii noştri parcurg şi perioada anilor ‘70–‘87 (Herta Müller), si ‘70–‘88 (Augustin Ostace), prin studii liceale şi universitare (Herta Müller la Temeschwar – Germanistik şi Rumanistik, iar Augustin Ostace la Koloszvar sau Klausenburg – Medizin), muncind apoi ca intelectuali în România (Herta Müller ca profesoara şi Augustin Ostace ca medic)… Demn este de subliniat că „eroii“ noştri au acelaşi gen de probleme cu regimul comunist din România după absolvirea facultăţilor, amândoi fiind în conflict mocnit sau deschis cu ideologia marxist-ceauşistă a timpurilor, suferind fiecare mai multe seturi de persecuţii, de nedreptăţi şi pedepse… Acesta o fost sistemul totalitar din România, în regim dictatorial, cu bune, cu rele, cu nefericiri şi multiple neîmpliniri… Diferenţa dintre cei doi în destinul de drumuri, Schicksalwege, apare în 1987, când Herta Müller pleacă legal, oficial din România în BRD (Bundes Republik Deutschland), în timp ce Augustin Ostace fuge ilegal din ţară, din România, în 1988 în Iugoslavia (setul meu de romane „Nesfârşitele Frontiere” şi „Emigrant Iniţiatic” relatează dramaticele evenimente de atunci).

Diferenţierile dintre cei doi se măresc exponenţial în perioada 1990-2020, când, pe de o parte, Herta Müller cunoaşte o ascensiune remarcabilă în sferele literare, încununate de mulţimi de premii de rezonanţă mondială, încununate în Nobel, în timp ce, pe de altă parte, Augustin Ostace se cufundă în marasmele lumilor capitalist-occidentale din Statele Unite, Germania, Anglia, Uniunea Europeană şi din nou România (de data asta, postcomunistă), pline de capcanele invidiei, ale răutăţilor, ale nedreptăţilor sau loviturilor pe la spate, cunoscând doar umilinţe şi nepremieri…

Fiecare cu destinul lui, fiecare cu soarta lui, Fata viam invenient, Das Schicksal findet seinen Weg, ne spune Vergilius în Aeneida, având în întregime dreptate… Pentru mine, trista dreptate… Dar, să revenim la fraza Hertiană (sau Mülleriană?), prin care Herta Müller (oare clasica Herta Müller sau o devenire din ea însăşi, prin subsemnatul autor, de Hertianism Müllerian?) conectează limbajul de sat, Dorfsprache, de lucruri, de obiecte, de Dingsprache, sau de Dinglichkeitsprache, adică limbajul lumii concrete, adică limbajul lumii reale, bipolarizând astfel cuvântul abstract, Das Wort, prin lucruri concrete, obiectivabile, reale, prin Der Dinge sau Dinglichkeit…

Deci, Cuvântul / Das Wort, această ciudată asociere de sunete articulate, „a – be – ce – de – e – ef – ghe – haş”… finalizat în limbajele Indo-Europene de „ex – yuai – zet”, este o teribilă, şi cel puţin până acum, o unică corelaţie în anatomicele spaţialităţi pulmonar-laringiene şi faringiene, şi condiliene, cu coparticiparea, Mitbeteiligung, limbii anatomice, a obrajilor, a dinţilor, a buzelor, toate coordonate şi interactivate de creier, de creierul uman, prin supremul său judecător şi analizor, Neocortexxul… Oare Cuvântul – Das Wort, dezvoltă Creierul – Die Gehirn, sau Creierul – Gehirn, dezvoltă Cuvintul – das Wort?… Asta înseamnă că orice Cuvânt este în originea lui, în rădăcina lui, în etimologia lui, în geneza lui, în Wortstamm-ul lui, un sinonim al Tribului, a Gintei, al Neamului lui Tribus, al lui Volkstamm, deci Wortstamm ist Volkstamm, iar Tribul, Ginta, Neamul, este un sinonim al Cuvântului, Volkstamm ist Wortstamm!

