La ce mă gândesc? La ce, oare? Sunt cel mai câștigat, și drept urmare am o bucurie imensă. Nu știu dacă vorbele mele vor ajunge prin rostirea lor, la măreția lucrurilor cu care îmi astâmpăr setea de citit, gustul minunat al lecturării, cuprinzându-mi, din start, timpul. Am primit, dinspre Vîlcea, un colet – trei cărți, una mai frumoasă decât alta, una mai interesantă decât alta, și fiecare în parte purtătoare de cuvânt de înțelepciune și gingașă rostire. Mulțumesc dragă prietenă!
Scriitoarea ZENOVIA ZAMFIR este singura ,,vinovată”, de toate acestea, și iar mă simt obligat de a aduce, prin repetare, un cuvânt de laudă, de apreciere sinceră, și de mare și frumoasă mulțumire pentru această binecuvântare literară, primită cu ,,dedicație și iscălitură”, din punctul meu de vedere, lucru care îi sporește profunzimea și valoarea volumului. Le voi așeza cu cinste, așa cum fac, cu fiecare volum primit cu ,,dedicație și iscălitură”, în colțul special pentru asemenea bucurii.
Despre ce este vorba? Haideți că vă spun. Din cele trei volume dăruite, m-am oprit la: AMINTIRI ALE MĂREȚIEI TRECUTULUI ÎNGROPAT DE VEACURI – COMUNA GLĂVILE, apărut la Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2020, ISBN 978- 606-014-470-0, pag. 188, inclusiv, drept Anexă foto, câteva minunate instantanee fotografice, din colecția personală a celor care s-au ocupat de această carte – este vorba despre o ediție îngrijită de Constantin Adrian CATANĂ, Maria Lica CATANĂ și Zenovia ZAMFIR – un om puternic, o femeie foarte talentată și apreciată. Îmi asum responsabilitatea vorbelor, cu atât mai mult cu cât, pe distinsa doamnă Zenovia ZAMFIR, am avut bucuria și onoarea să o cunosc personal, în cadrul Taberei literare ,,DE AMICITIAE”, anul trecut (2019), organizată la Batiz – Hunedoara, de către poeta Mariana MOGA. MULȚUMESC cerului pentru această binecuvântare! Mai există oameni care te fac să îți ridici pălăria în fața Domniilor lor, din respect profund.
Volumul, în sine, beneficiază de un cuvânt de deschidere a cărții o prefață, sau mai degrabă, o binecuvântare primită de la Părintele Episcop MACARIE DRĂGOI, al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, (Stockholm, 1 septembrie 2020), numit CULCUȘUL UNUI LEU SAU DESPRE OLTENIA RURALĂ A PĂRINTELUI MITROPOLIT BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, pag. 3-5, din care ,,spicuiesc” o idee, o frază, două: ,,Această monografie alcătuită cu multă însuflețire de către distinsele cercetătoare vâlcene Maria Catană și Zenovia Zamfir este dedicată satului natal al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu al Clujului, cel supranumit, pe bună dreptate 《Leul Ardealului》. Ar fi nedrept să fie trecute cu vederea originile sale din Oltenia rurală și legăturile mai puțin știute cu această regiune din vremurile pribegiilor sale. Dârzenia și buna îndrăzneală a Părintelui Bartolomeu Valeriu Anania provin, fără urmă de îndoială, din bătătura casei părintești din Glăvile, din Vâlcea centrală, satul descris în amănunt în cartea de față, unde l-am însoțit și eu pe mentorul meu, odrăslit în acest străvechi ținut românesc”, pag. 3.
O viziune extrem de frumoasă, de o sensibilitate aparte, asupra satului – cel care dăinuie de/prin veacuri, cu bune și cu rele, cu soare sau cu ploi – ne prezintă coautoarea Zenovia Zamfir: ,,Satul este patria poporului român din vremi imemoriabile. Aici suntem acasă de la început de lume, în sat ieși din timp și istorie și intri in timpul și istoria devenite veșnicie. Veacurile și sutele de generații au ctitorit această matcă și vatră unde omul este cuprins de-o lăuntrică și tainică bucurie și măreție. (pag. 5)”. Emoționează din toate punctele de vedere, indiferent din care viziune am privi. Octavian Goga, spunea despre sat: ,,eu cred că mai întâi a fost satul și după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumusețea asta”, citat în volum la pag. 6. Satul a dus dintotdeauna cununa veșniciei împământenită în vatra acestuia. Aici, în satul românesc, viața de zi cu zi decurge din firescul cotidian, dar având mare grijă ca totul să decurgă în limita normalității, a cutumelor scrise sau nescrise, a spiritualității rurale deosebite – oameni harnici, muncitori, cu frica lui Dumnezeu, păstrători a moștenirii lăsate din ,,tată-n fiu”, fără a fi alterate, distruse ori viciate într-o formă sau alta.
