Ionuț ȚENE – Expoziție aniversară Viorel Nimigeanu: lumina care arde sufletul ce urcă!

La începutul lunii octombrie a.c. am participat la impresionantul vernisaj aniversar (70) dedicat pictorului clujean Viorel Nimigeanu, desfășurat la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Lumea bună prezentă, mai ales din elita literară și a artelor locale nu mi-a dat răzgazul să vizionez expoziția în tihnă, peisajul fiindu-mi ”furat” de concertul arhetipal al lui Grigore Leșe și de discursul funambulesc al istoricului devenit prozator de succes, Ovidiu Pecican. Dar zilele acestea dezbărat de incidente mondene și rebarbative am vizitat în solitudine expoziția maestrului din aripa de la parter a Muzeului de Artă. Am intrat cu sfială și curiozitate în sălile de expoziție bine luminate, nu neapărat de candelabre baroce, ci de lumina care răzbate cu violență telurică din tablourile fertile ale lui Viorel Nimigeanu.

Primul sentiment este impresionist: simți co-împărtășirea cu obiectul de artă, care nu este materie, ci ființă vie care se deschide, un ”dasein” al sufletului. Lumina care degajă din tablouri arde sufletul care se înalță până la cer, unde se contopește cu nadirul. Nu oricine are organul care să perceapă pictura lui Viorel Nimigeanu. Trebuie să ai cultura necesară, dar nu doar una livrescă, ci ontică, care se obține și șlefuiește din împerecherea cărții cu experiența, din legătura sufletului cu divinitatea și care știe să facă diferența dintre sacru și profan. Fără o isagogie a ethosului culorile lui Viorel Nimigeanu nu pot să te cucerească. Ca să înțelegi pictura maestrului trebuie să ”vezi” în primul rând cu sufletul. Viorel Nimigeanu este un pictor paradigmă. Creează o pictură primordială, grea și bolovănoasă, în formatul paradoxal al exprimării, care se naște din izvoarele adâncurilor, își trage seva spre sufletul care întră în combustie și, apoi, se înalță brâncușian, ca pasărea măiastră spre esențe și înălțimi. Pictorul clujean a depășit bariera dilematică a categoriilor clasic, antic, baroc, modern, impresionist, suprarealist sau structuralist. Viorel Nimigeanu însumează în tablourile sale valoarea. El poate fi și antic, și Da Vinci, și Degas, Grigorescu, Luchian, Munch sau Kandinski. E atins de înveșnicirea artei prelucrate ca un bijutier zdrobit de migală și frământări, care vrea să realizeze aura sfinților. Experiența sa de pictor de biserici i-a adus o perspectivă sacră, în stilul lui Rudolf Otto, care știe să treacă, totuși, cu lejeritate, din mistic spre o modernitate asumată, știind că are rădăcini adânci și bine înfipte în cultura universală. Are ispita lui Luchian, prin portretistică și flori, dar nu se lasă înregimentat în viziunea pictorului român de la începutul secolului XX. El duce mai departe culoarea și mesajul, dincolo de aparențele interioare, pentru că în esențe: adevărul și frumosul se comprimă într-un timp care nu mai are nevoie de ceas și de măsură.

Tablourile lui Viorel Nimigeanu ne transmit un mesaj asemeni celui din volumul de versuri al lui Marin Sorescu din 1965 –”Moartea ceasului”. În ierarhia valorii înduhovnicite spațiul, timpul și culoarea se comprimă în eternitate. Asfel pictorul poate fi catalogat pe drept cuvânt un clasic, dar și un avangardist suprarealist. E greu de surprins în categorii și limite Viorel Nimigeanu. Energia curge viu din culori ca un fluviu la cazane. Pictorul mi-a spus într-o efuziune intimistă că, pune până la nouă straturi de culoare brută sau șlefuită pe pânză, până obține acea lumină care ne arde sufletul și înalță. Talentul nu este numai cadoul zeilor, dar și rodul unei munci destructurante. Opera de artă este ”sensul creației” (Berdiaev), aceasta unește omul de infinit. Viorel Nimigeanu construiește bine plămada culorii și simți că acele metafore-culori sunt plămădite și cu sudoare și cu lacrimi. ”Venețiile” sale ne oferă un timp al voioșiei și frumuseții unei vieții solare, impregnate de un erotism difuz și tonic, un loc în care omul poate trăi o fericire cosmică. În schimb, ”Balcicul” este acea frumusețe telurică și arhetipală, care îndeamnă la reverie, că viața este scurtă și are un trecut care de cele mai multe ori doare. ”Balerinele” ne învață că viața este un balans de complicități între zbor și efort, o încercare a frumuseții care vrea să-și depășească limitele și să seducă preajma. ”Peisajele rurale” surprind cheia simplității sufletului care adumbresc imaginea spre un colț tainic sau o uliță ce s-a oprit să surprindă privirea cum arată veșnicia ”care s-a născut la sat”, vorba de duh a filosofului Lucian Blaga. La sat, verdele este tonic și tonifiant pentru comunitate, între verde brad și albul ”zăpezilor de altădată”. E ceva care cheamă din vatra nașterii locurilor bistrițene.

La Viorel Nimigeanu nimic nu este întâmplător pus pe pânză, totul este calculat, încifrat și însumat și, apoi, plămădit de munca cu suflet pentru un scop anume, care eliberează, nu închide preajma. ”Peisajele urbane” sunt decupate din romanele lui Kafka. Acestea surprind incompatibilitatea omului cu materia, acțiune ce încețoșează perspectiva și rezolvă absurdul prin intensitatea culorii. Este șansa omului urban de a se salva existențial de incovenientul încătușat al zidurilor. ”Nudurile” sunt despre femei inteligente. Frumusețea este intelectuală. Este paradoxul nudurilor pictate și dezinhinbate de Viorel Nimigeanu. Frumusețea poate fi doar prin inteligență. Erotismul este doar o anexă a intelectului care descumpănește. ”Portretele” sunt un alter ego. La un moment parcă ai ști și înțelegi totul. Este o sinergie între Luchian, Nichita și Nimigeanu. Autoportretul este de fapt o tripletă bibliografică. Pictorul clujean însumează stilistic, fără să fie eclectic, o pleiadă strălucită a marilor pictori români ai secolului XX: Ştefan Luchian, Nicolae Vermont, Arthur Verona, Ilie Boca, Baba, Gheorghe Petraşcu sau Aurel Ciupe. Maestrul Nimigeanu îi continuă într-un mod original, singular și originar, într-o cascadă de saturnalii coloristice, care învie presimțirea genialității unei umanități care refuză să cadă.

–––––––––

Ionuț ȚENE

Al. Florin Țene: Să ne aducem aminte la 154 de ani de la nașterea lui Antoine Meillet, un mare lingvist

Pe 11 noiembrie a.c se împlinesc 154 de ani de la nașterea lui Antoine Meillet și în 21 septembrie s-au împlinit 84 de ani de la trecerea în eternitate. Acesta a fost cel mai mare lingvist al secolului XX. Acesta a îmbrățișat cu egală măsură toate ramurile lingvisticii, fiind pregătit în toate domeniile științelor umaniste, din punct de vedere al metodei, al interpretării și al informației, fiind profesor desăvârșit și om de știință. Antoine Meillet a lăsat omenirii o moștenire a științei lingvistice vastă, lucrările lui sunt indispensabile în gramatica comparată a limbilor indoeuropene, fiind adevărate canale directoare în lingvistica modernă.