Deci, Cuvintul – Wort este un prim locuitor al Tribului, al Gintei, al Neamului, o prima fiinţă a lor, Sein des Volkstammes sau Dasein des Volkstammes, iar Tribul, Ginta, Neamul, sunt în întregimea lor, locuitori ai Cuvântului, Sein des Wortes sau Dasein des Wortes, inter-relaţionându-se amândouă (Cuvint şi Trib, sau Cuvânt şi Gintă), inter-dezvoltându-se amândouă (Trib şi Cuvânt, sau Gintă şi Cuvânt)…

Este Herta Müller aici? Sau un Hertianism Müllerian, envizionat de autorul subsemnat, anonim şi anonimizat? Sau o Hertianologie Mülleriană, ca remorfologizare a numelui uman, repus în mişcare, în devenire, în dezţepenire? Sau, continuându-ne avalanşa conceptologismelor de substanţialitate substantivală, o redevenire în Hertalogicum, prin care D-na Herta Müller este suprareprezentată dincolo de fizicul ei plăpind, de firava făptură, reproiectarea întru aceeaşi a întregii copilării de fiinţă biologică şi ontologică (oare a întregului Sapiens?), întâlnită de mine la 20 Ianuarie 2020, la Albertus Magnus Universität din Köln, Bundes Republik Deutschland… Poezia, posibil antropologică?, se scrie acum de la sine, în sine şi prin sine, nemaifiind nevoit la o altă respaţializare sau transgresare geometrică… „Firavă făptură, din mersul plăpând / Copilării repurtate, în glasul plângând”…

Dar, la ambele expuneri de Herta Müller prin Herta Müller (deci, aceeaşi întru aceeaşi), literar-poetice, literar antropologice, literar-sapientologice, ca cele de la Köln Universität (020.001.2020) şi Köln Kunstkirche (021.001.2020), avem de-a face cu un dar şi har al vorbirii Herta Müller, cu un dar şi har al replicii Herta Müller, un wortgewandt al sensurilor lexicale de tip Herta Müller, adică o încoronare in modus Herta Müller… Continuându-ne şirul logosului explicativ şi intuitiv de Herta Müller, rebotezând-o în multiple deveniri de nume genealogic, de arbori genealogici, nuu? (Herta Müller Stammbaum, sau Herta Müller Stammbäume), intrăm oarecum gradual în formele diatezelor reactivate prin cuvinte compuse, Wortzusammensetzung, sau, de ce nuu?, prin concepte compuse, Begriffzusammensetzung, care permit, care admit, că însuşi Cuvântul – Das Wort, substantivul deci (Das Dingwort), să se adjectiveze pe el însuşi, Das Eigenschaftswort, recreându-se astfel întru acelaşi, ca WORTWÖRTLICH!… Cuvântul cuvântat? Desigur! Aici intervine una din marile diferenţieri între Latinitate şi Teutonitate, prin care Latinitatea noastră întru Grammatik (Italiana, Franceza, Spaniola, Portugheza şi Româna), nu poate ţine pasul cu Germanitatea, noi, latinii, intrând istoric, lingvistic şi gramatical, într-o prelungită amurgire, într-o Lateinische Dämmerung…

Sigur, că autorul – subsemnat (deloc resemnat), ar încerca să se traducă pe el însuşi, mai degrabă decât pe Herta Müller, dar centricul întregii critici literar-idealiste, sau literar-conceptologiste sau literar-ştiinţifice de faţă, Wissenschaftsliteratur, rămâne fundamental Herta Müller, chiar dacă autorul – subsemnat încearcă în Etimologicum, o derivare de modus Wortabteilung, sau recitire de tip Wortabstammung… Recunosc în mod sincer că semantica lexicală a Hertei Müller (Herta Müller – Wortbestand sau Herta Müller – Wortbedeutung) este uneori nuanţată şi alteori diferită prin autorul – subsemnat, care se doreşte mai degrabă, Erwunschenswert, un Rescriitor de Scrieri, ein Umschriftsteller, un Retălmăcitor de semne, ein Wortverdreher sau Zeichenverdreher, un Reglăsuitor de Glosare, Umstimmer der Wörter, folosind şi îndrăznind o terminologie şi conceptologie EXTRA-GERMANĂ (Außergewöhnliche Deutschsprächige Wörter), neexistentă în dicţionarele clasice germane, in Deutsche – Rechtschreibung, confuzionând şi aliterând deopotrivă, dar oferind autorului – subsemnat acel grad de libertate launtrică, Innerstefreiheitskala, ce se numeşte creativitate, fantezie şi posibil originalitate într-o poezie conceptologică a iniţierilor în transintuitivitate… Poetofilozofia conceptologică, sau poetofilozofia antropologică sau poetofilozofia sapientologică vine din însăşi interfaţa conceptelor de mai sus… „Reglăsuire din vocea auzirii? / Miracoli de miracoli, opusă asurzirii?”… Satul, deci satul lumii ancestrale, Ilotemporedorf (Germanolatinitate în conceptologos?), reunind întru acelaşi loc, Georteteinheit, întru aceeaşi Gintă, ein Volkstamm sau pluralul Volkstämme, deci sat rezonând întru acelaşi hereditar biologic acelaşi cuvânt, Wortstamm, sau pluralul de Wortstämme, toate venite şi provenite din acelaşi trunchi, sau tulpină sau trib, sau seminţie, sau soi, sau turmă sau stup, ereditând obârşii şi ursite, Erbstammdorf sau / oder Erbstammburg, din strămoşescul vremurilor din moşi strămoşi, din Stammeltern, creând conştiinţa de gintă, de neam, de popor, Stammesbewusstsein, creând sentimentul de gintă, de neam şi popor, Stammesgefühl, creând mândria de gintă, de neam şi popor, Stammeshochmütigt… Poetofilozofia conceptologică urmează în alegoric ideile de mai sus… „Din rădăcini de rădăcini / obârşia şi ursita / din trunchi să naşti al meu genom / retulpinându-mi vita“…

