ZAMFIR ANGHEL Dan: Cuanta Eminesciană

Eminescu nu este doar în inima mea. El vine din inima plaiurilor bucovinene și înnobilează inima limbii române, inima poporului român.

Dar, ca să îl găsești pe adevăratul Eminescu trebuie să cauți în inima universului. Cuanta lui aparține unui spațiu de timp universal și steaua din care el a răsărit este una din cele mai mândre stele pe care universul le-a creat în mișcarea lui apoteotică.

Eminescu este un Dar al creației pe care poporul român, în blândețea lui, l-a primit spre a-și putea marca sărbătorile.

Să vorbim despre el cu șoapta serilor pe deal când turmele vorbelor lui urcă spre cer și ne umplu limba cu infuzii solare.

Eminescu din inima mea nu are margini, cum nici universul din care el a venit, margini nu va avea vreodată.

Cine are putere să asculte SEARA PE DEAL interpretată de corul Moldova, poate ajunge, cât de cât la una din dimensiunile spațiale eminesciene. Sunetele acelei melodii izvorăsc din versurile lui și se propagă în univers ca un cântec al stelelor.

Cât de mare este Eminescu? Uneori, unii dintre noi, nici măcar nu putem pricepe. Ascultați ,,Seara pe deal,, și veți înțelege. Mulțumim, V Popovici.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Actualitatea şi autoritatea profetică a lui Mihail Eminescu

„Cel mai mare păcat al oamenilor

e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a

recunoaşte adevărul. El e crud, acest

adevăr, dar numai el foloseşte.”

(MIHAIL EMINESCU)

Pentru acest ADEVĂR – unicul Adevăr revelat Mihail Eminescu, Poetul nepereche, filosoful, istoricul, jurnalistul, naţionalistul creştin-ortodox şi Profetul Neamului dacoromân a devenit LIBER, dar a fost omorât din înaltă poruncă regală.

Martiriul sângelui său curat şi nobil la aşezat însă deasupra muritorilor în ceata Drepţilor neamului unde sălăşluiesc iubitorii de Frumos întru Adevărul-Hristos.

Hărăzit de Dumnezeu –Omul – Iisus Hristos şi de Maica Domnului – Fecioara Maria să fie chemat şi ales Profet al acestui Neam binecuvântat, Mihail Eminescu s-a întrupat deopotrivă creaţiei naturale, spirituale şi religioase, ca o stare serafică de veghe, de luptă, de apărare, de continuitate şi dăinuire a admirabilei sale naţiuni.

În Simfonia creaţiei creştin-ortodoxe dacoromâne, mamele, geniile, profeţii, artiştii, pedagogii, ţăranii, preoţii, vlădicii, poeţii, filosofii, teologii, arhitecţii, istoricii, ctitorii, eroii, martirii, sfinţii, sunt note distincte, dar aceeaşi partitură sangvinică, aceeaşi gamă de caracter şi acelaşi refren al sufletului frumos. Fiecare creând însă ceva propriu, ceva sublim şi nemuritor pentru spiritualiatea naţional-universală.

În Operele lor de referinţă a erudiţiei, se răsfrânge caracterul Naţiunii creştin-ortodoxe deopotrivă cu faima poporului, a Elitei spirituale, a Neamului, prin Eroi, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi, Sfinţi cărora cultura şi civilizaţia lumii le datorează mult.

În ţesătura pe care îşi brodează modelele: Eroii, Martirii şi Sfinţii urzesc trăsăturile definitorii, de esenţă pentru continuitatea şi dăinuirea spiritual-religioasă a Neamului.

Mircea cel Bătrân sau cel Mare (1386-1418), fiul lui Radu I, a traversat istoria ca un Voievod valah neînfricat, ca un luptător creştin de excepţie, imprimând un caracter unitar statului naţional, prin unirea deplină a tuturor teritoriilor peste care a domnit.

Înveşmântat în înţelepciunea străbună prin atributele: Bătrân şi Mare, s-a înfiiat Patriei şi Iubirii divine: „Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi şi pe amândouă părţile peste toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului” [Durostorului].

(Documentul din anul 1409, prin formula care-i atesta sceptrul suveranităţii regale)

Uimit de admiraţie Mihail Eminescu l-a ales pe Marele Voievod ca model de virtute, curaj, credinţă, eroism, iubire de Patrie şi de Dumnezeu, în poemul-capodoperă Scrisoarea a III-a, în care descrie genial catastrofala înfângere a lui Baiazid I Yildirim, la Rovine şi totodată teribila victorie valahă din Octombrie 1394:

„Şi abia plecă bătrânul…/ Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/ Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,/ Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;/ Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn/ Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,/ Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/ Şi ca norii de aramă şi ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,/ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.// …Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/ Care vine, vine, vine calcă totul în picioare;/ Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/ Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,/ Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri/ Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.” (Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Perpessicius, 1958, p. 113-114)

Opera de geniu şi cea profetică sunt DAR şi TAINĂ care le conferă valoare eternă!

Creatorii spiritului creştin trăiesc geniul poporului ortodox, care la rândul lui produce geniile, profeţii, nu în mulţimile turmei sterile contemporane, bezmetice, ce dau suportul specific de vot de care au nevoie aleşii, pentru a se debarasa apoi de ele…

Aşadar, prin iconomia divină se impune un raport de comuniune a reciprocităţii creatoare: poporul trebuie să aibă cultul geniilor, profeţiilor lor – geniile, profeţii, cultul poporului lor. Poporul, Naţiunea, Neamul ortodox au atins slava serafică prin Fiii lor cei mai reprezentativi: creştinii – naţionalişti, care au trăit şi manifestat plenar sacralitatea Tradiţiei, ca mesaj apostolico-evanghelic şi ca revelaţie divină.

„Geniile sunt culmile, pe care le atinge naţionalitatea: ei sunt adevăraţii educatori ai popoarelor.” (A.C. Cuza, Prefaţă la Opere Complecte, Colecţia Opera Omnia, Ed. Librăria Românească, Iaşi, 1914)

Sfânta Tradiţie, care a receptat, a integrat creator şi a subordonat Tradiţia populară, implică la rândul ei creaţie, înnoire, diversitatea, geniu, profetism, libertate.

Alături de Fecioare, Femei, Mame, Părinţi, Poeţi, Filosofi, Teologi, Pedagogi, Învăţători, Profesori, Duhovnici, Călugări, Monahii, Cuvioşi, Vlădici (nu ierarhi), Voievozi (nu lideri), Eroi, Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi, Geniile, Profeţii, Artiştii, Militarii, Medicii, Arhitecţii, Inginerii trăiesc plenar sentimentul românesc al fiinţei întrupat Frumuseţii ca valoare etică, estetică, epistemologică, morală, metafizică, religioasă, mistică, isihastă, liturgică, filocalică, sofianică, cosmică şi divină.

În tradiţia pelasgă, protoromână lumea geto-dacă era aşezată între Frumuseţe (cosmos) şi Lumină (lumen). Lumea dacoromână precreştină a adăugat luminii naturale reflectată din Astrul ceresc, Creştinismul ortodox – lumina spirituală pogorâtă din Frumuseţea absolută – Iisus Hristos – Lumina lumii.