,,Satul a fost, de-a lungul vremii preocupat de formarea omului interior în spiritul celor mai înalte principii morale pe care le-a avut umanitatea, cele ale jertfei de sine din iubire pentru aproape, ale răbdării îndelungi, ale îmbogățirii sufletești, ale însetării după dreptate și adevăr. Satul românesc este vatra în care s-a plămădit, s-a păstrat și s-a promovat conștiința națională, este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om dorul și dragul de viață, să aștearnă pe chipul său un zambet luminos”, pag. 6 – o altă perspectivă/viziune asupra aceluiași sat tradițional, văzută din prisma unui trăitor care a ,,gustat” din bogăția și frumusețile interioare ale satului. Aici, nimic nu este întâmplător, totul are un rost și este rostit a merge așa, altfel de ar fi, s-ar ieși din cutume și ar fi contra voinței lui, satului. Responsabilitatea unui astfel de act/gest creator al identității este, fără doar și poate, una enormă, pentru că a scrie despre locuri, fapte, oameni, istorie, tradiție este un lucru înălțător, bineplăcut lui Dumnezeu, apreciat de comunitate și nu se poate scrie oricum sau oricând. Satul își are timpul/vremea său/lui. Țăranul român a trăit în vreme, nu în timp… ,,este vremea să….”, ,,este vremea să…”. Acum… este vremea lucrului, este vremea aratului, este vremea fânului, este vremea culesului. Timpul pentru țăranul trăitor în satul românesc a fost doar o noțiune… ,,or veni și timpuri mai grele”, ,,veni-or timpuri mai rele”, ,,în alt timp oamenii erau mai săritori, se ajutau, făceau clacă…”, ,,trăim timpuri grele…”, așa se punea problema. Intre vreme și timp a fost mereu o diferență – vremea avea sensul său, tot așa precum și timpul își avea rostul și înțelegerea sa.
Cine este, în fapt, Zenovia Zamfir? Un om simplu, modest, sensibil, curajos, talentat și foarte bun păstrător al tradițiilor, mare admirator și iubitor al obiceiurilor din întreaga țară, un promotor cultural de excepție, din elita sau din ,,generația de aur”, că se tot obișnuiește folosirea acestei sintagme. Un simplu cetățean care face totul cu inima, din inimă, neținând cont de nicio greutate sau opreliște care se poate ivi pe traseul literar. Mă bucur că am cunoscut asemenea oameni, încărcați de bucurie și mereu cu gândul la pacea, împlinirea, fericirea celor din jurul său.
,,A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei în localitatea vâlceană Stănești, pe malul Cernei, apă limpede și sclipitoare în razele soarelui de vară fierbinte, pe acele meleaguri pe unde, odinioară își purtase pașii 《Vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian Marina》. De mai la deal și de peste deal, din Glăvile Vâlcii avea să pornească în lume, la 21 martie 1921, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. Întâlnirea, comuniunea și colaborarea, prietenia și sprijinul reciproc dintre cei doi mari ierarhi vâlceni a fost descrisă de cărturarii vremii ca fiind una providențială. Mare bucurie, onoare și recunoștință pentru noi, urmașii care călcăm cu smerenie, evlavie și recunoștință pe urmele marilor înaintași”, pag. 7. Și o mare și binecuvântată cinste și mândrie, aș adauga, fără a greși, sau a călca în păcat, în acest context – cu atât mai mult, responsabilitatea despre care vorbeam supra, confirmă spusele mele. A purcede la întocmirea unei monografii este un lucru înălțător, minunat și sunt convins că de-acolo, din ceruri, ați avut ajutorul și sprijinul moral, pentru a putea începe, apoi a duce pe umeri și apoi, finalizarea cu bucurie și veselie a muncii. Dimitrie Gusti, cel care a deschis studiul și cercetarea sociologică la nivelul satului românesc, afirma că ,,este nevoie de o întreagă echipă de specialiști, pe fiecare domeniu, atunci când începi să scrii o monografie”, (am citat din memorie!), dar la echipa cu care ați pornit demersurile, vreau să ajung. În graiul locului există o vorbă, cum că ,,ce se aseamănă se adună”, care vi se potrivește de minune, pentru că nu poți porni, decât cu oameni puternici, harnici, dăruiți cu talent și dar, talantul adică. Astfel de oameni se caută o viață, și culmea, că se găsesc, mai devreme sau mai târziu – iată, azi, aici, este vremea Voastră, a Dumneavoastră, meșteri cărturari, care dăruiți și făuriți, cu ajutorul lui Dumnezeu, minuni, din minunatul suflet ce-l aveți.
,,Comuna Glăvile, este situată în partea central- estică județului Vâlcea, pe traseul șoselei de la Râmnicu Vâlcea – Șirineasa – Drăgășani, printre dealuri acoperite de păduri, livezi de pomi fructiferi și pășuni naturale ce încântă privirea călătorului”, pag. 7, ne este prezentată o situație generală a acestei comune – Glăvile, dar se amintește, în continuare, despre faptul că și alți scriitori, ziariști au scris despre aceste magnifice locuri, departe gândul de a fi ,,izolați de lume”, nici vorbă de așa ceva – este adus înspre laudă, jurnalistul Liviu Popescu, cel care a scris în cotidianul Râmnicu Vâlcea Week, din 18 iunie 2019, pag. 7.