Paul Jules Antoine Meillet, s-a născut la 11 noiembrie 1866 în Moulins, Franța, decedând, în 21 septembrie 1936 la Châteaumeillant, Franța, fiind principalul lingvist francez al primelor decenii din secolul al XX-lea. A fost fiul al unui notar din Châteaumeillant, Cher, Antoine Meillet își face studiile secundare la Liceul Théodore-de-Banville din Mouins, Allier. Student la Facultatea de Litere din Paris, începând din 1885, a urmat cursurile lui Louis Havet, la Sorbona, ale lui Michel Bréal la Collège de France și ale lui Ferdinand de Saussure la École pratique des hautes études. După Saussure, asigură cursul de gramatică comparată, pe care îl completează, începând din 1894, printr-o conferință despre iraniană.

În 1887 Antoine Meillet își susține teza de doctorat în litere: Recherches sur l’emploi du génitif-accusatif en vieux-slave^[15]. În 1905, ocupă catedra de gramatică comparată la Collège de France, unde își consacră cursurile istoriei și structurii limbilor indo-europene.

Al.Rosetti în Antoine Meillet, în Revista Fundațiilor, an.IV, nr.1. 1937, p. 111. scria că acest lingvist francez este “cel mai mare lingvist al timpurilor noastre. “Precum alți lingviști, francezi și străini, Meillet l-a avut profesor la “Școala de înalte studii “ din Paris. pe marele lingvist, de origine elvețiană, Ferdinand de Saussure. Acesta era un specialist în indoeuropenism și tehnician al limbii pe care le-a exprimat în cărțile sale publicate, și în mod deosebit în cunoscutul și celebrul Curs de lingvistică general , mapărut în anul 1916, lucrare care a fost luată de model savanților ce practicau lingvistica modern, câteva teze care au fost aplicate în viitoarele cercetări ale elevilor lui Saussure, stând la temelia școlilor lingvistice și în secolul trecut.

Conform doctrine acestui lingvist, limba este un fenomen social și are un caracter de sistem. Elevii acestuia de la “Școala de înalte studii”, precum G.Mohl, M. Grammont, Gh. Bally, A. Continue reading „Al. Florin Țene: Să ne aducem aminte la 154 de ani de la nașterea lui Antoine Meillet, un mare lingvist” →

Ionuț ȚENE: Ovidiu Purdea Someș – un poet militar, dar nu cazon!

Zilele trecute am participat la vernisajul expoziției aniversare Viorel Nimigeanu de la Muzeul de Artă, un eveniment de elită prețioasă a Clujului nostru cultural înecat în pandemia vremurilor ce par de pe urmă. La momentul de final când se dezleagă limbile și și desfac sticlele de șampanie am observat prezența a numeroși companioni din literele clujene și nu numai. A fost o plăcere să-l revăd pe cantautorul Ovidiu Purdea Șomeș, care, pe lângă cariera sa de militar de carieră, este și un poet sensibil cu o tramă caustică de epigramist. Prezența sa de voievod militar a rămas la fel de impunătoare, ca în vremurile când militar TR fiind, la artileria antiaeriană din Oradea și Florești, l-am cunoscut ca un jurnalist militar incisiv și bonom la ”Orizont Militar” sau ”Scutul Patriei”. Pe atunci, prin 1998, era numai căpitan și cu părul ca abanosul. Colonelul în rezervă de azi și-a câștigat un renume de interpret de muzică populară de succes în televiziunile și spectacolele de nișă. Ca poet nu-l mai știe aproape nimeni, poate ca autor de interviuri dedicate ”Și VIP-urilor au fost soldați”, o cronică care l-a propulsat în lumea bună a ministerului apărării și pe la centrele militare culturale. Așa că nu mare mi-a fost mirarea să mă abordeze, oferindu-mi ultima sa plachetă de versuri: ”A cui neliniște ești tu?” editat în condiții grafice excelente la Casa Cărții de Știință. Impetuos mi-a oferit și un autograf scris pe capota unei mașini parcate în curtea muzeului: ”Lui Ionuț, cu drag popular, zidiri din bucuria cuvântului meu. 7 octombrie 2020”.Am primit cartea cu o nedisimulată bucuire, fiind un colecționar și cititor asiduu de poeți post-decembriști. Am deschis imediat volumul și ochii mi-au căzut pe un poem sugestiv și simbolic pentru poetul cunoscut, din păcate, doar ca și cantautor popular. L-am luat de braț pe autor și i-am citit din versurile sale, spunându-i răspicat: – E păcat să te risipești în concerte și să trădezi poezia, care o înțelegi, trăiești și o scrii așa de frumos. ”Într-o noapte am visat/Că am făcut schimb de inimi/Cu clopotarul satului/Eu muream și el cânta…(Schimb de inimi).

Destui poeți în zilele noastre trădează poezia pentru carieră sau un venit sigur artistic adiacent, într-o ”dulce ratare” livrescă, doar de dragul unui trai mai bun, care desigur nu e de condamnat. Reîntoarcearea la poezie poate fi o provocare a destinului în fața zeilor liricii, care dăruie până la urmă un suflet împăcat cu sine și veșnicia. Ovidiu Purdea Someș dacă s-ar trezi din insomnia unui folclor decorativ și posesiv ar reuși să ducă mai departe muza poeziei până pe culmile Parnasului și în implacabilele câmpii ale elizeului, devenind frate cu veșnicia unui cuvânt purificat de speranțe și sațiețăți trecătoare. ”A cui neliniște ești tu?” este o retorică poetică a unui bijutier al cuvântului distilat de emoții și simboluri, care răspunde unei muze reale, trimise în brațele însetate de esențe ale poetului din partea unor zei ce pot fi ranchiunoși și decupați din tiparele miturilor grecești. Cititor asiduu din Nichita Stănescu, umbra marelui bard al secolului XX, și-a pus amprenta pe interioritatea poetului care scrie cu o sensibilitate feciorelnică, parcă în ciuda carierei sale de militar. ”Locuiesc singur în cântecul meu/Uneori vesel, alteori trist,/Într-o tăcere mai limpede decât cerul…” (Locuiesc în cântecul meu). Apelul la rădăcini inspiră arhetipal versurile unui poet fiu de țărani din Cășeiu Dejului, care a urmat cariera militară de la liceu pentru a se rândui cu lumea. ”Până m-am însurat/Am trăit din banii mamei/Legați între patru colțuri de batistă./Miroseau a nuc și a prun/Și-mi ajungeau întotdeauna” (Banii mamei). Ovidiu Purdea Someș se ”războiește” pe bune înarmat cu adevărate cuvinte, nu cu armele meseriei, căzând în reverii intimiste care-l eliberează și ne eliberează de ego. ”A trecut vara. Se despletesc cuvintele/Și se așează cuminți în destin. Vino să le numărăm trecerile/Dintr-o literă în alta./Tu dacă ai fi cuvânt/ Cât de ușor ai deveni nemuritoare” (Atingerea binelui). Parcă e o prelungire din ”noaptea exilatului” a altui poet clujean Horia Muntenus. De altfel poetul are o lectură solidă și din Marin Sorescu, o poezie pare o temă din ”Moartea ceasului” de Marin Sorescu de la mijlocul anilor 60. ”Mi-am potrivit ceasul/După zâmbetul tău,/Nu e nimic spectaculos în asta/Dar în zilele în care râzi/Limbile/Fug,fug,fug…(Limbile ceasului). Poetul reușește să compună o sinergie de stiluri, motive și teme care își trag sevele telurice și originare din poeții genearației 1960, dar și din impetuozitate postdecembriștilor clujeni sau a milenariștilor impresioniști din jurul cenaclului ”Ditamai poezia”. În ”Toamna mea” poetul rescrie originarul în dulcele stil clasic al lui Ion Pillat, fapt ce dovedește că și-a însușit temeinic laboratorul creației între antic și baroc: ”Toamna lină, dintr-un cer necopt/Își prelinge bruma-n asfințit,/La rever trei stele încă port/De la noaptea-n care ne-am iubit.” Poetul intră în dialog cu iubirea ca la o cafenea frecventată de boemi introvertiți și înfometați de absolut. ”În sufletul tău mi-am făcut o ușă…/Acolo intru numai eu/Cu tălpile goale și cu un tratat neterminat” (În sufletul tău). Poetul ar trebui să evite sentințele schematice cu ironii de epigramă la final pentru a nu rata dramatismul Continue reading „Ionuț ȚENE: Ovidiu Purdea Someș – un poet militar, dar nu cazon!” →