În centrul lumii Dumnezeu a aşezat OMUL – ca și chip al Său, pentru a da sens lumii.

Frumuseţea lumii se revelează Omului de valoare, ca valoare, ce reflectă natura relaţiei ontologice dintre creatură şi Creator. „Frumuseţea este o valoare perenă. Această valoare revelează un sens. Lumea este frumuseţe, lumină, armonie, maiestate, ordine şi bunătate tocmai pentru că nu este închisă în sine, suficientă sieşi. Frumuseţea ei este o relaţie cu sens. Frumuseţea aceasta luminează pentru oameni o existenţă mai presus de ea. Oamenii caută în lume un sens, dar îl găsesc dincolo de ea. Pentru că numai în raport cu Creatorul lumii se revelează sensul deplin al omlui, Dumnezeu este Creatorul sensului.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de Estetica Ortodoxiei. Vol. I, Teologie şi estetică. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Ed. Doxologia, Iaşi, 2009, p.274)

Frumuseţea şi Lumina trăiesc în Frumuseţea absolută şi Lumina Dumnezeirii!

Frumuseţea şi Lumina se pogoară peste lume dându-i demnitate şi sens!

Ele sunt după mărturia filosofului Lucian Blaga, „Transcendentul care coboară.”

Frumuseţea şi Lumina întrupate omului creator îi călăuzesc Calea mesianică!

„Viaţa în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, cum mărturiseşte profesorul Nemoianu, spre Împărăţia veşnică. Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o „Cale” şi nu întâmplător, repet, viaţa creştină, din bun început, a fost numită „Cale”… Iar, fiind o călătorie şi urmând o „cale”, aceasta nu poate fi împlinită decât în Hristos şi cu Harul Lui.” (Alexandru Nemoianu, Naşterea Mântuitorului şi Calea Românească, Ajunul Crăciunului 2020, istoric, USA)

Bunul Dumnezeu, când aşează un neam în Vatra dăinuirii sale, îl aşează în funcţie de caracterul lui firesc, suprafiresc, de virtuţiile sale, de chemarea sa, credinţa sa, alegerea sa, creaţia sa, jertfa sa, crucea sa, iubirea sa, frumuseţea sa, lumina sa, calea sa, de sinergismul lui permanent cu Atotcreatorul şi Proniatorul său.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Actualitatea şi autoritatea profetică a lui Mihail Eminescu” →

Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori

Încă din timpul vieții Poetului, unele poezii eminesciene, datorită muzicalității lor, au intrat în atenția compozitorilor.

G. Călinescu remarca în ”Opera lui Mihai Eminescu” (vol. II): ”Sunt în opera de maturitate a lui Eminescu câteva poezii pe care prin forma şi conţinutul lor e nimerit să le numim romanţe. Cam aşa le-au numit şi contemporanii, căci junimiştii le socoteau cantabili şi le cântau în cor. Devenite populare (unele din ele pe calea melodiei), înjosite chiar de prea multă frecare cu vulgul, ele au avut o înrâurire considerabilă, nu însă de mare soi, aşa de intensă înrâurire, încât poeţi moderni, venind în urma unei îndelungate tradiţii a romanţei, s-au arătat în sfârşit dezgustaţi de această latură a poeziei eminesciene”.Datorită ritmului și rimei perfecte aceste poezii eminesciene se cântă, practic, singure. Precum ”S-a dus amorul”, ”Când amintirile…”, ”Adio”, ”Ce e amorul?”, ”Pe lângă plopii fără soţ”, ”De-or trece anii”, ”Te duci”, ”De ce nu-mi vii?”, Situându-ne într-un asemenea context de analiză a poeziei eminesciene, rămâne de la sine înţeles că printre romanţele cele mai cunoscute se găsesc ”De-acuma nu te-oi mai vedea (Adio)” de Ionel G. Brătianu, ”Când amintirile” de Vasile Popovici (autor şi al ”Dorinţei”), ”S-a dus amorul” de Victor Ceaikovski, ”Ce te legeni, codrule” de Gheorghe Scheletti, ”Și dacă ramuri bat în geam” de Guilelm Şorban (autor și al valsurilor ”Mai am un singur dor” și ”Pe lângă plopii fără soț „ compozitorul Guilelm Şorban s-a născut la Arad în 1876 și a decedat la Dej în 1923, a fost o personalitate prestigioasa a epocii, autor al romantelor „Mai am un singur dor” (Eminescu), „Pe lângă plopii fără soţ” (Eminescu), „Numai una” (,,Pe umeri pletele-i curg râu” –George Coşbuc) ş.a.Descinde dintr-o veche familie nobiliara româneasca din Ardeal, atestata inca din 1266, printr-o diploma a regelui Bela al IV-lea. Mama provine dintr-o familie alsaciană și aduce cu ea zestrea genetica germana și franceza.Tatal moare tanar,la 47 de ani,se pare, otravit de un adversar politic.”), alături de ”Somnoroase păsărele” de Tudor Flondor (piesă corală), ”Mai am un singur dor” (populară) ș.a.

Ionel G. Brătianu, publică romanța ”De-acuma nu te-oi mai vedea“, versuri de Mihai Eminescu, romanță dedicată domnului D.G.Kiriac la Editura Magazinul de Muzică-ARTA-M. Brsaunstein.Pe fiul compozitorului Guilelm Șorban l-am cunoscut, este vorba de Raoul Șorban, scriitor, pe care l-am vizitat la conacul său de lângă Dej, cu care am discutat literature și istorie.

Primele lieduri într-adevăr evoluate aparţin, la noi, unui muzician de şcoală germană, Gheorghe Dima (1847–1925), printre cele mai valoroase numârându-se cele cinci creaţii pe versuri eminesciene, la sfârşitul veacului al XIX-lea: ”Dorinţa”, ”De ce nu-mi vii”, ”Peste vârfuri”, ”Şi dacă ramuri bat în geam”, ”Somnoroase păsărele”. Prin ele, în cadrul întregii sale muzici vocale, compozitorul realizează o primă sinteză între elementul popular romantic, cântecul popular şi romanţa orăşenească. După studiile de la Bucureşti, George Stephănescu şi-a Continue reading „Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori” →

Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale

EMINESCULUI

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răscruce de înşelătoare timpuri.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam care să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdii, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa putem înțelege dece poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite, că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea ta la altarul sufletului nostru, se va afla, cu siguranţă şi boaba lacrimi noastre cea fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

Așa că, avându-te de-acum pe tine dimpreună cu noi, putem rosti fără a greși, cum că:

Porni Luceafărul din humă de lumesc, spre-a veșnici cel sufletului românesc!

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş

Tg.Mureș la 15.01.2021

***

ÎNVREDNICEȘTE-NE MĂRITE EMINESC

Renaști, în fiecare an, a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

Și ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate… mântuire.

MĂRITE DOMN AL POEZIEI

Mihai Eminescu

15.01.1850—15.06.1889

Motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

Însfințești cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

La-ltarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

DE CITESC A TALE VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

LUI EMINESCU

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

CÂNTEC LUI EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

DE S-AR PUTEA

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?