Vorbeam despre echipa de coordonare a acestui volum, și spuneam, (sper să nu par subiectiv!), despre Maria Lica CATANĂ, cea care a pus ,,umărul” dar și talentul în desfășurarea și cercetarea acestor sfinte locuri – pline de istorie și spiritualitate înveșnicite în inimile trăitorilor acestor locuri. Firesc, pun întrebarea, pertinentă, de altfel, cine este Maria Lica CATANĂ?, cea care, din start, are din partea mea, un ,,bonus plus”, cunoscând-o pe doamna Zamfir. Nu cred că Zenovia Zamfir ar fi pășit în acest drum, fără să se asigure de talentul și harul scriitoricesc, al celor cu care pornește în această universalitate sau spiritualitate livrescă. Zic…
,,A îngăduit Bunul Dumnezeu ca împreună cu Maria CATANĂ, bibliotecar la Biblioteca Publică din Glăvile să aprindem candela neuitării, marilor ierarhi, Justinian Patriarhul și Bartolomeu Mitropolitul. … Născută, crescută, educată pe aceste meleaguri de doină și legendă, doamna Maria Catană a ales profesia de bibliotecar din dragoste de locurile natale, pentru frumusețea profesiei de bibliotecar pe care a realizat-o cu mult profesionalism și dăruire, pentru a fi în slujba comunității și a promova valorile tradiționale și culturale din zona binecuvântată de Dumnezeu de pe Valea Pesceanei”, pag. 8-9. A ,,organizat numeroase activități dedicate portului tradițional, folclorului popular, simpozioane dedicate personalității locale. A participat la concursuri populare cu formații de dansuri din localitate și a obținut mai multe premii care au pus în valoare tradițiile și obiceiurile satului românesc, a promovat costumul popular”, pag. 9, ajutată și sprijinită în demersul Domniei sale, de familie – soțul și cei doi copii. O activitate literară și culturală extraordinară, dar când faci cu sufletul și cu inima, nicio greutate nu este prea grea, o duci și o aduci, tocmai pentru valorificarea și tezaurizarea comorilor din lada de zestre a neamului – iar acest lucru este o datorie morală a noastră, a tuturor cetățenilor, care gândim și trăim în spirit pur și autentic românesc.
Poetul clujean Sorin Grecu este un personaj pitoresc al insectarului cu poeţi din Cluj. Pe stradă, când merge pe lângă prieteni, pare un actor din filmul american „Rebel fără cauză”. Debutează, doar aşa cum dădea voie cenzura, în volumul colectiv „Alfa”, la editura Dacia, la sfârşitul regimului comunist, deşi se prezintă un persecutat al obsedantului deceniu 80. Absolvent de liceu filologic de elită din Cluj-Napoca, poetul Sorin Grecu s-a impus încă de la început, în arealul literar ardelean, ca un vânător de „vânare de vânt”, în stilul lui Bob Dylan. El s-a născut liric între două plăci tectonice literare: optzeciştii care nu l-au asimilat şi milenariştii post-decembrişti, care l-au perceput uşor îmbătrânit semantic şi nu prea avangardist. Astfel, în singurătatea sa lirică atroce, Sorin Grecu a mers pe drumul lui sinuos şi emblematic, câteodată cu încercări şi hârtoape metafizice, reuşind totuşi să creeze o poezie independentă de curentele epocii, suficientă sieşi, dar nu prea liricizată. Stilul său este eclectic redundant, în care încearcă să ia faţa cu metafore tari, sexualizate, optzeciştilor, iar prin întorsături de situaţii versificate să depăşească tendinţa post-decembristă prea inovatoare. Sorin Grecu este o reîntoarcere la baladesc, nu prin versificaţie, ci prin stilul de viaţă boem, de veşnic truver care împleteşte cotidianul cu scena de teatru din cartier. Permanent în căutare de fapte şi soluţii lirice inedite îşi inundă preajma cu basme reale şi fantastice, lăsându-l pe interlocutor „mască” şi sedus de poezie. Vaşnic şi veşnic îndrăgostit de muze, poetul le dezbracă în lungi versuri transparente. Persuasiv şi incisiv ca un ketonal liric, ce pune balsam pe rănile cunoaşterii lirice, Sorin Grecu oferă dese şi nenumărate surprize editoriale, de la jurnalism, poveşti ficţionale până la volume de versuri originale, care le dăruieşte ca pâinea caldă din vremea lui Ceauşescu.
Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.
Cum m-au inspirat poeziile lui Celan
Indiferent de vicisitudinile vremurilor, cartea va exista.
IN FAȚA CASEI TALE