Rexlibris Media Group: Portrait of a literary promoter – Germain Droogenbroodt

Germain Droogenbroodt, was born 11 September 1944 in Rollegem, the Flemish part of Belgium. In 1987 he moved to the Mediterranean artist village of Altea and integrated in Spanish literary life.

Germain Droogenbroodt is an internationally appreciated poet, translator, publisher and promoter of modern international poetry. He wrote short stories and literary reviews, but mainly poetry, so thirteen poetry books, published in 28 countries. He translated – he speaks six languages – more than thirty collections of German, Italian, Spanish, Latin American, English and French poetry, including anthologies of Bertolt Brecht, Mahmud Darwish, Reiner Kunze, Miguel Hernández, José Ángel Valente, Francisco Brines, Albert and rendered Arabic, Chinese, Japanese, Persian and Korean poetry into Dutch.

As founder and editor of the Belgian publishing house POINT Editions (POetry INTernational) he published more than eighty collections of mainly modern, international poetry. In 1996 he set up a new poetic movement, called neo-sensacionismo with the famous Chinese poets Bei Dao and Duo Duo.

Germain Droogenbroodt organised and co-organised several international poetry festivals in Spain. He is vice president of the Academy Mihai Eminescu, organizing the International Poetry Festival “Mihai Eminescu” in Craiova, Romania, co-founder and advisor of JUNPA (Japan Universal Poets Association), artistic advisor of the Italian movement Poetry & Discovery, and founding president of the Spanish cultural foundation ITHACA. He also collaborates with the Italian poetry publication Margutte.

His poetic oeuvre is many-sided. After his début with “Forty at the wall” (1984), defined as neo-romantic poetry, he published “Do you know the country?”, Meditations at Lake Como (Italy), a collection of nature poems. In 1995 he was awarded a Hawthornden Fellowship (Scotland) where he wrote “Conversation with the hereafter”, poems about death, awarded in Belgium with the P.G. Buckinx-Prize and “Palpable absence”, a bilingual (Dutch-Spanish) collection of love poems. A critic of the Dutch Information Office for Libraries described his love poems as “virtuoso poetry”. At the end of 1998 appeared “Between the silence of your lips”, his collected love poems.

During his sojourn at the Palace-Fortress “Neemrana” in Rajasthan he completed the poetry cycle “The Road”, (read TAO) a poetic bridge between the East and the West, inspiring the Flemish artist Frans Minnaert and the Indian painter Satish Gupta, who enriched “The Road” with their drawings. This rather philosophical, mystical poetry is so far his most popular book, published already in 25 countries, translated by such famous poets as Bei Dao (Chinese), Fuad Rifka (Arabic), Jana Stroblova and Josef Hruby (Czech), Milan Richter (Slovak), Emilio Coco, Luca Benassi and Tiziana Orrù (Italian), Ganga Prasad Vimal (Hindi)…In 2001 he wrote in Spanish “Amanece el cantor” (The Singer Awakes), a homage to the deceased poet José Ángel Valente, followed by “Counterlight” written in Ronda (Southern Spain) in 2002, published in Spain by Calima Ediciones, in Romania by ex Ponto, in Belgium by POINT Editions, in both Mongolian languages by GCompress Co., Ltd. Ulaanbaatar, in Arab by Albayat (Morocco), in Hong Kong by “Contemporary Poetry”, and in Taiwan by Poet Culture. Corp. The latter publication includes also “Counterlight“.

***

His poetry book “In the Stream of Time, Meditations in the Himalayas”, was published in 2008 in Belgium and as part of “Selected Poems by Germain Droogenbroodt”, 2008 in Shanghai by the Shanghai Literature & Art Publishing Group and in Spain, laureate of the XXIX Premio de Poesía Juan Alcaide 2008. Struga Poetry Evenings also published “In the Stream of Time” in their prestigious “Pleiades” in 2010. The book was also translated in Japanese and launched at the Kyoto City International Foundation in Kyoto, Japan in 2010 and in Gaelic (Irish) in 2012. A selection of his poems was also published in Bengal in Bangladesh (2012 and 2015). “Unshadowed Light”, was launched end 2012 in a bilingual Dutch-Spanish publication at the Book Fair in Antwerp and in several Belgian towns and in Spain. “In the Stream of Time, Meditations in the Himalayas” was published in Romania in 2015.

Continue reading „Rexlibris Media Group: Portrait of a literary promoter – Germain Droogenbroodt” →

Ionuț ȚENE: „Nu striga niciodată ajutor“ de Mircea Cărtărescu. Prea puțin și prea simplu pentru un candidat la Nobel!

