Corin V. Petraru: “În orice caz am pornit de la un nimic frumos, ulterior nimicul l-am pus puțin la macerat spunându-i „iubire”, ca în cele din urmă, citind ce am debitat, să mă întreb: „Oare ce am vrut să spun?”…

 

În rândurile de mai jos, în pragul sărbătorilor, vă invit să-l descoperiți pe Corin V. Petraru, un scriitor ce și-a descoperit pasiunea pentru scris în urmă cu câțiva ani.

 

Activitate literară :

Iubire ascunsă (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2015, lucrare tradusă în limba germană – Verschleierte Liebe și în limba engleză – Love under a Veil.

Aroma iubirii (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Hoinar bătrân (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Așezări îngenunchiate – Editura Crigarux, Piatra Neamț, 2018.

Pentru cine trebuia să-mi dau viața ? – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Brigitte, simbolul iubirii mele (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2019.

Mica spovedanie- Deschisă pe jumătate și răsfoită superficial – Editura Pastel, Brașov, 2019, lucrare tradusă în limba germană, Kleine Beichte.

Destăinuiri – Corin V. Petraru & Silvia Filip, Timișoara, 2020.

Transilvanien – Bunte Häuser, Schafe & Papanasi – Corin V. Petraru & Silvia Filip, Timișoara, 2020.

Silvia Filip: Cu ce scriitor român v-ar fi plăcut să fiți contemporan?

Corin V. Petraru: Nu cred că am dorit să mă compar cu altcineva sau altceva, să fiu pus în vreo parte de balanță! Ei, dar să nu devin chiar atât de categoric, recunosc doar ceea ce mai memorez din prima copilărie a mea când, mama îmi șoptea la ureche „Vai dragul mamii, ce frumos te-a făcut mama!” Deci cam așa a fost la capitolul comparații…

 Unele cărți pe care le-am citit de-a lungul timpului meu, recunosc că le-am mai recitit încă o dată, atât pentru plăcerea revederii, cât și a înțelesului lor pe deplin. Personajele cărților și autorii lor nu au fost o temă de copiere pentru mine dar, adaug „dar”, în schimb am ales să mă transpun doar în pielea lor fiindcă învățasem între timp de unde să-mi procur biletele de călătorie în lumea minunată dintre coperți de cărți, chiar a irealului lor. Deci cu majoritatea dintre autori am fost contemporan, pot să spun acum…

    Și aici îmi permit să adaug o paranteză hazlie, mai bine zis să relatez un vis avut deunăzi. În lunile trecute am avut prilej să vizitez Brașovul și implicit Prima Școală Românească, acolo unde mă țin cu modestie că-l cunosc pe ilustru preot-profesor Olteanu Vasile, directorul Complexului Muzeal. Primindu-mă în sala de la parter unde este amenajată clasa primei școli, având ca decor băncuțele din acele vremi apuse, scrijelite și înnegrite de timp, cu un abac mare (socotitoare) făcut probabil după înălțimea unui școlar. În fundalul clasei mai era ca decor o tiparniță imitând-o pe cea originală a Diaconului Coresi de la Horezu. În timpul discuțiilor avute, printre altele, mi-am mai aruncat ochii și prin incintă admirând exponatele muzeului. La despărțire, după îmbrățișările prietenești, m-am retras imprimând pe retină, apoi în minte ceea ce vorbisem, văzusem și trăisem atunci.

     Ajungând cu bine acasă, după trei săptămâni de peregrinări prin România, în prima noapte cu capul pe perna mea regăsită, am visat că mă aflam tot în acea clasă cu băncuțele ei și cu părintele Olteanu ce purta în visul meu șorțul de lucru al tipografului de atunci. Explicându-mi în vis că toate băncile trebuiau restaurate, l-am asigurat pe părinte că mă angajez să fac eu operațiunea de restaurare. Într-un târziu, m-am trezit tot asudat și mâhnit că nu mi-am dus visul la îndeplinire fiindcă nu găsisem modalitatea transportării în spațiul și timpul medieval al sculelor mele moderne acționate de curentul electric și implicit nervii Diaconului Coresi revărsați asupra mea.