Motto: ,, Al tău vers de poezie/ E fior şi e trăire’’

Unde oare încăput-a într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,

Să ştim că frumuseţea-n veci purure

Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea

Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,

Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea

Cum au făcut vitejii mei, străbuni.

În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,

Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,

Din păcătoasa tină, spre ceresc.

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

În suflet te vom face veşnicie,

Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti

Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.

MULȚUMIRE

Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers

Câte taine tu cuprins-ai din adânc de univers,

Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,

Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.

Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit

Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,

Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,

Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.

Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,

Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,

Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,

Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.

Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale

Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,

Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,

Iar aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.

Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,

Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,

Să-i fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,

Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.

Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă

Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,

Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare

Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.

JUDECATA

Pe Eminescu-n lanţuri de robie

L-au dus să-i facă aspră judecată,

Ca numele să-i facă pomenire

La viaţa ce-au găşit-o vinovată.

C-a instigat să ţinem la moşie

Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,

De-acol veni-va încă bărbăţie

De la străbunii cei căzuţi sub coasă.

Că ne-andemnat ne fie dor de ţară

De multe pustiite, dar întreagă,

În jalea doinei s-o cântăm în vară

Şi mult ne fie încă nouă dragă.

Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte

Ca să gustăm din fructul nemuririi,

Să ştim şi alte taine numărate

Ca să-nţelegem jocul nepieirii.

Că a furat săruturi şi iubire,

Şi-arama la pădurea de stejar,

Să-mi facă poeziei dăinuire

Topindu-le pe toate-n dor şi jar.

Că fost-a vrăjitor şi că-n magie

Copil nevinovat mi s-antrupat,

Preumblător prin câmpuri c-an pruncie

De nimenea acolo tulburat.

Iar jurii nemiloşi i-au dat sentinţă

Ulei să-mi fie-n candela visării,

Să ardă ne-ncetat în cea fiinţă

Pâ-n s-o topii în moartea învierii

IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

Făne-nceput

Citindu-ți gândurile,

Iubindu-ți cânturile,

Simțindu-ți dorurile

Ce le-ai avut

Și ți-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Și toate mările

Să le păzești,

Să le-mblânzești,

Să le-ndulcești,

Cu dragostea ta.

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost’ gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat

Vecii la rând.

REÎNTORSUL

Lui Eminescu

Motto: Din teiul neuitării înflorit

Înmiresmată ploaie mi se cerne,

Să plângem cel Luceafăr nemurit

Plecat în amitire, prea devreme.

Rătăcitor prin Căile Lactee

Spre stele ce se văd ori au apus,

O clipă s-a oprit din drum să-mi steie

De vorbă cu Măritul, colo sus.

Să-i spuie câte multe îl apasă,

Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,

Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,

De cel izvor, de iarba înverzită,

De fata ce i-a dat o sărutare

Făcându-i fericirea înmiită,

De marea necuprinsă-n legănare,

De lacul din pădurea adormită,

De viaţa lui trăită în durere,

De cei străbuni din mituri care-l cheamă,

De Doina noastră veche, unsă-n miere,

De luncile-n florite fără seamă.

Măritul îl ascultă, şi îl doare

Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,

Porunci a dat, din ceruri să coboare

Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.

HOŢ DE VISE

Pe lângă plopii fără soţ

Trecut-a Eminescu ieri

Şi pe furiş, dibaciul hoţ

S-a dus să fure primăveri

Şi-o floare-albastră din grădină

Şi-arama codrilor de fag

Şi un Luceafăr de lumină

Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag

Şi-un vers din doina întristată

Şi o crăiasă din poveşti

Atât de fragedă luată

De Cupidon, cel îndrăzneţ.

Şi viaţa sa, cea scurtă clipă

Şi doruri ce s-au risipit

Şi mari iubiri trăite-n pripă

Într-o clepsidră de argint.

Şi anii săi de fericire

Şi timpu-acela necuprins

Şi un crâmpei de nemurire

Şi-un colţ de rai, trăit în vis.

Şi un sărut cât o vecie

Şi-o lacrimă de dulce rouă

Şi-o clipă-amară de iubire

Trăită-n doi, sub lună nouă.

Cu toate astea ce-a furat

S-a dus purtat de dor în vânt,

Mi le-a topit în gând curat

Şi le-a turnat într-un cuvânt.

Tu, Eminescu, hoţ pribeag,

Mai vin’ la noapte de mă fură,

Te-oi aştepta cu dor şi drag

S-aud un vers din a ta gură.

Voi spune la vecinii mei

Că stai ascuns în amintire

Şi parfumat cu flori de tei

Te-ai dus pe valuri de iubire.

EMINESCU E CU NOI

După sfințirea bustului Eminescului

de la Mănăstirea din orașul Sărmaș.

Acum, că suntem singuri, veniți puțin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toții împreună

Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.

Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc,

Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,

Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins

ÎN SCLIPIREA UNUI VERS

În sclipirea unui vers

Ai cuprins un univers

Şi-apoi datu-te-ai ca vamă

Să te punem leac pe rană,

Să ne stâperi cu-al tău dor

Visele ce-odată mor.

Noi , Luceafăr te vom face

Licărind în nopţi de pace

Peste lumea adormită,

Peste doruri de ispită,

Peste ape tremurânde

Vălurite-n large unde.

Peste visele celeste,

Tu, venit-ai fără veste

Şi ni-i duce fim cu tine

Până unde lumea ţine,

Să-ţi fim astre călătoare

Prin vecii rătăcitoare.

Tu, ne-arătă ce-i prin stele,

Unde-s lumile rebele,

Cât departe-i nesfârşitul,

Cât de lung şi de lăţitu-i

Universul în mişcare,

Unde-s marginile sale.

Taine fără de-nţelesuri,

Legi ce parcă nu au sensuri

Ce-ncâlcesc a noastră minte

Mult prea slabă şi cuminte,

Să vedem că-n astă lume

Suntem nimeni, doar cu-n nume.

Ne adu apoi acasă

Pe ţărâna păcătoasă

Şi-n nemernicii ne lasă

Să fim clipă trecătoare

Undeva, într-o uitare,

Neştiuţi, în lumea mare.

Doar atunci vom şti ce mare

Fost-ai lumii trecătoare,

Cât avut-au din cea minte

Ne-nţelesele-ţi cuvinte,

Ce ne-au fermecat simţirea

Şi ne-a-nfiorat iubirea.

Cere-i-om de-acum iertare

Sufletului dumitale,

Că prea mici suntem, mărite,

Într-o lume ce ne minte

Şi-unde ştiu acuma bine,

N-am fost vrednici noi de tine.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” (Mircea Eliade)

Motto: „Pour Mircea Eliade, l’histoire des religions a pour but de retrouver le type de l’homme quasi éternel, dont les comportaments s’opposent à ceux de l’homme désacralisé de nos sociétés contemporaines. […] Cette méditation toujours active, parfois angoisseé mais jamais achevée, sur le sens de l’existence humaine fait que l’oeuvre d’Eliade […] deborde une seule discipline scientifique. Elle se relie ainsi à son experience littéraire”. (Michel Meslin, Remise du doctorat honoris causa a Mircea Eliade, Universite de Paris-Sorbonne, 1976).