Dar, Herta Müller ne spune că Limbajul Satului, Dorfsprache sau al Satului Limbaj, Sprachdorf, era direct în lucruri, în obiecte, în Dinge, în însăşi substanţa substantivului, în Dingwort, în însăşi consubstanţialitatea abstractoreală a Cuvântului – Lucru, eine Abstraktwirklichkeit des Dinges, a lucrului, a obiectului, comergând şi coiniţiind posibilul Lucrul – în – sine, Dinge – an – sich, care este însăşi sublimarea din imperceptibilele profunzimi de Abstrakt & Conkret deopotrivă… Poate că însăşi Originea Limbajului, Urspung der Sprache, Entstehung der Sprache, este în lucruri sau în lucrurile însele, din Kosmos, din stele şi lumini, din Natură, din sufletul ei mişcător şi tulburător, din Naturphysis, din copaci, din nori, din ape, din picăturile de ploaie, din vânt şi furtună, din animale şi oameni, toate fiind semne, toate fiind încifrări, toate fiind coduri, toate fiind, deci, Limbaje… Die Sprache spricht, adică, Limbajul se vorbeşte, Limbajul se glăsuieşte, Limbajul se rosteşte pe sine însuşi, şi prin sine însuşi, este însăşi vocea adâncurilor, Klang des Unterbewusstseins, trăindu-se şi amplificându-se în Specia Sapiens, prin culturi, tehnologii şi civilizaţii… Să încercam o poetofilozofare specifică autorului conceptologist, posibil şi antropologist şi chiar sapientologist (un autor, oricum, în ciuda autonumirilor, un “second hand of one percent” în relaţie cu Herta Müller!)

Sat! Sat! Sat!

De case bătrâne şi uliţi prin uliţi

Bătrânii tăi nuci uscaţi întru suliţi

Venit din adâncuri de triburi vânate

Sub zid adăpost

Respiraţii prin stânci răsfirate.

Cuvânt! Cuvânt! Cuvânt!

Resăpat în suflare

În vânturi sorbind

Mântuita salvare.

Sat şi Cuvânt

Cuvântul prin sat

Robit în memorii

de plugul

uitat la arat…

Cuvânt şi lucru

Lucru şi cuvânt

Abstract redefinind

Descântatul pământ…

(Augustin Ostace, Köln Nord, Deutschland, la 018.02.2020^[13] 13

HERTA MÜLLER (VI)

Aventura de Herta Müller continuă, rămânând încă în circumscrierea de Herta Müller, CD 1… Lipirea de iluzie, circumscrierea în iluzie, obsesia întru iluzie, este neaşteptat de puternică în uman, necesitând introducerea unei a treia forţe de acţiune şi reacţiune în natură, după forţele nucleare slabe şi forţele nucleare tari… Susţin neabătut şi nedescurajabil, că poezia şi poetofilozofia, împreună cu derivatele lor, pot deveni vectori de cunoaştere, vectori epistemologici şi gnoseologici în zbaterea umană, un Startup în al meu Novum-Enzyklopaedismus…