„Nu striga niciodată ajutor“, recentul volum de versuri scris de Mircea Cărtărescu a fost o mare surpriză pentru mine. Nu foarte plăcută, oricum poezia nu este o prăjitură pe care să o deguști relaxat după un prânz copios, ca o isagogie inițiatică în tainele cuvântului care zidește. În ultimii 30 de ani, Mircea Cărtărescu s-a impus doar ca prozator în spațiul literar, unul apreciat și poate prea lăudat, fapt ce nu întotdeauna ajută scrisului pentru un autor, ci dimpotrivă te poate smulge cu prețiozitate din rădăcinile arhetipale ale originalității unei creații autentice. Beția succesului literar este letală pentru un scriitor care nu știe să gestioneze acel laudațio. La librăria Humanitas din Cluj am dat peste ultimul volum de versuri publicat al poetului Cărtărescu, un veșnic candidat la cel mai prestigios premiu literar: Nobelul mult dorit, dar care putea fi foarte ușor acordat unui Blaga, Sorescu sau Nichita, dar cam știm și noi cum se dau, pe subsidiar politic sau ideologic, aceste nobile sinecure ale recunoașterii fortuite. Pe raftul librăriei mi-a sărit în ochi titlul destul de reușit al volumului: ”Nu striga niciodată ajutor” scris sub numele lui Mircea Cărtărescu. Părea un strigăt de Munch al singurătății și înstrăinării. Așa mă așteptam, dar ca de obicei așteptările au fost înșelate. L-am luat repede și răsfoit cu nesaț și curiozitate placheta, deoarece știam că poetul care a ”trădat” poezia pentru proză de circa 30 de ani, nu a mai publicat un nou volum de versuri. Lumea a și uitat că Mircea Cărtărescu mai este poet, noile generații de cititori îl percep doar ca prozator. E adevărat că la proză nu mă exprim critic pentru că nu am intrat deajuns de profund în ascunzișurile meandrice ale acestei taine creatoare și complexe, dar la poezie sunt un citator fidel încă din școala gimnazială. La vârsta mea am citit suficientă poezie și critică poetică încât să-mi spun părerea sinceră, de cititor și creator de poezie, dar nu de critic literar. În studenție citeam cu plăcere la BCU volumul colectiv al optzeciștilor ”Aer cu diamante”, în care Cărtărescu juisa metaforic, iar cu ”Poeme de amor” îmi retrăiam emoțiile iubirilor pasagere și adolescentine de atunci. Cu poemul ”Levantul” apărut în 1989 mă culcam sub pernă după ce învățam pe de rost cele mai reușite versuri. După 1990 a urmat o tăcere suspectă, prea lungă în poezie a lui Mircea Cărtărescu. Așa că ”Nu striga niciodată ajutor” mi-a atras atenția firească. Pe net am citit că volumul este o revenire în lumea muzelor trădate a poetului: ”Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât Nu striga niciodată ajutor e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia”. Volumul e departe de acel ”Uau” pe care ar fi trebuit să-l exclame fiecare cititor după lectură.

Spectrul critic e mult prea generos cu poetul. Am citit și recitit poeziile din volum cu mare concentrare și spirit critic. Mircea Cărtărescu pare că a căzut uneori din simplu în simplist. Parafrazând butada napoleoneană: de la sublim la ridicol este doar un pas. Poeziile sunt scrise prea simplu, nu surprind, nu emoționează, nu zguduie trăirea sufletească a cititorului. Nu descoperi o metaforă care să uimească inima și să sensibilizeze. Nu aduce nimic nou în textura versului. Pot fi frumoase unele dintre aceste poezii, dar pentru candidatul nostru la premiul Nobel, care a ”tăcut” 30 de ani în poezie este prea puțin. Nu vine cu nicio noutate de paradigmă lirică, de mesaj sau de limbaj. E un volum de versuri ce atinge nivelul comun, care poate fi citit cu plăcere doar dimineața la o cafea sau seara la un pahar de vin alb și atât. Sunt niște panseuri dezbrăcate de metaforă, ce surprind trăiri simple și comune ale poetului, cu motive pseudo-bulgakoviene despre un peisaj intimist cu pisici și papuci de pluș. Succesul literar nu l-a ajutat: ”pipăi urechea pisicii mele/pe dinafară catifea/pe dinăuntru piele lucioasă”. Sub semnul casnic sunt aceste trăiri lirici ale poetului retras în căminul tandru al interiorității în fața unui exterior prețios și periculos: ”lumea nu-i un loc al dreptății/sau/al bucuriei” (lumea nu-i un loc), sintagmă pe care o cam știm cu toții. Sigur, Mircea Cărtărescu are și puseuri lirice, dar care se estompează prea repede în prozaic și se risipește gratuit în proză, candid:”o geană/mi-a căzut pe pagină/stă acolo/curbată/cuminte/uscată”. (o geană) Acum poetul scrie scurt și frust pentru că nu mai are vigoarea tinereții: ”Când eram tânăr/scriam poeme nesfârșite/aveam timp de asta/timp cât vezi cu ochii.” (când eram tânăr). Nu ratează Cărtărescu teme comune ale liricii contemporane: ”am un câine cusut în pielea mea/îl simt cum se zbate acolo/cum rupe pe dinăuntru” (am un câine). Câteodată poetul alunecă în banal cu seninătate: ”ah, nu mai pot!/nu mai pot!/iartă-mă!/iartă-mă” (un atac de panică). Prima poezie din volum salvează oarecum placheta atinsă de spațialitatea dezinhibată a lucrurilor comune, cu abordări tematice ce frizează facilul: ”nu striga niciodată ajutor/n-o să te audă nimeni/pentru că nu există nimeni/în jurul tău”. Atmosfera debordează în futil. ”Trădarea” liricii și a metaforei la Mircea Cărtărescu, din 1990 încoace, nu a fost consumată prin acest nou și tardiv volum de versuri, care nu reușește să iasă din canoanele unei proze poetice fără scufundări în abisuri pentru a scoate la suprafață îndrăgostiților de muze adevăratele perle ale mirabilei semințe. Cu regret mi-am spus după lecturarea volumului: prea puțin pentru Nobel. Avem atât de mulți poeți valoroși pe care critica literară îi ignoră cu desăvârșire, datorită unor coterii și criterii instituționale, ierarhice și ideologice.

–––––––

Ionuț ȚENE

Rexlibris Media Group: COMUNICAT DE PRESA DIN PARTEA ACADEMIEI ROMÂNO-AUSTRALIENE

EVENIMENT EDITORIAL DEDICAT IUBITORILOR DE POEZIE ROMÂNEASCĂ CARE LOCUIESC ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII, CANADA, AUSTRALIA, NOUA, ZEELANDĂ, MAREA BRITANIE

De curând a apărut în Statele Unite ale Americii și Australia (dar și în alte țări din mediul anglo-saxon cum ar fi Marea Britanie, Canada sau Noua Zeelandă – ultimile prin platformele Amazon și TheBookDepository) volumul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească de la origini și până în prezent” – publicată de Australian-Romanian Academy for Culture. Antologator și traducător principal este Daniel Ioniță, asistat de Pr. Dr.Daniel Reynaud, Dr. Adriana Paul și Eva Foster.

Acest grup „recidivează” de la mare distanță geografică față de ultimul lor success, care a fost volumul „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry” (Editura Minerva, București), volum căruia i-a fost acordat premiul pentru traducere (din limba română într-o limbă strănă) „Antoaneta Ralian”, decernat de Târgul de Carte Gaudeamus în Noiembrie 2019.

Daniel Ioniță și echipa lui au mai produs în 2018, împreună cu Maria Tonu, și sub sigla editurii MediaTon din Toronto, Canada – volumul „Basarabia Sufletului Meu/The Bessarabia of my Soul”, o reprezentare a unor poeți semificativi, de limbă română, din Republica Moldova.

„Romanian Poetry from its Origins to the Present” este de fapt o re-prezentare, cu mici schimbări, pentru cititorii din afara României, a volumului deja menționat, „Testament – 400 de ani de poezie românească” – pe care editura Minerva din București, sub îngrijirea redactorului șef Ana Munteanu, l-a publicat și îl promovează și distribuie în România.