Când Mircea Eliade scria la Chicago povestirea O fotografie veche de 14 ani, Constantin Noica era în închisoarea politică pentru că, în loc să lupte progresist împotriva „clericalismului retrograd” și a psihologiei patologice indusă de „agenți mistici” (precum Părintele Arsenie Boca sau Părintele Benedict Ghius întemnițați și ei întru re-educare comunistă!), filozoful a „vulgarizat și falsificat elemente retrograde la Hegel, apropiindu-le de concepția legionară trăiristă a lui Nae Ionescu”(cf. Pavel Apostol/sursa „Șerban” care împreună cu turnătorul Zigu Ornea și cu șeful cenzurii Ion Ianoși i-au deschis filozofului Noica porțile temniței). Cu liceul său „pe puncte”, Ion Ianoși (1) preia din prefața eruditului Dan Zamfirescu ideea nefondată (10 aug. 1990, în vol.: Nae Ionescu, Roza Vânturilor) după care gândirea exprimată de Nae Ionescu – nu numai la cursuri (ulterior publicate cum s-a întâmplat si cu o parte din opera lui Heidegger) ci și în publicistica sa -, ar fi fost mai puțin importantă decât influența exercitată asupra discipolilor fideli precum Mircea Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu.

Despre ultimul (trecut „apolitic” la arestare) plagiatorul Ion Ianoși are chiar insolența să scrie că „va plăti fidelitatea sa cu prețul suprem” (1996, p.366; vezi și la note: Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, scrisă în 1941-1944 și publicată în 1992, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ ). Cu obsesiile lor „legionaroide”, cei trei proletcultiști (Zigu Ornea-Pavel Apostol -Ianoși) au tot văzut în scrierile interbelicilor propagandă anti-progresistă, cum învățaseră de la stalinistul controller, Mihai Roller (apud. C.D. Zeletin, Jocul de cuvinte, în „Acolada”, 11/2020). Manuscrisul noician dat în 1957 turnătorului Zigu Ornea/ Orenstein spre publicare și ajuns la securistul Pavel Apostol (2) ar fi făcut „apologia religiei”, conținând și „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(cf. sursei „Șerban”, vezi la note: Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? URL, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ).

In nuvelistica sa publicată după Cortina de fier, savantul Mircea Eliade făcea și el, vezi Doamne, „propagandă anti-progresistă”. Adică îi îndruma (ca și Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) pe tineri „către o concepție idealistă”, cum scrisese Pavel Apostol/ Paul Erdoes despre întemnițatul Noica pentru Securitatea anti-românescă dirijată din umbră de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg alias Alexandru Nicolschi. Majoritatea personajelor povestirii O fotografie veche de 14 ani sunt într-adevăr tineri studenți la teologie care discută într-un bar american despre românii născuți și rămași creștini.

Cu doi ani înainte de a fi închis de agenții sovieticilor „care comandau efectiv în Comisia aliată”, trăiristul Mircea Vulcănescu propagase și el „auto-înșelarea omului în raport cu menirea sa socială”, după limbajul șablonard al unei cărți din 1983 scoasă de Editura Politică, limbaj azi simplificat, odată cu ștampilarea credinței religioase ca „fundamentalism”. Mircea Vulcănescu scrisese în Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) că „românii au păstrat vechea atitudine esențialistă” (3) si că la ei existența are sens de primire (/patimire) a ceea ce este dat de la Dumnezeu să se întâmple. Nici până la moartea martirică din închisoare, fostul profesor de etică (M. Vulcănescu) nu si-a schimbat opiniile (zise „retrograde”), în ciuda deselor „corecții” cu torturarea la sânge (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=161s ). Filozoful de Scoală trăiristă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/ ) spunea, de pildă, tinerilor din temniță că „numai credința îl împacă pe om cu viața sa oricât de mizeră. Meditația doar il ajută să-și înțeleagă viața…Chiar închis, cel sus-ținut (/ținut deasupra de o credință religioasă) nu este lipsit de libertate, căci în jurul credinței sale el zboară cât dorește. Păstrarea oricărui fel de aripi spirituale anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie în om dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care i-a dat-o Dumnezeu (vezi rezumatul prelegerii lui Mircea Vulcănescu Despre sinucidere, în vol.: Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, Ed. Alpha, 1999). Dovadă cum nu se poate mai clară că în conștiința filozofului martirizat la Aiud n-au ajuns nicicând să se întâlnească „triumful filozofiei (materialiste) de avangardă” cu „triumful științei” (vezi Fațetele reale ale sectelor religioase, Ed. Politică, 1983, p.144). Un inginer închis la Aiud îl descrisese astfel: „Mircea Vulcănescu nu e om. E o mașină de exprimat poetic -și pe înțelesul oricui -, cele mai rigide și mai anoste cunoștințe din orice domeniu. E colosal. Ajungi să crezi, ascultându-l, că pașii făcuți de omenire în domeniul științei au fost drămuiți și struniți întotdeauna de Dumnezeu, în așa fel încât descoperirile să nu se poată întoarce împotriva omului”. După niste prelegeri de filozofie medievală, Mircea Vulcănescu subliniase că „drumul către Dumnezeu și pacea Sa trece prin sufletul omului, nu prin cugetul (/mintea) sa” (cf. Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, 1999).

Cu gândul la fostul său student Axente Sever Popovici absolvent de flozofie și de matematică întemnițat opt ani pentru vina de a fi încercat să fugă din țară trecând în 1949 Dunărea (vezi Isabela Vasiliu Scraba, Triumful parizian al lui Hintilă Horia incită oficialitățile comuniste la difuzarea de minciuni pentru discreditare, https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/ostracizarevintilahoria/ ), Mircea Eliade imaginase în 1959 un român care trecuse înot Dunărea ajungând în final în America unde s-a căsătorit cu letona Thecla.

În noua sa patrie, cu totul întâmplător, exilatul a întâlnit în Biserica Mântuirii un harismatic canadian care făcea minuni cu ajutorul Sfântului Duh, așa cum avea să facă preotul canadian Emiliano Tardiff (vezi înregistrarea despre New Age, https://www.youtube.com/watch?v=y6N7MwHGwhA; a se vedea si Constance Cumbey, https://www.youtube.com/watch?v=adrzmxoDFkY&list=LL&index=533 ).

Numai că, spre deosebire de Padre Emiliano -sacerdotul harismatic din ultimul sfert al secolului XX-, predicatorul imaginat de renumitul savant Mircea Eliade „cu ochi înflăcărați vorbind ca un profet” era în același timp și vindecător cu Duhul Sfânt, dar si escroc pretinzând a fi doctor în teologie și înșelând o credincioasă de la care primise bani.