Dar, să revenim la HM – CD1… Ce odisee este asta până la urmă, care se întrupează prin propria desprindere de sine, depăşindu-se în privirea fără ţintă, starren ins Nichts, sau alunecărilor în goluri, gerutsch ins Leere (preluare din simbolistica Hertiană din CD 1)… Oare este cunoaştere de Herta Müller? Sau curiozitate de Herta Müller?… Sau amândouă împreună, cunoaştere prin curiozitate sau curiozitate de cunoaştere?… Nu ştiu exact ce să răspund, dar atât timp cât cunoaşterea însăşi vine din curiozitate, wielange das Wissen entsteht durch Neugierde, atunci să acceptam bivalenţa ambelor sensuri, prin care poezia poate deveni filozofie, iar filozofia poate deveni poezie (incluzând aici nenumăratele lor derivări şi desprinderi)… Dacă avem poezie de ritm abstract, de ce să nu avem şi fraza filozofică de ritm abstract… Dacă avem versul alb, de ce să nu avem şi fraza albă şi filozofia albă şi conceptologismul alb, mai ales că albul, Das Weisse, este însumarea tuturor culorilor, după cum în suprasinteticul supraconcept UNIVERSUM, încerc însumarea întregii cosmologii, a întregii biologii şi a întregii ontologii de Sapiens, Sapiensgesamtheit… Dacă avem metafora poetică, de ce să nu avem şi metafora filozofică şi metafora conceptologică, mai ales că omul însuşi este o metaforă a Naturii prin Natură, the man itself is a metaphor of Mother – Nature – physis… Poetofilozoful – subsemnat, sau conceptologul – subsemnat (autor în devenire, nuu?, chiar aşa cu unu la sută iniţial, de fapt < 1%), se obligă^[14]14 să dezvăluie fragilităţi şi vulnerabilităţi de sine, fără să se ascundă în faţa realităţilor de atâtea ori dure şi aspre ale înălţărilor sau căderilor poetofilozofice, sau poetoconceptologice…

Continue reading „Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)” →

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (V)

Scrisorile celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica Micle, parte din câte vor fi fost, au ajuns însă a satisface curiozitatea publicului. Dar cele păstrate de Valeria – în număr de 93 ale lui Eminescu și 15 (probabil, rezultat al unei selecții riguroase) ale Veronicăi – vor fi dezvăluite târziu, după moartea celei care păstra comoara epistolară. Asta s-a întâmplat prin intermediul unei reprezentante a familiei Valeriei de peste două generații. Graziella Nanu, fiica din prima căsătorie a Valeriei preluase scrisorile de la mama sa spre a le transmite, ca într-o ștafetă genealogică, fiicei sale Ana-Maria Grigorcea Messeri. Cu legământul sacru de a le tăinui celor doi amanți intimitatea. Nepoata Valeriei, respectiv strănepoata Veronicăi, în sfârșit, se lăsă convinsă de fosta ei profesoară Maria Economu să le publice sub auspiciile editoriale ale Cristinei Zariofopol-Illiaș, fiica profesoarei. Iată argumentul hotărâtor al celei care a produs nepoatei Valeriei ruperea jurământului de taină purtat de patru generații de femei: „Draga mea, copiii tăi sunt italieni, nu știu română. Suntem în vârstă amândouă. Într-o bună zi ei vor găsi după tine un teanc de scrisori și o să le arunce că nu pricep nimic. Ai o datorie față de cultura română. Trebuie!” (după Christina Zarifopol-Illias).

Ceea ce e cert, legat de activitatea Valeriei la Boureni prin intermedierea propriului condei, e că a finalizat un volum de versuri, „Din preajma mea”, publicat la Fălticeni în 1920, cu scopul de a facilita, prin difuzare, strângerea de fonduri pentru înălțarea unui monument închinat eroilor căzuți în războiul ce abia se sfârșise. Aflăm însă (din însemnările învățătorului A. Grigoriu) că preconizata difuzare a întâlnit impedimente (neclarificate) și, în consecință, finalitatea filantropică a rămas neîmplinită, spre dezamăgirea generoasei autoare.

