Cum m-au inspirat poeziile lui Celan
deși sunt născut în zona flamandă a Belgiei, unde limba oficială este olandeza, în tinerețe nu m-a fascinat în mod deosebit nici lirica flamandă, nici cea olandeză; mai degrabă m-am simțit atras de francezii Baudelaire, Verlaine, Rimbaud… și, chiar mai mult, de cea germană. Am început cu romanticii, trecând mai apoi la Hölderlin, Rilke, și mai departe, la poeții din Germania de Est, precum Peter Huchel și Reiner Kunze. Ulterior, la începutul anilor optzeci, am descoperit într-o revistă de literatură germană poezia Todesfuge (Fuga Morții) de Paul Celan.
Limbajul și stilul poeziei erau cu totul noi pentru mine și m-au impresionat nespus. Poezia aceasta nu descrie în stil realist întâmplarea teribilă a uciderii evreilor de către naziști, ci lasă cititorului libertatea de a interpreta grozăvia faptelor. Ritmul, repetiția sintagmei „îl bem” conferă poeziei un plus de dramatism: Negrul lapte al zorilor/ seara îl bem/ la amiază îl bem/ dimineaţa îl bem/ noaptea îl bem şi bem (trad. Maria Banuș). În versiunea germană, cea originală, versurile rezonează parcă mai melodios, dar muzicalitatea poeziei nu reduce cu nimic groaza și dramatismul, ci dimpotrivă, o sporește.
Acel poem m-a îndemnat să caut să citesc mai multe poezii semnate de acel poet evreu, născut la fel ca Paul Antschel – numit uneori și Anczel – în anul 1920, la Cernăuți, în Bucovina, ținut care, la acea vreme, făcea parte din România, iar acum aparține Ucrainei. Părinții poetului au fost omorâți de naziști, internați într-un lagăr și condamnați la muncă silnică până în clipa desființării acestuia, în anul 1944.
Fuga Morții, compusă la București în 1945, este probabil poezia sa cea mai cunoscută, publicată pentru prima dată în revista română Contemporanul, la București, pe 2 iunie 1947, sub titlul „Tangoul morții”, în traducerea prietenului său bucureștean Petre Solomon. A fost inclusă în prima sa carte de poezie, intitulată Nisipul din urne, apărută la Viena în 1948, dar retrasă de autor din cauza numărului mare de erori de tipar.
Cea de-a doua carte a sa de poezie Mohn und Gedächtnis (Mac și memorie), publicată în 1952 în Germania, la binecunoscuta Deutsche Verlags-Anstalt, includea Fuga Morții, cu titlul nou, dar și altele, precum Corona, Zähle die Mandeln (Numărat printre migdale) și alte poeme admirabile, aducând în spațiul poetic german un ton cu totul nou, supranumit modul de exprimare al „nespuselor” (n.t. negrăit, fără de glas, inexprimabil, din germanul Sprachlosigkeit și englezescul speechlessness).
Întreaga operă a lui Paul Celan vădește acest caracter profund: exprimă ceea ce nu poate fi spus, permițând cititorului să interpreteze și să dezlege el însuși sensurile tainice ale cuvintelor, lucruri care pot fi înțelese în mai multe feluri. Limbajul rămâne fundamental, personal, deși are de traversat propria perplexitate, întunericul, oroarea.
Paul Celan și-a petrecut o mare parte din viață la Paris, unde a activat inclusiv ca traducător. A tradus din operele lui Arthur Rimbaud, Guillaume Apollinaire, Henri Michaux, René Char, Emily Dickinson, Robert Frost, Shakespeare, dar și din opera unor poeți ruși, precum Alexander Blok, Ossip Mandelstam și alții.
„Multe dintre poeziile lui Celan, scrise în epoca mai târzie, pot fi percepute intuitiv, dar nu pot fi redate în altă limbă, fără o cunoaștere prealabilă pe cât posibil profundă a surselor sale”, susține pe bună dreptate Michael Hamburger, care a a tradus o amplă gamă din poeziile lui Celan, ulterior publicate în colecția Penguin Books.