Lipsită de orice educație religioasă, prima dată am auzit de harismatici într-un interviu luat teologului Hans Urs von Balthasar. Apoi, pentru a învața portugheza, l-am tot urmărit la TV pe misionarul R.R. Soares fără să știu că este harismatic și, mai ales, fără a da prea multă crezare vindecărilor din audiență. Tot de dragul portughezei am ascultat si din înregistrările neo-protestantului Moabel al cărui fiu s-a dus în Republica Moldova sa facă adepți. Târziu, și poate pentru că sesizasem cu câtă vehemență combătea vrăjitoria și ocultismul Padre Emiliano Tardiff, am înțeles ce este cu vindecările prin Duhul Sfânt, vindecări făcute cu ajutorul lui Dumnezeu și de faimosul stareț de la Sâmbăta, Sfântul Arsenie Boca închis și prigonit toată viața de autoritățile comuniste atee (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Una din vorbele de duh ale Părintelui Arsenie Boca (supranumit „omul lui Dumnezeu”) era următoarea: „Eroul meu n-a purtat pelerină. A purtat o coroană de spini” (Sf. Arsenie Boca).

Si pentru Dumitru (din povestirea O fotografie veche de 14 ani) canadianul Dugay, predicând sub numele de Doctor Martin, fusese un adevărat om al lui Dumnezeu. Prin concentrare și rugăciune ascultată de Dumnezeu cel viu, doctorul Martin o vindecase telepatic pe soția românului. La o simplă privire a fotografiei, predicatorul din Biserica Mântuirii nu numai că a mijlocit vindecarea de boala astmatică, dar a prilejuit și o minune realizată scurt timp după dispariția bolii: Thecla cea vindecată de astm s-a metamorfozat la câteva luni în Thecla cea tânără pe care o arătase fotografia făcută cu zece ani mai înainte, când ea avea 18 – 19 ani. Iar din momentul producerii acestui miracol, vreme de patru ani, timpul a stat pe loc pentru Thecla. Soția lui Dumitru a rămas să fie în continuare exact cum era pe la 19 ani.

Pentru așa o minune nemaivăzută a vrut Dumitru să-i multumească Doctorului Martin. L-a căutat după patru ani și l-a găsit angajat chelner la un bar. In temniță citise cărți de teologie, tomuri intregi. Semn că escocul Dugay- Martin nu fusese pe de-antregul escroc. O măruntă câtime din el participa sincer la atmosfera de rugăciune din Biserica Mântuirii. In închisoarea corecțională canadianul Dugay își făcuse singur o doctrină a sa, o escatologie cu un Dumnezeu absent din lume si prezent la A doua venire. Apariția lui Dumitru i-a dărâmat edificiul doctrinar, rechemând trecutul pe care-l crezuse mort. Căci minunea întâmplată Theclei dovedise intervenția unui Dumnezeu viu care lucrează prin oameni. Intrebarea celor de față, a studenților aflati în acel bar a rămas însă nedezlegată. Prin cine a lucrat Dumnezeu cel viu? Prin Martin/ Dugay ? Sau prin Dumitru?

Mircea Eliade îl imaginează pe bărbosul Lucio, un barman tânăr (lipsit de cunoștințe istorice) descriind cu-n aer visător imigrarea unui român în Statele Unite ca opțiunea pentru cultură, după abandonarea Naturii. Un alt student (Junior) aflat într-un grup de șase studenți la teologie, aduce o corecție precizând că românii „n-au de-a face cu Mutter Natur”. Pentru că ei s-au născut creștini si așa au rămas. Alegând cultura occidentală (i.e. „semantică, sociologie și zen”) n-ar fi abandonat Natura ci ar fi părăsit „drumul mântuirii pe care se găseau” (vezi Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani, publicată cenzurat și pe hârtie de proastă calitate în vol.: „În curte la Dionis”, C.R., 1981, pp. 51-72, Cuvânt înainte de Mircea Eliade, 23 sept. 1980).

Un alt student (A.B.) modifică imaginea, spunând că și dacă erau pe acest drum, întârziaseră prea mult pe el, „poate două trei secole, poate mai mult”. Lucio sintetizează opiniile celor doi vorbind de românul Dumitru ca despre „un întârziat pe drumul mântuirii”. Inspirata formulă a lui Eliade trebuie să-l fi entuziasmat nespus pe călugărul Steinhardt pentru care nuvela este o adevărată „mărturisire de credință ortodoxă și românească” (Jurnalul fericirii, 1991, p. 356).

Apoi tânărul barman descinde într-un amestec de hegelianism si mesianism de sorginte iudaică secularizată (i.e. marxism), perorând despre „fericita” intervenție a Istoriei, „unde se intrupează Spiritul”. Nicolae Steinhardt încurcă personajele fiind de părere că românul Dumitru ar fi cel care respinge… limba universală și întruparea spiritului hegelian intervenind în istorie.

Or, doar nenorocul istoric (și nu „fericita” întrupare în timp a hegelianului Spirit universal, cum crede studentul american) l-a făcut pe Dumitru să-și riște viața trecând înot Dunărea ca în final să ajungă în America avangardei culturale, reprezentată de sociologie, semantică și budhism. Lipsit de cultură filozofică, un critic literar amestecă limba universală cu spiritul universal crezând că învățarea limbii engleze l-ar duce pe românul Dumitru la „cunoașterea Spiritului Universal” (Mircea Eliade- Evadarea din timp, în „Rom. Lit.”, nr.3, 2003).

Dacă dăm de-o parte semantica (dezvoltată în cadrul logicii matematice), putem identifica în celelalte două (sociologia occidentală și religia orientală) câte o încercare a omului de a găsi un sens existenței prin criticarea ei (apud. Hans Urs von Balthasar). Creștinismul este singura religie în care existența este acceptată așa cum este ea. Iar în nuvelă, unicul personaj care nu pune sub lupa critică nimic din ce i se întâmplă nici lui (nici soției sale) este credinciosul Dumitru, întârziatul pe drumul mântuirii.

In discuția înfiripată între studenți, Junior este de părere că românul cel ortodox ar fi „un dar surprinzător al Istoriei” (gând ce l-a determinat poate pe Steihardt să pună această povestire alături de alte capodopere ale culturii românești, precum Miorița sau Meșterul Manole). Un altul întreabă de unde le-a venit ideea cu „întârzierea pe drumul mântuirii”.

Răspunsul-șablon urmează ca și automat. Americanul Lucio crede că românii ar fi întârziați din lipsa lor de acces la o limbă universală: Cum să te poți mântui fără o limbă universală (precum engleza) și fără „transfigurare” prin avangarda culturală occidentală? Apoi își dă seama că pe român posesia limbii americane nu l-a „transfigurat” pe deplin, prin informația culturală adusă la zi și difuzată pe căile mass-mediei „mai cu forța, mai cu binișorul” (Mircea Eliade).

Exilatul Dumitru (ajuns cunoscător de engleză), deși ar avea „Spiritul universal în el” (termen sugetrând confuzia din capul studenților), nu poate pătrunde un mister, întrucât nu poate exprima în limba universală misterul fotografiei care simultan e veche și de 10 și de 14 ani. Altfel spus, „în ce împrejurări 14 ani au devenit „tot atâția, dacă nu mai puțin, decât 10 ani”. De aici perplexitatea: „…atunci, la ce e bună limba universală, dacă nu putem exprima misterele?” (Lucio).