Ca o scurtă trecere în revistă pentru cititorii din afara României, după cum sugerează titlul, volumul începe cu ceea ce reprezintă probabil perioada primelor poeme în limba română – poeme „dinainte să existe poeți” (cum bine a caracterizat acest fapt scriitorul Lucian Vasilescu) – baladele anonime „Miorița” și „Baladă Maramureșană”, și continua apoi cu primele poeme oficial publicate în limba română – eșantioane din „Psaltirea lui Dosoftei”, din poemele lui Ienachiță Văcărescu, Ioan Budai Deleanu (este prezentat tot cântul IX din „Țiganiada” – călătoria lui Parpanghel în iad!), Elena Văcărescu, preclasici precum Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu sau Vasile Cârlova.

Bineînțeles că mare parte din volum este ocupat de „clasicii” (în sensul larg al cuvântului) poeziei românești. Amintim, printre alții, pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexadru Macedonski, Ion Minulescu, George Coșbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Magda Isanos, George Bacovia, Ion Barbu, Nicolae Labiș. Dar nici poeții de avangardă/suprarealiși sau moderniști nu sunt neglijați – cum ar fi Ion Vinea, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Max Blecher, sau Benjamin Fondane (B. Fundoianu).

Următorul grup, ca reprezentare și spațiu, este bineânțeles rezervat semificativei generații – pentru poezia românească – a anilor 60-70, din care menționăm: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Radu Gyr, Marin Sorescu, Ion Caraion, Nina Cassian, Nora Iuga, Leonid Dimov, Romulus Vulpescu, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Ileana Mălăncioiu, Irina Mavrodin, George Țărnea, Petre Stoica, Dan Verona, Constanța Buzea, Cezar Baltag.

Dintre numele contemporane mai cunoscute nu lipsesc Adrian Popescu, Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Lucian Vasilescu, Angela Marinescu, Marta Petreu, Horia Bădescu, Florin Iaru, Liliana Ursu, Cristian Popescu, Ion Stratan, Aurel Rău, Emil Brumaru, Ioana Crăciunescu, Octavian Soviany, Daniela Crăsnaru, Liviu Ioan Stoiciu.

Dar editorii și-au luat riscuri în a promova și poeți relativ „recenți” (unii mai tineri alții mai puțin…) – menținăm doar câțiva: Adela Greceanu, Miruna Vlada, V.Leac, T.S. Khasis, Marius Ianuș, Ciprian Măceșaru, Ania Vilal, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Ruxandra Cesereanu, Hana Botta, Eva Precub, Diana Geacăr, Vasilica Ilie, Simona Popescu, Traian Furnea, Camelia Radulian, Robert Șerban, Magda Cârneci.

Continue reading „Rexlibris Media Group: COMUNICAT DE PRESA DIN PARTEA ACADEMIEI ROMÂNO-AUSTRALIENE” →

Maria FILIPOIU: Treapta laureatului

Premiul Național „Vasile Voiculescu” pentru Literatură cu caracter religios – edița a – XXXII-a 2020, acordat de Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române – Maria Filipoiu – secțiunea volume (Ziarul „Opinia-Buzău”, 8 octombrie 2020 – Ei sunt câștigătorii celei de a 32-a ediție a Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”)

Copleșită de emoția veștii că mă aflu printre laureații Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”, ediția cu nr. XXXII / 2020, scriu acest articol cu lacrimile sufletului, spre slava Divinității călăuzitoare – Arhitectul Universului, dar și spre cinstirea organizatorilor.

Inițiat pentru a omagia un mare spirit al culturii române – Vasile Voiculescu, născut pe meleaguri buzoiene, la 27 noiembrie 1884 – Concursul Național pentru Creație Literară, ce-i poartă numele și ajuns la cea de-a XXXII-a ediție, aduce anual în prim-planul evoluției culturale, autori debutanți și autori de volume, înzestrați cu spirit creativ și competitiv.

Organizat de Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman” – Buzău, Direcția Județeană pentru Cultură, Primăria comunei Pârscov (locul de naștere al marelui poet), Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu”, în colaborare cu Muzeul Județean Buzău, Revista Detectiv Cultural – București și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – Concursul de anvergură națională este o rampă de lansare și propulsare a scriitorilor pe culmile culturii române.

Acordarea Premului Național pentru Literatură cu caracter religios, de către Patriarhia Română și Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române, reprezintă o treaptă pe scara evoluției publicistice și un imbold de ascensiune spre culmile maturității creative. Asocierea mea cu numele poetului creștin Vasile Voiculescu, fiind unul dintre laureații ediției din 2020, este cea mai mare onoare pentru mine și creația mea, iar valoarea spirituală a premiului obținut este infinită în raport cu cele câteva zeci acordate în competiții literare. Ca semn de recunoștință sufletească adresez profunde mulțumiri celor care au contribuit la perpetuarea tradiției culturale, la care a fost apreciat volumul supus jurizării – „Pelerin pe Calea Luminii – 101 sonete creștine”.

Am scris volumul participant la acestă competiție, călăuzită de Duhul Sfânt în veghe și somn, fiind trezită adeseori de lumina gândului și vocea lăuntrică – inspirația nocturnă.

Tema este evidentă în fiecare din cele 101 sonete și textele adiacente,

Caracterul religios în majoritatea creațiilor mele este pronunțat, fiind născută la țară (Comuna Bozioru-Buzău, la 20 km de Pârscov), unde am învățat buchea cărții și mi-am petrecut copilăria alături de părinți și bunici pioși, cu datini și obiceiuri pe care le-am consemnat în cartea „Tradiții creștine și ritualuri populare românești” poeme/ 2008 – Ed. Paideia, regăsindu-mă în confesiunea ilustrului poet.

„…sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși… Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost pravila, enciclopedia vieții practice… Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini și obiceiuri…” – Vasile Voiculescu

În tradiții și ritualuri mi-am găsit pentru prima dată forța creativă, convinsă fiind că „veșnicia s-a născut la sat”.

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.” – Lucian Blaga

Mărturisind că primele „poezii”, pe care le-am învățat în perioada preșcolară, au fost rugăciuni rostite în genunchi de mama mea, tema în majoriratea creațiilor mele are caracter religios, după cum este precizat într-o cronica a cărții, semnată de ziaristul și scriitorul buzoian – Dumitru Dănăilă

„Cartea aceasta este deosebită pentru că are 101 de sonete, conține, deci, poezie în formă fixă și sub acest aspect poate fi alăturată de creațiile marilor scriitori care au folosit această formă fixă de poezie, de la Shakespeare până la Vasile Voiculescu și alții care au scris sonete.

Sonetele poetei Maria Filipoiu sunt deosebite, pentru că vorbesc despre ultima speranță a omului – privirea catre înalt.” – Dumitru Dănăilă – Sonetele Luminii (cronică)

Tema cărții este dezbătută și de un alt recenzor – Profesor-filolog Ștefan Lucian Mureșanu.

„Sonetele acestui volum, de inspirație religioasă, își au sursa în imnurile religioase ale Bisericii primare creștine, după cum am observat, deoarece din epistolele Sfântului Apostol Andrei vedem că în adunările de cult se citeau cântările din Biblie – Psalmii.