Cât despre caracteristicile poeziilor din acest volum, să extragem o frază sintetică dintr-o fulgurație exegetică târzie a scriitoarei Elena Vulcănescu: „Abundentă în compoziție și mai puțin în imagini, atrasă de transcrierea polifonică, mezzo-soprana de odinioară umple dealul Bourenilor, din valea cu stejari pînă în coama cu imaș de stînă, de un ronron cosmic.”

Poeta cu traiul la Boureni își făcuse debutul la Iași, încă de la tinerețe și în companii celebre. La vârstă de 19 ani primise botezul literar în „Convorbiri literare” (15 februarie 1885) cu poemul „La șezătoare”. În acea ediție apăreau și cîteva poeme ale mamei sale, primul act al „Scrisorii pierdute” de I. L. Caragiale și „Moș Ion Roată și Unirea” de Ion Creangă. Iată un fragment din „La șezătoare”, poezia Valeriei: „Vîntul suflă cu tărie și izbește în fereștri,/ Iar în casă lîngă vatră șede lumea la povești/ …Și tăcerea cea mai mare în căsuță-acum domnește,/ Nu s-aude decît fusul fetelor cum sfîrîește”. Aceeași voce de peste timp, rostește despre versurile de debut ale Valeriei următoarele: „În timbru robust și aer de prospețime, expresia simplă, fluentă și cantabilă are firescul oralității versului popular al inspiratelor prelucrări alecsandriniene.” (Elena Vulcănescu). La Iași, Valeria Micle mai publicase în revista periodică „Natura”.

Învățătorul A. Grigoriu, sau mai probabil Gheorghe Grigoriu (tatăl lui Adrian, tot învățător), transcrisese un caiet întreg din poeziile Valeriei, câteva dintre ele inserate și în manuscrisul monografiei lui A. Grigoriu, document aflat în custodia rudelor din Cristești, urmași care manifestă un deosebit afect pentru memoria dascălului contemporan și vecin, la Boureni, cu Valeria Micle Sturza. Acesta era un admirator fervent al poetei care i-a istoricizat meleagul prin traiul generoasei și distinsei doamne în sânul obștii lor sătești, prin actele filantropice și prin versurile sale dedicate vieții comunității, naturii și istoriei locului. Rară, putem constata și noi (cei care aflăm despre asta), această asociere extremă, bazată pe empatie reciprocă, între exponenții unei microsocietăți arhaice, cu oameni rudimentari și cvasianalfabeți, și exponenta unei lumi emancipate, cu studii în școlile europene, cu preocupări contingente cu arta și cultura elitei vremii.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (V)” →

Mariana GURZA: „Solari într-o lume glacială”

Motto:

Drumul spre „înţelepciune” sau spre „libertate” este un drum spre centrul fiinţei tale.

Aceasta este cea mai simplă definiţie care se poate da metafizicii în genere.

Mircea Eliade

Poezia Constanţei-Doina Spilca este presărată cu adevărat de enigme metafizice.

În spatele lor, veghează acel el ce este prezent în fiecare respiraţie de vers. Cronos ticăie în zgomot de praf de stele. Dialogul cu macul, ,,toiag printre amintiri”, este unul firesc, şi de fiecare dată apare curcubeul. Eternitatea are şi ea piatră de hotar. Iubirea i-a rămas muză, prezenţă tăcută cu fiecare scurgere a timpului. Veşnicia cuvântului îi mângâie tâmpla în sunetele abacului ce-i numără ridurile. Acel el, o priveşte zâmbind cu fiecare răsărit de soare.

O poezie interesantă, în mişcare, aici şi în spaţiul cosmic, cum ar spune şi Blaga. Pentru Doina – Constanţa Spilca, poezia este ,,esențializare, Univers în bob de slovă”.

O poetă discretă, iubitoare de neam, pământ românesc şi frumos. Un fin observator al realităţii, un om al artei prin ceea ce face.

Metafora și filozofia îşi găsesc locul în spaţiul poetic. Meditativă, nu-i scapă nimic din esenţa vieţii. Îşi doreşte să rămânem solari într-o lume glacială…

Un volum ce merită lecturat cu seriozitate. Atât poezia, cât şi interviurile aduc în faţă un creator interesant prins în vâltoarea vieţii.

Parcursul liric este unul edificator. Poeta Constanţa – Doina Spilca ni se destăinuie şi ne sfătuieşte ,,să nu ne rinocerizăm” pentru a rămâne în normalitate.