Într-adevăr, miracolul întineririi soției lui Dumitru depășește înțelegerea studenților americani. La început ei cred că soția a revenit la coafura din tinerețe, la sfârșit s-ar lăsa convinși (de Lucio) mai în glumă, mai în serios, că prin Dumitru au cunoscut un „nou sfânt Dumitru” care a înfăptuit minunea de a-și întineri soția. Pentru ei doctorul Martin (chelnerul Dugay) este complet scos din ecuație. Pentru că fusese dovedit a fi un impostor și un escroc. Minunea trebuie să se fi petrecut din pricina credinței de nestrămutat a lui Dumitru.

Și totuși, cu o profeție, doctorul Marin (care prin darul Duhului Sfânt vindecase și întinerise pe soția lui Dumitru) încheie discuția din bar predicând cu înflăcărare, ca în urmă cu patru ani în Biserica Mântuirii: La A doua venire, credința naivă și idolatră a unuia precum Dumitru îl va face pe românul ortodox să-L vadă printre primii pe Dumnezeu care va ocoli bisericile și universitățile, apărând poate pe stradă, poate într-un bar, fără să fie recunoscut și mărturisit de occidentali (Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani).

Din pricina opririi timpului în cazul întineritei Thecla, unii au reținut preponderent evadarea din timp, întrucât însuși Mircea Eliade precizase în Cuvântul înainte (scris în sept. 1980) că fantasticul din nuvelele sale se află corelat cu o experiență în care timpul și spațiul încetează a fi coordonatele cunoscute din viața de zi cu zi (p.10).

Preocupat să pună note (proaste!), un critic reținuse din nuvelă„sofistică subțire în marginea filozofiei budhiste”(Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile si semnele prozei, Iași, 2006, p.189), unde așa ceva nu era de citit. Pentru că în povestire nicăieri nu găsim vreo evadare din lumea cea lipsită de sens pentru budhiști.

Mircea Eliade amintește oarecum ironic de „mântuirea prin cultură” sperată în van de omul occidental. În schimb el devine serios când vine vorba de Dumnezeu cel viu și lucrător în lume, de harismele pe care Duhul Sfânt le dăruiește nu numai sfinților sau anumitor sacerdoți, ci și unor laici plini de păcate. În povestirea Dayan renumitul istoric al religiilor abordează oarecum tangențial problema harismelor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ), în timp ce Fotografia veche de 14 ani are ca subiect central trei dintre harisme: cea a acționării la distanță, a vindecării și harisma facerii de minuni.

Eugen Simion (4) crede în mod greșit că tema nuvelei ar fi retragerea lui Dumnezeu din lume. Un doctor „în Eliade” preia eroarea si totodată supralicitează: ar fi vorba de „intruziunea brutală a sacrului în profan” prin apariția unui nou Dumnezeu, a unui nou sfânt Dumitru (cf. Lucian Strochi, Introducere în fantastic –Mircea Eliade, Iași, 2003, p.142). Pentru Eugen Simion, ficțiunea epică (neînțelească de el) ar fi „cât se poate de simplă: un caz de renaștere spirituală într-un individ de rând” (Nodurile si semnele prozei, 2006, p. 189).

Or, românul Dumitru se caracterizează printr-o credință (să-i spunem) „oarbă” de la început până la sfârșit. Cu el nu se petrece nici o schimbare. Se duce doar să mulțumească celui ce a făptuit minunea întineririi Theclei, și-și face cruce auzind afirmații de genul retragerii lui Dumnezeu din lume, absență care ar face împosibilă mântuirea prin Biserică.

La sosirea lui Dumitru, nici chelnerul Dugay nu se simte regenerat spiritual. Habar n-avea de minunea pentru care românul vroia să-i arate recunoștință. Doctorul Martin/ Dugay pare mai degrabă șocat de revenirea trecutului (plătit) care se cuvenea să fie „iertat sau uitat”. Acum, cu „cadavrul trecutului” în spate, va trebui să-și regândească viața, tocmai când era pe deplin mulțumit de „accesul la misterele teologiei” pe care-l crezuse dobândit în temniță după cititrea „teologilor morții lui Dumnezeu”.

„Decât să accepte o filozofie care-și află sensul ultim în întruparea lui Christos, occidentalii preferă să renunțe cu totul la filozofie, de orice fel ar fi ajuns ea să fie, marxism ori pozitivism de indiferent ce coloratură (Hans Urs von Balthasar, Madrid, 10 mai 1988).

Note și considerații marginale Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” (Mircea Eliade)” →

Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE

Motto:

„Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei,

Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.

Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”

(Mihai Eminescu)

Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE” →

Ionuț ȚENE: Legenda dispariţiei trupului marelui patriot Iuliu Maniu, în noaptea de 5 februrie 1953, la Sighet!

După instaurarea comunismului şi desfiinţarea partidelor istorice, marele patriot şi om politic făuritor al României Mari, Iuliu Maniu a fost închis la închisoarea din Sighet, pe malul Tisei, care era graniţa cu URSS, în ideea că, dacă se încearcă să fie eliberat de un comando englez, miliţienii să-l poată duce repede peste graniţă în soviete. După o grea suferinţă, Iuliu Maniu moare singur în celula sa din temuta puşcărie comunistă, pe un ger năprasnic, în data de 5 februarie 1953. Un grup de temniceri, cu o căruţă de lemn având tot roţi de lemn, scot trupul lui Iuliu Maniu împreună cu alte cadavre pe poarta temniţei să fie dus la Cimitirul săracilor, care era undeva departe atunci, în afara oraşului spre malul Tisei. Azi, Cimitirul săracilor este în oraşul Sighet. Acum intevine dilema. Nici până astăzi nu se ştie unde a fost înmormântat marele participant de la 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, şi liderul PNŢ, un democrat favorabil puterilor liberale occidentale. Pe la începutul anilor ’70, Securitatea comunistă a încercat să-i inducă în eroare pe urmaşii lui Iuliu Maniu şi i-a informat despre faptul că s-au găsit osemintele lui din Cimitirul săracilor şi urmează să fie reînhumate în satul natal, cum afirma în presă Matei Boilă, unul dintre strănepoţii Sfinxului de la Bădăcin. Măsura a venit după un demers la nivel înalt al Clarei Boilă, nepoata lui Maniu, care i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care îi cerea să i se indice locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu „pentru a putea îngriji mormântul“, cerând permisiunea să-l îngroape la Bădăcin, alături de părinţii săi. Nimeni din familie nu a fost lăsat să participe la această exhumare, iar când delegatul le-a spus cum a fost identificat, urmaşii şi-au dat seama că totul este o farsă sinsitră. Minciuna a culminat cu întocmirea unui certificat medico-legal fals. Familiei i s-a spus că Iuliu Maniu a fost îngropat în sicriu, dar deţinuţii politic erau aruncaţi direct în groapă goi, fără sicriu, că în momentul în care au săpat avea mâinile încrucişate pe piept, ceea ce, ţinând seama că era vorba de oseminte cu totul descarnate, după trecerea a douăzeci de ani de la înmormântare, era de-a dreptul imposibil aşa ceva. O mare greşeală a celor ce au întocmit certificatul medico-legal a fost faptul că au trecut faptul că decedatul prezenta o fractură la cubitus, în condiţiile în care Iuliu Maniu avea fractura la tibie. Fostul secretar al lui Iuliu Maniu, Seniorul Corneliu Coposu nu a crezut minciuna Securităţii şi a spus familiei Boilă că nu crede în povestea regimului.Fostul director al închisorii din Sighet, care a fost ţăranul din Vişeul de Jos, Ciolpan Vasile moare în 2004 ducând secretul înhumării lui Iuliu Maniu cu el în mormânt. După 1990, abia în 2007, Marius Oprea şi istoricul clujean Gheorghe Petrov de la IICCMR au început săpături în Cimitirul săracilor ca să dea de rămăşiţele lui Iuliu Maniu. Fără succes. Anul trecut, clujeanul Gheorghe Petrov, de la Muzeul de istorie din Cluj-Napoca, a revenit cu alte săpături extinse pe malul Izei, după ce un domn a susţinut că tatăl său, care a fost deţinut de drept comun la Sighet, ar fi fost implicat în luarea cadavrului lui Iuliu Maniu şi transportarea lui cu o căruţă şi reînhumarea sa pe malul râului. Cercetare însă fără succes.