Luat în parte, fiecare sonet reprezintă un tablou, o pictură murală a unor timpuri care au fost și există prin creația poetică a Mariei Filipoiu, care a dorit să deschidă, cu aceste sonete, o Cale a adevărului, a mărturisirii, a ceea ce a simțit și simte când inima ei primește semnul existenței divine. (…) Am putea asemăna construcția poetică a volumul – Pelerin pe Calea Luminii – cu un templu al rugăciunii la începutul lumii creștine. (…)

Fie că este vorba de invocarea Divinității prin rugăciune, fie că este vorba de întâlnirea tainică a omului cu Dumnezeu, poeta a trăit duhovnicește aceste momente și a reușit să transmită cititorilor partea de lumină și bucuria acestei trăiri unice, conștientă că într-un moment al existenței telurice vine și acea trecere dintr-o lume intr-alta, despre care spunea filosoful Constantin Noica în «Sentimentul romanesc al ființei»

Ce poate fi mai frumos, decât să te întâlnești în rugăciune cu Dumnezeu și să te împărtășești din slava Lui?

Poeta Maria Filipoiu a reușit să facă din versurile sonetelor sale adevărate rugăciuni și trăiri tainice, împărtășind și cititorului această bucurie. Părintele Rafail Noica afirma că «ortodoxia este firea omului», iar «adevărata cultură a omului este cultura Duhului», cel care descoperă tainele dumnezeiești în chip minunat.

Maria Filipoiu a reușit să descopere taina cuvântului divin, să îl trăiască în liniștea creației sale și să il transmită iubitorului de poezie creștină.” – „Misiunea unui poet creștin” – Prof. Ștefan Lucian Mureșanu (Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brâiloiu”

Întrucât se spune despre scop și misiune că nu trebuie să le cauți, că te caută ele, mărturisesc din trăirile personale că omul este într-o continuă căutare a sinelui, ca într-o cugetare a geniului național Mihai Eminescu „Menirea vieții tale e să te cauți pe tine însuți.”

Atunci, când altcineva se regăsește în lucrarea ta, rolul tău de misionar este pe scena lumii.

Glorie creației literare și culturii române!

–––––––-

Maria FILIPOIU

9 octombrie 2020

(*Ziarul „Opinia-Buzău”/ 8 oct. 2020)

https://opiniabuzau.ro/ei-sunt-castigatorii-celei-de-a-32-a-editie-a-concursului-national-de-creatie-literara-vasile-voiculescu/?fbclid=IwAR3UDVJAFGsiBKuRXsK9VR1TOz8RyVU5i0GRYBuqqwTKSXE0p9LGN76TVss

Al. Florin ŢENE: Revista ,,Șezătoarea“cea mai importantă revistă de folclor – 95 de ani de la ultima apariție

Revista “Șezătoarea “ a apărut între anii 1892-1925 la Fălticeni, sub coordonarea lui Artur Gorovei. În puținul timp de la apariția revistei, prin varietatea materialelor și valoarea articolelor și studiile publicate, această revistă românească de folclor a fost recenzată și apreciată de către specialișii români din domeniu, inclusiv cei străini. Intitulată de către întemeietorul ei “revistă pentru literatureă și tradițiuni populare, “ publicația “Șezătoarea “ își propunea să culeagă “cugetarea și istețimea minții neamului nostru.“Aceste idei a fost repetat și în Apelul către învățători din numărul al doilea al revistei, unde M.Lupescu stipula că această revistă va aduce la lumină” produsele literare ale poporului român “, care trebuiesc culese “ cum le știe poporul,“ că în felul acesta ”mari servicii am aduce învățaților cu munca noastră.“ Revista “Șezătoarea “ a scos la lumina tiparului un vast și diversificat material folcoric, cules numai de la sate, din toate provinciile românești și din Peninsula Balcanică, material foarte util pentru cei care studiază folclorul, etnografia, dialectologia și istoria, , cu toate că studiile cu caracter general și cele de interpretare sunt insuficiente sau lipsesc. În cei douăzeci și cinci de ani de apariție, revista aceasta a avut ca model publicația franceză Revue des traditions populaires, este, atât prin concepția care domina activitatea întemeietorilor, cât și prin profilul preocupărilor ei, o arhivă a creației populare, un mijloc de cunoaștere și aprofindare a valorilor spirituale populare. Revista nu s-a limitat la preocupări stricte de folcloristică, ci a înglobat studii de etnografie, folclor, dialectologie și filologie.Șezătoarea a urmat, se pare, ideile lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Rus. A copilărit la moșia părintească din Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu (fiul lui Tadeu Hâjdeu), era un adevărat savant; cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei.

Bogdan Petriceicu Hasdeu a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofițer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de împilarea și deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.) care, în Cuvente den bătrâni, a impus o metodă științifică de cercetare a folclorului care, după, analiza lui Lazăr Șăineanu, “ ridică cercetările sale folclorice la înălțimea unor fenomene culturale de primă ordine.”

Hașdeu se baza pe concepțiile lui Herder și Grimm, care sublinia că literatura populară reprezintă spiritul unui popor, era convins că și folclorul face parte din filologie:”Ambele, lingvistica și etnopsihologia, spiritul popoarelor în corelațiune intima, adesea indisolubilă, ambele la un loc formează filologia comparativă. “ Această concepție romantică, potrivit căreia limba reflectă sufletul poporului, l-a făcut pe Hașdeu să conceapă elaborarea monumentalului Etymologicum Magnum Romaniae, în prefața căreia scria : “ orice cuvânt oglindește un lucru, o ființă, o datină; dicționarul unei limbi trebuie să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului său întreg trecut și prezinte.În limbă o națiune se privește pe sine însăși într-o galerie de portrete din epocă în epocă…în care ea își recunoaște pe deplin individualitatea.“

Aceste idei ale lui Hașdeu caracterizează și activitatea revistei Șezătoarea, colectivul de redacție a văzut în folclor expresia manifestării spirituale a poporului. O asemenea concepție, după care lingvistica și folclorul au un obiect de studiu comun, fiind vorba de sufletul poporului, caracterizează cercetarea unor lingviști la începutul secolului trecut. Ea este evidentă și susținută de numeroase preocupări, în opera lui Ovid Densușeanu.

Revista a publicat numeroase articole lingvistice cu diferite direcții: articole de istorie limbii române, publicarea unui mare număr de glosare de cuvinte dialectale din mai toate zonele țării, publicarea unui vast material lingvistic și etnografic din domeniul agricol, a păstoritului, meșteșugarilor, a pescuitului, , revista a beneficiat și de colaborarea romanistului Gustav Weigand., care a urmărit diferite aspecte ale limbii române și a scris despre revista ȘEZĂTOAREA în Jahresberichtul pe care-l scotea la Lipsca.

S.T. Kilileanu se oprește, în revistă, prin articolul Cuvinte din Amintirile lui Creangă- tălmăcite de însuși Creangă, în care se studiază felul cum au fost explicate cuvintele dialectale și expresiile din partea a III-a a Amintirilor .

Alături de contribuțiile folclorice propriu-zise, articolele filologice rotunjesc profilul revistei Șezătoarea, o parte din ele, nu multe, prezentând importanța pentru dialectologie și pentru istoria limbii române literare.