————————–

Mariana Gurza

Timișoara

7 mai 2020

(Preafață la volumul ,,Enigme metafizice”, Editura Hoffman, 2020)

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)

În satul de pe valea Moldovei, viața de familie a Valerie (Micle) Sturza căpătă meandrele unui râu tumultuos. I-a murit, de copil, Fănică, băiatul născut în prima căsătorie. Probabil, evenimentul acesta nefast a fost motivul construirii capelei mortuare dintre pini, aflată în apropierea Schitului, care, într-un final imprevizibil și irevocabil, avea să prefigureze locul de veșnică odihnă și pentru Valeria. Coniferele, rare în pădurea moșiei, ar fi fost iertate de la tăiere atunci când s-a făcut defrișarea pentru construirea preconizatului palat, pinul fiind arborele preferat al Valeriei. În legătură cu motivul apariției criptei-mausoleu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, universitarul Constantin Partin considera că existența ei timpurie e consecința „…stărilor premonitorii morbide, a anxietății generate de firea ei [a Valeriei] hipersensibilă de artistă, care se simțea, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii”.

Cum e bine știut din popor, arar un necaz vine singur. Sensibilitatea Valeriei căpătă accente agravante în relațiile conjugale. În anturajul soților Sturza apăruse o tânără nemțoaică din Bucovina, pe care sătenii o identificau prin sintagma „țiitoarea boierului”. Stăpâna moșiei fusese așadar înlocuită la un moment dat în viața conjugală. Va fi contând, poate, că Valeria era cu câțiva ani mai în vârstă decât soțul ei, sau că sechelele căsătoriei anterioare a Valeriei au început să tulbure al doilea mariaj. Sătenii, atenți la asta, îi erau solidari cucoanei Valeria. De altfel, legătura afectivă a localnicilor cu dânsa era deja consolidată pe altă cale. Cucoană Valeria avea o compasiune puternică pentru cei care duceau greul vieții, ca unii să huzurească. „A trăit în mijlocul țăranilor și pentru țărani”, consemnează învățătorul Adrian Grigoriu în demersul său monografic (manuscris) dedicat satului Boureni. Din aceeași sursă, aflăm că Valeria era receptată ca fiind o ființă blândă și generoasă, o mamă dedicată care inducea etalonul de model maternal.

Trebuie spus că, în inima sa de mamă, Valeria a fost lovită de două ori. După ce-i murise băiatul din prima căsătorie, cel de-al doilea născut al familiei Sturza, Mihai (Coca Mițu, după numele de alint din pruncie) se îmbolnăvi de tuberculoză. Băiatul avea și el, ca și mamă-sa, înclinații muzicale, pe care le dezvolta prin intermediul unei viori Stradivarius. Valeria știa însă că boala îi va limita fiului perspectiva evoluției artistice. Mițu muri prematur, spre a împărți (vremelnic) cu fratele Fănică și mama sa cripta cavoului din poiana cu pini, edificiu mortuar pe care Valeria îl comandase meșterului străin ca pe un preludiu premonitoriu la drama sa familială.

Legat de vioara Stradivarius a lui Mițu, onorabilul profesor C. Partin, a cărui copilărie s-a petrecut în preajma Boureniului, știe de la bunicul său că fiul Valeriei ajunsese, din cauza bolii, dependent de morfină. La un moment dat boierul, tatăl băiatului, consideră că se impunea întreruperea finanțării medicamentului cu pricina. Fiul însă nu renunță la pomada suferinței sale și amanetă vioara învățătorului satului, spre a-și putea continua alinarea. Învățătorul, care compătimea cu suferința familiei tânărului Sturza, a acceptat să conspire la această soluție „de necesitate”, în speranța că timpul va fi în favoarea unui deznodământ pozitiv pentru fiul Valeriei. Dar soarta a fost potrivnică. Iar în privința viorii, se crease în sat o poveste a cărei verosimilitate rămânea pe seama arbitrariului. În timpul ultimului război „comoara” a fost tăinuită într-o groapă săpată cu discreție de învățător. La întoarcerea din evacuare învățătorul află că Stradivarius-ul din ascunzătoare dispăruse. Dar, cei care povestesc asta mai adaugă (cu vădită insinuare) și că, după război, un violonist celebru (cu numele Ion Drăgoi) le vizitase de câteva ori satul.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)” →