Pe de altă parte mai există o nouă legendă, pe care istoricii nu au luat-o în considerare privind dispariţia cadavrului marelui Iuliu Maniu. Nu de mult am avut o discuţie cu un fost localnic din Sighet, care a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în oraşul de pe malul Tisei şi care azi locuieşte în altă parte a ţării. Acesta mi-a spus că imediat după 1990, un fost temnicer de la închisoarea din Sighet i-a spus că autorităţile nu vor să spună unde este înhumat trupul lui Iuliu Maniu, pentru că acesta, de fapt nu mai există. Întâmplarea face ca temnicerul să fi fost însoţitorul căruţei cu roţi de lemn, care a cărat cadavrul lui Iuliu Maniu pus peste un morman de trupuri îngheţate, şi care a ieşit din închisoare în fatidica noapte din 5 februarie 1953 a morţii Marelui Sfinx. Cimitirul săracilor în acea vreme era în afara oraşului, iar noaptea numeroase haite de lupi se încumetau aproape de oraş. La un moment dat pe o râpă din preajma Cimitirului săracilor, datorită roţilor de lemn care hurducăiau şi săltau puternic căruţa trupul lui Iuliu Maniu gol a căzut din aceasta, fiind lăsat să fie mâncat de o haită de lupi din preajmă. Comuniştii nu dădeau preţ pe cadavrele unor „reacţionari burghezi”. Până la sfârşitul anilor 1980, în iernile grele, lupii puteau fi văzuţi la marginea oraşului. Temnicerul comunist a lăsat mărturie unui tânăr, după 1990, legenda dispariţiei lui Iuliu Maniu mâncat de lupi în noaptea îngheţată din iarna lui 1953.

De aceea, probabil nici securitatea lui Ceauşescu şi nici după 1990 nimeni nu mai găseşte cadavrul marelui om politic, făuritor al Marii Uniri şi democraţiei interbelice? E ciudat că Ciolpan, directorul închisorii a trăit până în 2004 şi nu a spus la nimeni unde este înmormântat Iuliu Maniu. Nici nu a fost întrebat de parchet? De ce? E paradoxal că Securitatea la ordinul lui Nicolae Ceauşescu nu a găsit locul de înhumare al marelui om politic, deşi atunci trăiau numeroşi funcţionari din aparatul de represiune al închisorii. Legendea trupului lui Iuliu Maniu lăsat să fie mâncat de o haită de lupi într-o râpă de pe malul Tisei pare să fie o altă intoxicare post-comunistă a fostei Securităţi!?

—————————-

Ionuț Țene

Ianuarie 2021

Elena BUICĂ: Adrian Erbiceanu – volum aniversar

Cuvine-se o călduroasă urare, „LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE ȘI MULTE ÎMPLINIRI”, domnului ADRIAN ERBICEANU, pentru sărbătorirea, la 6 ianuarie, a celor 80 de ani ai vieții închinați înaltelor valori morale ca om, iar, ca poet, creației sale de valoare deosebită, ce-l situează în rândul celor mai reprezentativi poeți contemporani ai țării noastre.

Chiar de la debutul editorial (2003), creația poetului Adrian Erbiceanu a fost remarcată, valoarea ei fiind evidențiată prin numeroase exegeze ale oamenilor de cultură și aprecieri ale cititorilor. Unele dintre acestea au fost adunate în volumul aniversar, intitulat „Limba română, poezia sufletului meu” (Editura „Mușatina”, Roman, editor: Emilia Țuțuianu). Reflecțiile din acest volum sunt edificatoare și simți nevoia să le confrunți cu propria zestre de credințe și valori. Referindu-mă la receptarea valorii creației sale încă de la volumul de debut, reproduc aprecierea lui Mihai Miron: „Ea (poezia, n.n.) vă va face mai buni, mai inteligenți, mai sensibili. Și iată, poezie se mai scrie. De calitate. Eu cred că vă poate scăpa iarna de frig și vara de caniculă. Simțurile dumneavoastră se vor racorda la altceva, la inefabilul artei, al conceptului superior, al spiritului. Și de acestea avem nevoie. Ca de lumină” („Proiecții pe hârtie”, în „Cronica Română”, 13 iunie 2003, fragment).

În realitatea dură pe care o trăim, apariția acestui volum, la aniversarea unui număr rotund de ani, este o fereastră pe care intră aer dătător de curaj în viață, confirmând unicitatea poetului: „Adrian Erbiceanu – visătorul, cel care se joacă de-a stelele cu gândul pur și durerea veșniciilor de-o clipă, frumos nebun al tinereții trecătoare, crezând până la ultima sa fibră în iubirile adevărate, în dragostea ca o binecuvântare, ca o rouă, ca o eternă așteptare ce înflorește într-o împlinire cât o explozie stelară” (Emil David, în „Postfață” la volumul „Confesiuni pentru două generații”).

De-a lungul volumului sunt remarcate măiestria, harul poetului de a subjuga instantaneu, fermecătoarea muzicalitate a discursului liric născut din dragostea autorului pentru limba română, intrată în destinul său, așa cum se vede încă din titlu: „Limba română, poezia sufletului meu”. De asemenea, sunt subliniate ideile spontane, surprinzătoare prin ineditul lor, care ne trimit la propria noastră zestre de suflet. Întâlnim adeseori sublinierea preferinței pentru forma clasică, fiindcă aceasta se potrivește cel mai bine firii sale prin rigoare, ordine și disciplină, dar, mai ales, printr-o aleasă ținută, amintind de formația sa ca ofițer de elită. Am ales să ilustrez profunda sa reflexivitate printr-o poezie așezată pe coperta a IV-a a volumului, având ca temă scurgerea timpului, pentru că „se țin secundele de mână”, iar „anii rânduiți în zeci” (pentru poetul Adrian Erbiceanu, zecile au ajuns la numărul 8). Pentru frumusețea ei, o reproduc în întregime: „Ne strângem seară după seară, /Ca la o clacă, la taifas, Să prindem clipa solitară /Din timpul care ne-a rămas. //Se țin secundele de mână /Să nu se piardă-n jocul lor /Prin pătimita săptămână, /De timpul greu, vămuitor, /Ce schimbă săptămâna-n lună, /Și luna o preface an – /Drept găzduire și arvună /Pe tot ce-am risipit în van. // Dar cum nu-i nimeni să-nțeleagă /Că anii, rânduiți, în zeci, /Se-ntoarnă, să se reculeagă, / Pe tăinuitele poteci, /Înfășurați în văl de șoapte /Ne îndreptăm, fără a ști, /Spre-o zi ce este veșnic noapte /Și-o noapte ce-i de-a pururi zi!”

Deși anii trăiți de autor ne duc cu gândul la senectute, cea care ne face să batem pasul pe loc sau chiar să dăm înapoi, profunzimea și arta poeziilor sale arată că autorul se află în culmea creației, având în spate o bogată experiență a vieții și a scrisului.

Continue reading „Elena BUICĂ: Adrian Erbiceanu – volum aniversar” →

Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane

Limba română, poezia sufletului meu – astfel voi începe prin a-l defini pe poetul român Adrian Erbiceanu, ambasador pe meleaguri canadiene al versului românesc, președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc – ASLRQ, asociație care menține treaz spiritul de simțire românească, pentru toți românii din diaspora.

Dacă pentru unii este „un șlefuitor de cuvinte”, pentru literatura română este un poet autentic, printre cei mai apreciați, un promotor al culturii românești, un păstrător al tradițiilor românești trecute prin simțirea sa lăuntrică de a se raporta la filosofia populară românească, așa precum reiese și din Tinerețe fără bătrânețe – povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu. Departe de locurile natale, poetul rămâne cu sufletul alături de pământul ce i-a modelat menirea și creează o punte peste ocean, pentru ca fibra noastră națională să nu piară.

Volumul de față, dedicat timpului scurs și generos folosit, cuprinde ofrande literare scrise despre cărțile sale, precum și cronici literare făcute creațiilor altor autori. Anii constituie liniile unui răboj între care se întinde, atât cât este de bogată și de luminoasă, viața fiecăruia. Răbojul nu pune hotar la toate, dar le înțelepțește în timp. Timpul, o imagine a eternității – cum ar spune Platon, dăruiește în fiecare clipă momente unice. Nu vârsta contează! Intensitatea trăirilor reflectată în faptele noastre este cea care edifică. Omul are două vârste: una cronologică și una a împlinirilor.

Ce simte astăzi Adrian Erbiceanu, la cele optzeci de primăveri? Frumusețea vieții, iubirea, bogăția strânsă în file de pateric? Citând din Rabindranath Tagore: „la orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie și în scris, a depășit celelalte avuții omenești”.

Vârsta cronologică a lui Adrian Erbiceanu o vedem din nota biografică prezentată la începutul acestui volum… și se pare că n-a fost un parcurs tocmai ușor. De multe ori trecând peste chemarea sufletului, cea mai mare parte a vieții o dedicăm pentru ceea ce este necesar supraviețuirii.

Așadar, pentru Adrian Erbiceanu, vârsta împlinirilor interioare a venit mai târziu. Viața pământească, atunci când cunoașterea noastră este imperfectă, este comparată cu copilăria, în timp ce perioada maturității este comparată cu aceea a vieții veșnice. Dar de n-ai avea dragoste, nu ești nimic. „Dragostea nu va pieri niciodată.” – 1 Corinteni 13.8-13

Adrian Erbiceanu s-a născut pe data de 6 ianuarie 1941, la Bucureşti. La bunicii din partea mamei, în oraşul Roman, îşi petrece cele mai frumoase momente ale copilăriei.

Conjuncturile vieţii îl determină să urmeze cursurile Liceului Militar Dimitrie Cantemir din localitatea Breaza; urmează apoi studii militare superioare în localităţile Sibiu şi Piteşti (1959-1962). Este repartizat, cu gradul de locotenent, în garnizoana Vânju Mare (1962). În urma evenimentelor din Cehoslovacia (1968), este relocat la Bucureşti. În anul 1970 absolvă cursurile Institutului Pedagogic din Bucureşti, Facultatea de Filologie, Limba şi literatura română.

Deţine funcţia de comandant de companie în garnizoana Mihai Bravu, până la sfârşitul anului 1974, când trece, la cerere, în rezervă. În anul 1979 decide să emigreze în Canada, stabilindu-se în Montréal, Canada.

Nimic nu se poate compara cu lumea și locul nașterii. Poetul Adrian Erbiceanu, trăitor în Canada, a rămas legat prin dragoste și rădăcini bine înfipte în destinul său, de generațiile de înaintaşi români. O lume de poveste în care se regăsește în fiecare clipă. Din ce rădăcină ne tragem seva noi oamenii? Din cunoaștere, fericire și iubire, cred eu.

Departe de țară, poetul s-a identificat cu personajul din Tinerețe fără bătrânețe, cel care își scrie dorul și durerea în versuri de un tulburător lirism.

„Vremea curge cât e vreme / Numai noi, săracii, parcă /

N-am avea de ce ne teme / Când cu vreme ne încarcă…”

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane” →

Vasilica Grigoraș: Gânduri bune pentru anul care vine

În opinia lui Mircea Eliade forța și prestigiul unei națiuni nu își are obârșia în altă parte decât în cultură: „cultura este singurul mijloc de afirmare în fața lumii de azi și în fața istoriei de mâine”. A impune destinul prin cultură pentru a-ți salva perspectiva istorică este o cale profund umanistă.

Izvorul culturii nu țâșnește în viața omenirii și nici a individului mereu cu aceeași vigoare, dar el nu seacă niciodată. În pragul NOULUI AN, 2021 să ne propunem să sporim moștenirea culturală a neamului românesc, să fim pârghia care acționează asupra ei cu o forță activă și autentică. În creațiile noastre să ne raportăm cu respect și iubire la generațiile anterioare, la ceea ce este peren, reprezentativ și vrednic pentru viitorime. Suntem binecuvântați să avem strălucite repere culturale, astfel ne putem construi/reconstrui în cunoștință de cauză. Să ne străduim să fim proptelele potrivite pentru cultura actuală astfel încât roadele sale bogate să hrănească în continuare alte spirite înalte și creative. Renașterea în timp a interesului pentru creație, dar și pentru promovarea și diseminarea frumosului și autenticului valorilor culturale este un ideal de umanitate, de dăruire, de iubire… pentru semenii noștri. Crearea de opere valoroase, organizarea unor evenimente culturale, literare și jurnalistice, omagierea valorilor locale, naționale și universale trebuie să ocupe un loc central în viața noastră. După harul, talentul, inteligența și inscusința lor, slujitorii condeiului sunt participanți de facto la dezvoltarea culturii, literaturii, publicisticii. Ceea ce realizăm și oferim cu generozitate acum poate fi un model demn de urmat de generațiile Continue reading „Vasilica Grigoraș: Gânduri bune pentru anul care vine” →