—————————-

Al.Florin Țene

Florin ROȘIANU: Lansarea antologiei ECOUL SINGURĂTĂȚII. Un eveniment remarcabil în cultura clujeană din vremea pandemiei

Miercuri 7 octombrie, la orele 17.00, a avut loc în sala mare a Bibliotecii Județene “Octavian Goga “din Cluj-Napoca lansarea antologiei “Ecoul singurătății “, apărută la Editura Ecou Transilvan, în coordonarea directoarei acestei edituri Nadia Fărcaș. Antologia cuprinde 58 de autori din toată țara cu lucrări scrise în timpul epidemiei. Remarcăm faptul că la lansare au fost prezenți foarte mulți autori din țară, de la Borșa, la Pitești de la Cluj, la București.

În prezidiul fiind Nadia Fărcaș, scriitorul dr. Ionuț Țene, șeful biroului învățământ, cultură, culte din cadrul Primăriei clujene și poetul Victor Constantin Măruțoiu.

Păstrându-se distanțarea fizică, și purtându-se mască, sala a fost plină de iubitori de cultură,în timp ce Nadia Fărcaș, coordonatoarea antologiei, a dat cuvândul doamnei manager al Bibliotecii Județene “Octavian Goga “Sorina Stanca. Aceasta, în cuvântul dânsei, a subliniat importanța acestei masive lucrări în cultura română.

În continuare a luat cuvântul Ionuț Țene, care a făcut un amplu expozeu despre epidemiile de-alungul istoriei și oglindirea lor în scrierile autorilor din acele vremuri. Consideră pandemia o încercare metafizică în maniera istoriografică a lui Constantin Portelli, ca o exagerarea a fricii de oameni la omul occidental. E şi un moment de reflecţie interioară pentru un scriitor, care a trecut de la excursii turistice exterioare la incursiuni interioare într-un spaţiu limitat. Cartea este o radiografie a unui timp excepţional, care trebuie trăit cât mai aproape de normal pentru a nu te îmbolnăvi mai mult psihic decât de Covid 19. „Aştept volumul II cu experienţele scriitorilor în etapa II a pandemiei”. E un timp al provocărilor din care scriitori pot să extragă subiecte interesante.

Victor Constantin Măruțoiu a vorbit despre rolul religiei în astfel de epidemii.

Nadia Fărcaș a invitat pe profesoara Felicia Schlezak, care a vorbit despre fiul domniei sale care se află în Germania , autorul textului din antologie.

În continuare au vorbit, despre această amplă lucrare și epidemia prin care trece omenirea, următorii: Gabriela Șerban, directoarea Bibliotecii ”Tata Oancea“ din Bocșa, care a prezentat și revista trimestrială pe care o editează”Bocșa culturală “, dr.Iustinian Zegreanu,, Ana Chiș, Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor Români, care a spus: fără a face o comparație între operele cuprinse în această voluminoasă antologie și marile opere apărute în timpul epidemiilor din istoria omenirii, da câteva exemple de aceste opere din istoria literaturii universală, pentru a înțelege că talentul se poate exprima și în diferite extreme. “Decameronul” este opera de maturitate al umanistul italian Giovanni Boccaccio (1313-1375) şi una din capodoperele literaturii europene. Giovanni Boccaccio a început scrierea „Decameronului” după o epidemie de ciumă care a avut loc în Florenţa în anul 1348 şi şi-a încheiat opera în jurul anului 1353. Personajele fug din Florenţa care era devastată de molimă şi se refugiază în provincie, într-o vilă retrasă, să nu mai vadă moarte în jur. În continuare vorbitorul a vorbit despre “Jurnalul din anul Ciumei” – Daniel Defoe Cartea lui Daniel Defoe este un jurnal al anului în care ciuma a secerat prin Londra (1665-1666). Autorul descrie epoca neiertătoare a Evului Mediu, mizeria din acea epocă şi bolile. În timpul ciumei din capitala Angliei, au murit peste 100.000 de oameni. Ciuma a fost răspândită de un negustor care s-a îmbolnăvit de la un balot de mătăsuri importat din Olanda. La început oamenii nu au luat în serios boala, ba chiar au luat-o în derâdere. Spuneau că nu se întâmplă mare lucru dacă sunt doi-trei bolnavi, ei se vor vindeca, iar viaţa va merge mai departe. În scurt timp, singura cale de scăpare devine fuga. Primii fug cei de la curtea regală, la Oxford. Îi urmează nobilimea. Săracii şi cei din pătura mijlocie nu au unde să plece, rămân pe loc.

Al.Florin Țene a vorbit despre romanul „Ciuma” de Albert Camus şi publicat în 1947, care prezintă cazul unei epidemii din oraşul algerian Oran. El ridică o serie de întrebări legate de natura destinului şi a condiţiei umane. Personajele din carte, de la medici şi până la turişti şi fugari, sunt folosite pentru a arăta efectele pe care le are ciuma asupra populaţiei. Romanul este considerat a fi inspirat din epidemia de holeră care a ucis un procent mare din populaţia Oranului în 1849 după ce oraşul a fost colonizat de francezi, dar acţiunea romanului este plasată în anii 1940.

A dat aceste exemple, spunea vorbitorul, pentru a înțelege proverbul românesc “orice rău poate să aducă și un bine “, consolându-ne că, iată, și în epidemia declanșată de virusul Corona aduce un “bine”. Stimulează creația. Vorbitorul a remarcat faptul că în antologie sunt publicați autorii cu fotografia, curriculum vitae și articolele, eseurile, poeziile, proza scrise în timpul epidemiei din 2020.A remarcat lucrările lui Ion Avram, Alexandru Blaga, Antonia Bodea, Teodor Curpaș, Ionel Federiga, Ștefania Kory Calomfirescu, Vasile Lechințan, Andrei Marga, Victor Constantin Măruțoiu, Ioan Mititean, Lucreția Mititean, Liliana Moldovan, Ana Pandrea, Rodica Scutaru Milaș, Ioan Seni, Maria Someșan, Gheorghe Șoptirean, Vasile Șt.Tutulea, Maria Toader, Al.Florin Țene, Ionuț Țene, Titina Nica Țene, Cornel Udrea, Raveca Vlașin, Iustinian Gr.Zegreanu, și mulți alții.

În încheire Al.Florin Țene a spus: această mare lucrare rămâne în istoria literaturii române o mărturie a sufletului nostru, care rezistă și creează chiar și atunci când trupul ne este bolnav, dar, salvat de talent.

În continuare a mai vorbit: Francisc Balogh, Tiberiu Fărcaș și Adriana Ungureanu din București. Toți vorbitorii au evidențiat utilitatea acestei lucrări și strădania Nadiei Fărcaș de a edita o astfel de lucrare frumoasă și din punct de vedere tipografic și estetic. La finalul programului au cântat: la vioară Rodica Cosma, studentă la Academia de Muzică “ Alexandru Dima“din Cluj și Amelia Hodiș la chitară și voce.