Eu însumi, de asemenea, am tradus câteva dintre poeziile lui Celan, dar limba sa este atât de personală, încât multe din poemele sale nu pot fi transpuse corect într-o altă limbă.
Celan a văzut moartea cu proprii săi ochi. Angoasa, întunericul și stigmatul morții l-au însoțit de-a lungul întregii vieți, fiind prezente în multe dintre poeziile sale, așa cum reiese din ultimele versuri ale unei poezii din volumul Mac și memorie, întâia sa colecție de poezii publicată în Germania: „Numără migdalele, / numără ce-a fost amar și treaz te-a ținut, / numără-mă pe mine printre ele… moartea te cuprinde în brațe, și-n trei ați pornit spre înserare. Poetul s-a sinucis, aruncându-se în Sena în aprilie 1970.
Cele nespuse: o sursă de inspirație
Primul meu volum de poezii, „Patruzeci la zid”, „Palpabilă absență” și „Știi țara? Meditații la Lacul Como”, considerat neo-romantic de către criticii literari, a fost scris sub ușoara influență a poeților de expresie germană, dar, după ce am călătorit în numeroase ocazii în Orientul Îndepărtat, descoperind și studiind filosofii asiatici, odată cu lansarea volumului „Drumul” („The Road”), pe care l-am scris în India și care a fost tradus în chineză prin TAO, lirica mea a înregistrat o mare schimbare, devenind mai filosofică. Taoistă, au decis chinezii, ZEN au i-au spus japonezii.
În timp ce poezia inspirată din natură are un caracter descriptiv, fiind influențată de peisaj, poezia filosofică este centrată pe o realitatea ce urmează a fi descoperită. Paul Celan a descris aceasta perfect: „Wirklichkeit ist nicht./Wirklichkeit will gesucht und gewonnen sein” (Realitatea nu este./ Realitatea se dorește căutată și câștigată)
Poetul spaniol José Ángel Valente, care la rândul său a tradus în spaniolă o serie de poezii de-ale lui Celan, declara: „Ca multiplicator al sentimentelor, poemul depășește toate sentimentele posibile”. („As a multiplier of feelings the poem surpasses all possible feelings”. Fără îndoială, poeziile nu trebuie să i se dezvăluie cititorului în totalitate, depuindu-se, ci ar trebui – așa cum este cazul poeziilor lui Celan – să conserve elementele constitutive definitorii ale lirismului: fascinația și enigma.
În orice caz, spre deosebire de Celan, eu încerc să scriu poezie aparent simplă, dar, în același timp, profundă. Totuși, evoluția de la stilul descriptiv la cel filosofic, în căutarea unei „noi realități”, necesită o minte liberă, și din acest motiv sunt obligat să mă desprind din contextul vieții cotidiene, „normale”, evadând într-un loc fără oameni sau factori perturbatori, cum ar fi gălăgia, televizorul, telefonul, lucruri care distrag spiritul, gândirea, inspirația: împiedicând cuvântul să-și afle calea spre a se așterne pe albul neîntinat al hârtiei în așteptare.
Din cauză că poezia lui Paul Celan permite acea marjă de libertate a interpretării personale, oriunde mă deplasez pentru a scrie port cu mine cărțile sale drept lectură de căpătâi. Deși lirica mea este scrisă într-un stil diferit de cel al lui Celan, de-a lungul anilor s-au adunat unsprezece poezii care, într-un fel sau altul, fac referire la versurile sale. Poezia „Trâmbița nopții” (în traducere literală „Cornul nopții”, engl. „Nighthorn”) dedicată lui Paul Celan, publicată în „Știi țara?” face trimitere la sinuciderea sa, la fel ca poezia „Așa cum se știe…” din „Convorbiri cu lumea de dincolo”.