Silvia Filip: Literatura „perfectă” cum ar trebui să fie  în concepția dvs.?

Corin V. Petraru: Literatură perfectă nu cred că este. Nu cred! Am să încerc să mă argumentez așa după capul meu îmbibat de un nesomn calcifiat în timp. Deci, de fiecare dată doresc să exemplific, să explic, să aduc argumentele mele pe care câteodată reușesc să le expun, iar în alte dăți  nu izbutesc să le explic cu bagajul meu de cuvinte ajutătoare:

Spre exemplu, din antichitate în Academia lui Platon, tot decanatul și discipolii acestuia au întors filosofia pe toate părțile și toate științele născute până la acea vreme, le-au fredonat pe portative de ei inventate și ca să le iasă și mai bine, le-au trecut prin rugăciune deschizând porțile credinței accesibilă în cele din urmă, fiecăruia în parte.

Silvia Filip: Care credeți că este trăsătura principală a romanelor dvs.?

Corin V. Petraru: Cât despre trăsătura principală a romanelor mele, nu pot spune prea mult. În orice caz am pornit de la un nimic frumos, ulterior nimicul l-am pus puțin la macerat spunându-i „iubire”, ca în cele din urmă, citind ce am debitat, să mă întreb: „Oare ce am vrut să spun?”…

Silvia Filip: Ce ați descoperit nou despre emoție de când sunteți și scriitor?

Corin V. Petraru: Emoția, ei bine emoția întotdeauna m-a cotropit! Câteodată m-a subjugat. De puține ori am stăpânit-o. Făcând abstracție și separând, tot după capul meu, emoției desprinsă din fiori, i-am dat drumul de fiecare dată pe un făgaș croit empiric, ad-hoc, nu după necesități, ci după trăiri în diverse ipostaze ale timpului meu.

Când am făcut armata eram șofer în slujba patriei, inoculându-mi-se automat un alt gen de emoție într-o iubire bărbătească, aparte, când rosteam aproape zilnic: „Servesc patria!”

Silvia Filip: Vă plac experimentele?

Corin V. Petraru: La capitolul „experimente” mă voi agăța în continuare, vrând nevrând de câteva nume celebre. De ce? Păi tot ca să exemplific „ceva” și să se înțeleagă „ce se va vrea”:

În ordine cronologică îl voi invita pe scenă mai întâi pe Benjamin Franklin, inventatotul paratrăsnetului. Chiar dacă au trecut 230 de ani de la moartea acestuia, vreau să arăt și eu că am descoperit un altfel de paratrăsnet mai aparte, denumindu-l „para-fulger”, ceva mai șarmant decât primul.

În continuarea primului enumerat vin la rând soții Curie, pionierii radioactivității. Pierre Curie și soția lui Marie Curie, atât de mult și-au dedicat viețile pe altarul științei încât s-au prăpădit de multe radiații, probabil contopite și cu iubirea multă din dotare. Pe acești doi soți arhicunoscuți i-am exemplificat, nu de alta dar și eu am dat naștere multor radiații, dar nu alfa, beta, gama ci, pe toate celelalte de la A până la Z, incluse toate în scrierile mele. Vis-a-vis de radiații, totuși există și la mine un risc major, sesizat de o mulțime de muze suspendate și ele de pale eoliene îndrăznind cu nonșalanță să-mi fure etalonul.

Apropiindu-mă de secolul XX, scot ziua din noapte la „lumina” de care s-au ocupat frații Lumière, inventatorii primului aparat de filmat.

 Louis Lumière s-a stins în 10 aprilie 1954 și la mai puțin de o lună de la moartea lui, m-am născut eu în 8 mai, reîncarnat și o dată cu invenția lor, eu am preluat totul, dar, din nou „dar”, m-am oprit la aparatul foto, păstrând principiul de bază al imortalizării, doar că este pe o retină statică nu pe una mobilă, să-ți facă ochii și mintea flu-flu.

Continue reading „Silvia Filip în dialog cu scriitorul Corin V. Petraru” →