––––––––-

Florin Roşianu

Mihai MERTICARU: Cine vede o crimă în „ Miorița” nu vede nimic

Despre capodopera literaturii populare „ Miorița”, s-au spus multe lucruri frumoase și interesante, dar, din păcate, s-a reținut doar o bazaconie,anume că, în această operă unică, ar fi vorba de o crimă ordinară, iar ciobanul moldovean ar fi un laș, un resemnat, de aici decurgând trăsătura esențială a poporului român: fatalitatea, resemnarea, motiv pentru care unii păreologi au propus scoaterea acesteia din programa școlară, motivând că i-ar influența negativ pe tinerii aflați la vârsta formării intelectuale.

Acestora le vom răspunde în rândurile de mai jos. Pictorul belgian Magritte a pictat o pipă și a scris dedesubt: Aceasta nu este o pipă .Ce a vrut să spună marele artist? Că tot ce vedem sunt doar aparențe, iar semnificațiile operei sunt ascunse ochiului comun după un Văl al Mayei care ne împiedică să vedem clar realitatea. Mergând mai departe, vom spune că, în Miorița, nu este o crimă, ci un simbol cu multiple înțelesuri abstracte și sublime. Altfel spus, această creație unică prezintă, cu mijloacele simple ale marii arte, întreaga filosofie a poporului nostru, reușind să răspundă, în chip original și paradoxal, eternelor întrebări în legătură cu sensul existenței omului pe pământ, nefiind vorba de nicio resemnare în fața destinului.

Teoria fatalistă a început să fie combătută de Dumitru Caracostea şi apoi de folcloristul Constantin Brăiloiu, continuaţi, de-a lungul anilor, de o suită remarcabilă de eseişti care au avansat observaţii şi argumente dintre cele mai pertinente, argumentându-ne că geniul nostru popular nu mai avea nevoie de o capodoperă pentru a demonstra că românul ştie să folosească o armă şi să învingă, chiar şi atunci când unii îl cred la pământ. Ideea aceasta a fost demonstrată cu prisosinţă în altă capodoperă, anume în balada Toma Alimoş, precum şi în alte creaţii cunoscute şi arhicunoscute: Mistriceanul, Vâlcan, Doicil, Păunaşul codrilor, Mihu copilu, Novac şi corbul, etc., ca să nu mai vorbim de basmele noastre în care binele – un Făt–Frumos, reprezentant al poporului român – învinge întotdeauna răul.

Autorul popular a simţit, aşadar, nevoia ilustrării altei idei. Pe el nu l-a interesat deznodământul unui conflict social, ci atitudinea omului aflat – dintr-un motiv sau altul – într-un moment crucial al existenţei. Valoarea acestei capodopere decurge, deci, din soluţia originală şi genială pe care protagonistul ştie s-o găsească în faţa unui destin tragic, căruia nu i se poate împotrivi cu armele obişnuite şi pe care, totuşi, îl înfrânge. Acesta e motivul pentru care cursul epic se frânge, balada căpătând – în ciuda oricăror evidenţe – un caracter liric, materializat prin acel memorabil şi controversat testament.

Mioriţa nu trebuie interpretată ca un ritual al morţii – chiar dacă acceptăm răspândirea ei sub forma unui bocet – ci ca “o înţelegere superioară a vieţii, ca un poem al dragostei de viaţă şi de frumos”. Moartea posibilă (“Şi de-o fi să mor”) este transformată într-o nuntă fantastică, de o frumuseţe ireală: “Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa / Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.

În concepţia autorului anonim, această nuntă fantastică Cu o mândră crăiasă / A lumii mireasă reprezintă o formă de integrare a vieţii în cosmos, un mod de continuare a existenţei în cadrul naturii eterne, ca parte a unui întreg din care s-a desprins doar o clipă, spre a reveni. Nunta – aşa cum se întâmplă în toate basmele noastre – semnifică triumful binelui asupra răului, triumful frumosului asupra urâtului, fiind în acelaşi timp un simbol al dragostei împlinite pe un plan superior, în marea familie a universului.

Privit din această perspectivă, eroul mioritic nu mai este un învins, ci un învingător, el se dovedeşte a fi mai tare ca moartea, devenind nemuritor alături de elementele microcosmosului şi ale macrocosmosului.

În acelaşi timp, trebuie să observăm că despărţirea de viaţă – mai bine–zis, de un mod de viaţă – nu se face cu pasivitate, cum au crezut şi mai cred mulţi exegeţi, nici cu voluptate, cum au văzut alţii, ci cu o mare durere, cu un mare regret. Adresând celor din preajmă dorinţa de a-i împlini ceremonialul funebru, el îşi exprimă certitudinea că va fi plâns de oiţele sale “cu lacrimi de sânge”, un epitet memorabil care se ridică la înălţimea metaforelor amintite. După cum se vede, nu mai poate fi vorba nici de resemnare şi nici de încântare în faţa morţii, cum s-ar deduce din alegoria acesteia, ci mai degrabă de regretul că o formă a existenţei va lua sfârşit. Pentru a-şi alina durerea, dar şi pentru a-i linişti pe cei dragi, el cere în testamentul său să fie îngropat: “Aice pe-aproape, / În strunga de oi / Să fiu tot cu voi / În dosul stânii / să-mi aud câinii”.

În felul acesta, moartea este anulată, întrucât protagonistul se situează într-un timp al veşniciei şi într-un spaţiu pe care l-a îndrăgit până la adoraţie şi de care nu se va despărţi niciodată. Aşadar, nu se pune problema resemnării sau împotrivirii în faţa morţii, ci a unei atitudini mult mai subtile faţă de un sfârşit care se ştie că va fi de fapt şi un început. Ciobanul mioritic reuşeşte astfel să ofere un răspuns edificator tuturor celor frământaţi de eternele întrebări în legătură cu sensul existenţei omului pe acest pământ.

Soluţia genială a baciului moldovean reprezintă, după afirmaţia unui ilustru savant român, “răspunsul cel mai eficace pe care românii pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil şi tragic”. (Mircea Eliade)

Putem afirma cu deplină îndreptăţire că poporul român a dovedit, în această capodoperă, ca de altfel în întreaga sa creaţie nemuritoare, că este un mare filosof, dar şi un neîntrecut artist.

Păşind mai departe pe terasa simbolică a interpretării, vom vedea că balada “Mioriţa”, “cântarea cântărilor noastre”, “răsăritul de soare al culturii române”, “bulgărele de aur al literaturii noastre populare”, nu şi-a câştigat aceste elogioase aprecieri datorită subiectului, firului epic extrem de simplu, ci graţie încărcăturii de idei şi sentimente pe care le degajă, multiplelor şi profundelor semnificaţii deschise de atât de originalele imagini artistice configurate în structura celor mai frumoase metafore din literatura noastră şi a celorlalte mijloace artistice din partea lirică a creaţiei, adică din cele două treimi – atât de controversate – ale dimensiunii sale de 123 de versuri.

Având în vedere această schimbare a registrului mijloacelor de expunere, se subînţelege că profilul etic şi estetic al protagonistului se limpezeşte nu prin ceea ce săvârşeşte sau nu săvârşeşte, ci prin ceea ce afirmă cu atâta certitudine.

Am văzut că balada debutează cu două metafore memorabile (“picior de plai” şi “gură de rai”) care reuşesc să ne introducă într-un peisaj fantastic, cu o natură feerică, plasându-ne într-un Continue reading „Mihai MERTICARU: Cine vede o crimă în „ Miorița” nu vede nimic” →