Poezia „Spin ori trandafir” face refrire la poezia sa Mandorla și la viața lui Celan, plină de evenimente dramatice, care i-au influențat puternic viața și poezia: asasinarea părinților, moartea primului său copil, la scurt timp de la naștere, relația complicată de dragoste cu poeta austriacă Ingeborg Bachmann și, nu în ultimul rând, acuzațiile de plagiat lansate împotriva sa de văduva poetului Yvan Goll, care s-au soldat cu o campanie de presă ce i-a provocat răni adânci, marcând psihicul lui Celan, afectând întreaga sa încredere în viață.
„Când buza de cuvinte-mi sângerează” face o trimitere clară la poeziile foarte personale ale lui Celan, în care abundă neologismele, cuvintele și expresiile ieșite din comun.
Poezia „Luceafăr”, printr-un vers din poezia lui Celan „O, floare a timpului” , mi-a inspirat titlul celei mai recente cărți de poezie proprie, „Efemera floare a timpului”, în timp ce poezia „Nu mă socoti migdal” , selectată din cel mai recent volum, nepublicat până la această oră, „Neliniștea cuvântului”, este un răspuns poetic la versurile lui Celan „Fă-mă amar, numără-mă printre migdale”. La fel este cazul poeziei „Mandorla”.
Discursurile derutante ale unor politicieni în legătură cu virusul Corona, soldate cu moartea a sute de mii de oameni, evocă amintirea nefastă a cuvântărilor demagogice ale lui Hitler și m-au inspirat la scrierea poemului „Fuga morții”, una dintre poeziile mele cele mai recente.
––––––––––––-
Germain DROOGENBROODT
Spania, noiembrie 2020
***
How Celan’s Poems inspired me
Although born in the Flemish part of Belgium where Dutch is the official language, as a youngster it was not the Flemish nor the Dutch poetry that fascinated me, but the French, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud… and even more the German. Initially the romantics and later Hölderlin, Rilke, as well as the East German poets Peter Huchel, Reiner Kunze. Years later, in the early eighties, I read in a German literary magazine Todesfuge (Fugue of Death) by Paul Celan. The language and the style of the poetry were totally new and impressed me greatly. The poem not only describes realistically the terrible event, the killing of the Jews by the Nazis, but leaves the reader freedom of interpretation. The rhythm, the repetition of “we drink” makes the poem even more dramatic: Dark milk of daybreak we drink it in the evening, we drink it at noon and in the morning, we drink it at night, we drink and we drink. In the original German version, the verses sound even more melodious, but the musicality of the poem does not reduce the horror, the drama, on the contrary it increases it. That poem incited me to read more poetry by that Jewish poet, born as Paul Antschel or Anczel 1920 in Czernowiz, Bukovina. His parents had been killed by the Nazis and he had been forced to work in a labour camp till it was dissolved in 1944.
Fuge of Death, written in Bucharest in 1945, is probably his most famous poem, published for the first time in The Romanian periodical Contemporanul, Bucharest 2.5.1947 entitled „Tangoul mortii” (Tango of Death), translated in Romanian by his Bucharest friend Petre Solomon, the poem was included in his first poetry book Der Sand aus den Urnen (The Sand of the Urns) published in Vienna in 1948, but withdrawn by the poet because of many misprints. His second book Mohn und Gedächtnis (Poppy and Memory), published 1952 in Germany by the well known German publisher Deutsche Verlags-Anstalt, contained as well Fugue of Death, the new title of the poem, but also Corona, Zähle die Mandeln (Count the Almonds) and other fascinating poems, in German poetry a completely new tone, call it, so typical for Celan’s style the poetic expression of Sprachlosigkeit, speechlessness, a style which characterizes Celan’s complete poetic oeuvre: the expression of what can’t be said, leaving each individual reader to unravel the unspoken which can be understood in several ways. The language remains fundamental, personal, although she had to pass through her own perplexity, the darkness, the horror.
Indiferent de vicisitudinile vremurilor, cartea va exista.
De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii și al jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.
IN FAȚA CASEI TALE
Notă: